Asadar, bula propagandistica nationalista a lui Alex Salmond, liderul politic al secesionistilor scotieni, s-a spart, ieri, la urne. Peste 55% dintre scotieni au votat impotriva desprinderii Scotiei de Regatul Unit. Salmond insusi si-a recunoscut infrangerea si a facut apel la toti ceilalti sa faca la fel. Un gest de unitate cu un ceas mai tarziu, dar necesar pentru a potoli delirul nationalist pe care l-a provocat, care ar fi putut deveni un bumerang.
In urma relegitimarii unitatii, premierul David Cameron a promis noi puteri celor patru natiuni constitutive, augmentand nevoia de reunire si de mers inainte a Marii Britanii. Tragand linie si adunand, dusul rece scotian a reconsolidat sanatatea unitatii politice a insularilor, ideea ca, de fapt, cele patru natiuni alcatuiesc o singura natiune, cea a Marii Britanii si Irlandei de Nord.
Insularitatea a aparat, inca o data, unitatea fiintei nationale a UK. Ceea ce nu a facut al doilea razboi mondial, destramarea si nimicirea britanicilor, nu avea, cu atat mai putin, sa faca separarea etnica. Iesirea politica a Scotiei din indiviziunea, simultan politica si naturala, a UK, ar fi fost un suicid economic. Cel mai probabil, de ambele parti. De aici, mirarea fata de consumarea unui experiment aventuros, cu final previzibil.
In cazul Scotiei, cel mai bun si mai bogat vecin, Marea Nordului, nu poate fi o alternativa geopolitica, iar fara integrare nimic nu rezista. Neviabilitatea separatismului, oriunde in lume, este o consecinta a integrarii globale. Ramane de vazut daca nationalismul britanic, incorporat de UKIP-ul lui Nigel Farage, care cocheteaza cu ideea iesirii din UE, a inteles ceva din lectia scotiana.
Sintetizand, recunoasterea referendara a unitatii poporului britanic si unicitatii frontierelor sale reprezinta, cred, cel mai puternic semnal de unitate pentru intregul secol 21. Cei care s-au temut de un precedent l-au avut, desi de semn contrar, destimularea explicita a nationalismului separatist.
Fragmentarium Politic 