O conduita de principiu, de non-escaladare este ca Rusia sa nu fie provocata strategic. Cu atat mai mult cu cat Rusia nu doreste sa se implice in conflicte pe scara larga, dupa cum a declarat liderul de la Kremlin. Actiunile contrare nu ar fi o dovada de intelepciune. Ca una din cele mai mari puteri nucleare, Rusia are capacitatea de a riposta la orice agresiune. Nici presedintele american nu impartaseste ideea unei solutii militare la criza ucraineana sau din relatiile ruso-ucrainene. La fel, liderii europeni, cancelarul german Angela Merkel a constientizat foarte bine situatia cu dus-intors a masurilor antiruse, cand a atentionat ca acestea nu trebuie sa ofenseze Rusia. Cu toate acestea, razboiul informational care tinteste Rusia, cu acuzatii fara probe, neconfirmate, de la „doborarea” avionului malaezian si pana la „invazia” teritoriului ucrainean, nu este deloc o garantie de fairplay sau de luciditate.
Infiltrarile de trupe ruse, care nu au ciocniri directe cu armata ucraineana ori sustinerile indirecte ale separatistilor prorusi sunt actiuni tactice. Reactiile strategice la actiuni tactice nu le vom gasi in niciun manual militar, ar fi un raspuns disproportionat si o provocare directa la escaladarea strategica a conflictului, care ar fi paguboasa tuturor partilor. Pe de alta parte, diferentele de evaluare a crizei din sud-estul Ucrainei sunt date de diferentele dintre obiectivele politice occidentale, de sprijinire si atragere a Kievului si obiectivele umanitare si de solidaritate co-etnica ale Rusiei fata de separatistii prorusi. Politica de a impune costuri Moscovei ascunde un cost colateral in crestere, catre trei mii de morti si catre un milion de ucraineni refugiati in Rusia, care a inceput sa ingrijoreze organizatiile umanitare internationale si opinia publica, dar si un cost european bumerang, care a inceput sa preocupe Bruxelles-ul si celelalte capitale din UE.
Exploatarea militara operational-strategica a unui razboi informational, nu a unor date certe, reale, verificabile este o provocare, lipsita de rationalitate, pentru impredictibilitate si consecinte. Apropierea frontierei NATO de Rusia si incercarea de a o incercui cu baze militare, amplasate in Tarile Baltice, in Polonia si in Romania, este, fara indoiala, o actiune strategica si o provocare strategica, discutabile insa ca informatii strategice, motivatie strategica si predictibilitate strategica. Ar fi absurd ca o alianta sa-si provoace riscurile strategice. Sa le confrunte, daca va fi nevoita, este altceva, dar sa le zgandare, in loc sa le previna, e o degenerare de facto intr-un risc pentru securitatea de jure. Dislocarea de baze nord-atlantice pe pozitii avansate in Europa de Est, in apropierea frontierelor Rusiei este comparabila, ca provocare si risc strategic, cu cea a rachetelor sovietice din Cuba, in coasta Statelor Unite. Nu cred sa asistam, azi, la o distributie inversa a rolurilor de atunci, cu un Putin in rolul lui Kennedy si un Obama in cel al lui Hrusciov, ar fi frustrant si decredibilizant!
In afara de a fi provocator-agresiv, ceea ce i-a pus toata lumea democrata in cap, modelul sovietic de alianta militara a mai fost erodat si de un al doilea factor. Stationarea de baze sovietice pe teritoriile statelor membre ale Tratatului de la Varsovia l-a condamnat si in ochii populatiilor tarilor aliate. Nationalistii de toate culorile politice l-au identificat cu ocupatia si opresiunea, iar crizele comuniste din 1956, 1968, 1981 si celelalte de pana in 1989 au dus la disparitia modelului sovietic de alianta militara si, implicit, de regim politic. Contextul vremurilor actuale este intrucatva asemanator, de resuscitare a nationalismului si sensibilitatilor legate de suveranitate (vezi Marea Britanie, Ungaria, proiectul Statelor Unite ale Europei etc.), pe fundalul unei crize economice si, foarte probabil, de model economic.
Ce este o alianta inteligenta? Este o alianta care invata si care se adapteaza, care cauta sa se sprijine pe un modus vivendi de echilibru, intre lectiile istoriei si noile realitati. De adaptarea prin echilibru, care de fapt este un compromis, iar cea mai stralucita definitie a politicii este de a fi o arta a compromisului, depinde capacitatea de a supravietui sau reproduce a oricarui sistem, iar cel de alianta militara nu face exceptie. Unor riscuri sau stari conflictual-militare regionale, cum sunt cele din sud-estul Ucrainei, nu li se aplica reactii ostentativ-disproportionate, care submineaza buna credinta (implicit legitimitatea) si pot duce la escaladarea strategica. Unei linii de anvergura strategica, care risca debalansari si rebalansari strategice, ii sunt de preferat masuri pivot, punctuale, care nu multiplica, ci limiteaza sau solutioneaza cauze si efecte. Punerea la dispozitia armatei ucrainene de armament si fonduri militare, care sa-i performeze capabilitatile de contracarare, fara amestec din afara, cresterea cheltuielilor militare de catre statele aliate est-europene ori intarirea fortelor militare navale aliate riverane in Marea Neagra sunt solutii simple, necomplicate, care pot reface si pastra echilibrul de securitate regionala prin multipolaritate regionala. Romania, Polonia, Turcia, de pilda, ar putea fi tot atatia poli regionali de putere, care s-ar putea angrena intr-o trilaterala militara semnificativa si credibila, poate chiar intr-o poligonala, cu ajutorul altor tari din regiune.
NATO nu este un rezervor de forte si mijloace in afara tarilor membre, ci este un sistem integrat de armate nationale sau de baze militare nationale la dispozitia aliantei, pe scopuri si misiuni. Nu exista un „teritoriu NATO”, ci teritorii nationale suverane ale statelor membre. In consecinta, ideea infiintarii unor noi forte de reactie rapida, de taria a zece mii de militari, pentru consolidarea apararii aliantei euroatlantice versus criza din Ucraina, nu ar trebui sa insemne aducerea de trupe din alta parte, necunoscatoare ale regiunii, ci sa fie folosite cele din interiorul regiunii, ale tarilor aliate din regiune, care au avantajul terenului, dar care vor fi si convinse mai usor, astfel, sa-si sporeasca cheltuielile militare. In felul acesta vor fi menajate sensibilitatile de suveranitate, se vor atenua temerile Rusiei fata de „aducerea” unor baze NATO la granitele sale, dar nu vor fi incalcate nici tratatele internationale de dupa incheierea Razboiului Rece.
Planul de lunga durata care se asteapta sa fie adoptat la summit, in 4-5 septembrie, pentru a consolida apararea la granitele tarilor NATO cu expunere estica va intruni consensul si va rodi in beneficiul securitatii colective daca noile baze militare din Europa de Est vor fi nationale, din trupe ale tarilor din contactul sau din apropierea cu Rusia. Va fi o proba de alianta inteligenta, care isi va putea atinge obiectivele fara a starni proteste ca ar fi „nord-atlantice” sau „americane” si fara a provoca contramasuri strategice. Asa cum au subliniat si noii lideri ai UE, alesi ieri, Tusk si Mogherini, diplomatia si comunicarea vor fi solutiile la criza din Ucraina, poate chiar si unele pozitii curajoase, dar nu radicale, insa obligatoriu inteligente, as adauga, pentru ca exista si compromisuri inteligente, mai ales atunci cand scopul final trebuie sa fie pacea.
Fragmentarium Politic 