Acordul de la Minsk, de vineri, a adus un armistitiu fragil in sud-estul Ucrainei. Pe teren, se mai aud impuscaturi si explozii, mai mor oameni, pentru care partile se acuza reciproc. Exista un scepticism occidental declarat in legatura cu durabilitatea incetarii focului. Daca va fi rea credinta si din partea cui, vom vedea. Deocamdata, ceea ce se poate afirma cu claritate este ca daca tarile NATO (SUA, Franta, Italia, Polonia si Norvegia), nominalizate de un consilier al lui Porosenko, vor livra arme Kievului, aceste arme vor ucide armistitiul si pacea.
Desi un progres, acordul in douasprezece puncte de la Minsk este sovaielnic ca pas si confuz ca directie. Cele mai importante prevederi pentru viitorul politic al regiunilor Donetk si Lugansk, implicit al Ucrainei, sunt si cele mai contradictorii. Sunt referiri vagi, imprecise, un balans intre „descentralizarea puterii”, „guvern autonom provizoriu local” si „statut special”, in care fiecare inseamna altceva. Impresia este ca unii au vrut sa ceara cat mai mult, altii sa ofere cat mai putin, de unde o plaja larga, care va face necesare negocieri ulterioare.
Prorusii au avansat chiar ideea de disponibilitate la compromis, in numele pacii, dar au adaugat, in acelasi cadru, ca nu vor renunta la independenta. Liderii autoproclamatelor „republici”, concepte politice care zgaraie urechile Kievului, UE si SUA, au propus OSCE „masuri prioritare” pentru aplicarea acordului de armistitiu. Formularile excesive sunt, desigur, obisnuite in diplomatia unor astfel de situatii, pentru a lasa loc pentru replieri pe pozitii moderate. Fapt de inteles si din partea prorusa, slavitatea si istoria comuna pot fi cel mai puternic argument de concesii fraterne.
Dincolo de masurile uzuale unui armistitiu, cele care atrag atentia sunt dialogul national inclusiv (interesante ideile de „national” si „inclusiv”, care trimit la parti ale aceluiasi intreg), relansarea economica in Donbas si alegerile locale anticipate, niciuna nepresupunand iesirea explicita si imperativa din nota statului unitar. Nimic altceva care sa sugereze organe ale unei noi puteri de stat, federalizare, independenta sau secesiune. Parerea mea este ca fie prorusii nu au avut o coordonare, cea mai fireasca ar fi fost rusa, pe aceasta tema, fie apartenenta la acelasi subconstient colectiv i-a facut sa se cam invarta in jurul unor caracteristici care tin (si au tinut) de regiuni, mai pronuntate de aceasta data, cel mai probabil cu o motivatie de garantii.
Planul de pace in sapte puncte al lui Putin, difuzat la ONU, este mult mai aplicat. In esenta, plecand de la catastrofa umanitara si obligatiile coetnice, liderul de la Kremlin cere Kievului sa-si retraga trupele din regiunile de sud-est ale tarii. Desi nu pomeneste nimic de independenta sau republici, o retragere a trupelor armatei ucrainene din teritoriile respective ar putea fi interpretata drept scoaterea acestora de sub jurisdictia militara a Kievului. Implicit, de sub autoritatea politica centrala. Din acest motiv sau din altul, Kievul l-a respins, calificandu-l ca „praf in ochi”.
Dupa summitul NATO de la Newport si acordul de incetare a focului de la Minsk, este vizibil ca presedintele Porosenko marseaza pe doua directii. Prima, de speranta ca tara sa isi va pastra integritatea teritoriala, suveranitatea si independenta. A doua, de supralicitare a unei ipotetice agresiuni a Rusiei, care ar putea „cuceri” nu doar Kievul, ci si Bucurestiul. De ce „Bucurestiul”? Provocarea sau sageata ar putea avea o conotatie geopolitica sensibila pentru Kiev, poate chiar o legatura cu perspectiva euroatlantica a Republicii Moldova, care va ramane inchisa Ucrainei… Replica presedintelui Basescu, care a respins categoric speculatia lui Porosenko, nu s-a lasat asteptata.
In concluzie, pastrarea caracterului unitar al Ucrainei va fi principala miza a autoritatilor de la Kiev. Va fi insa dificil de realizat, atata timp cat nu vor redeschide procesul politic catre minoritatea rusa. Practic, cercul se va inchide doar daca se va urma calea inversa celei care a dus la criza din Ucraina. Punctul de inchidere va fi in cel de abandonare a scindarii artificiale a optiunii geopolitice, care exista doar in minti politice infierbantate, nu si in sufletele fraterne ale ucrainenilor si rusilor. Va fi, in acelasi timp, un compromis intre perspectivele Kievului si Moscovei. Speranta exista, alegerile parlamentare din aceasta toamna. Ucraina are nevoie vitala de un presedinte pentru pace si de un scop unitar.
In toata aceasta poveste ucraineana de cosmar, pentru care apropierea sezonului alb are sanse egale de a o ingheta sau de a-i pune capat, Romania mai poate juca inca un rol, in afara celui de natiune-coordonatoare a sigurantei cibernetice a Ucrainei. Un rol de impartasire a unui model, dupa cele mai inalte standarde recunoscute in materie, de deschidere democratica a procesului politic catre minoritatile nationale.
Fragmentarium Politic 