Din cenusa istoriei: Autonomie, pe limba politica a imperiului!

Manifestatia de sambata, de la Sfantu Gheorghe, organizata de Partidul Civic Maghiar (PCM), a reluat stereotipul autonomiei pe criterii etnice. Ideile pro-autonomie au incercat sa infiripeze imaginile de “popor”, de “drepturi colective”, de “statalitate”, de “promisiuni” nerespectate, de “nedreptate” a tratatelor internationale care au consfintit dezmembrarea imperiilor. Pe pancarte, s-au putut citi urmatoarele sloganuri si lozinci: “Transilvanie libera – Tinut secuiesc autonom”, “Drepturi colective minoritatii maghiare”, “Autonomia Tinutului secuiesc – o promisiune nerespectata din 1918”, “Tinutul secuiesc unitar si indivizibil”, “Regiunile nu se inventeaza la Bucuresti, ele exista”. Pe timpul mitingului s-au scandat: “Autonomie”, “Piara Trianonul” si “Tinutul secuiesc nu este Romania”. Pe un afis, postat pe scena animatorilor mitingului, a fost reprodus articolul 3 din Declaratia de la Alba Iulia din 1918: “Deplina libertate nationala pentru toate popoarele conlocuitoare! Fiecare popor se va instrui, administra si judeca in limba sa proprie prin indivizi din sanul sau”. Adunarea a adoptat o petitie catre Guvernul Romaniei prin care se cere respectarea prevederilor Rezolutiei din 1 Decembrie 1918 privind drepturile minoritatilor nationale.

Comentariu Fragmentarium Politic:

Nimic nou sub soare, pretentiile de „drepturi colective” sau de ‚popor”, care nu sunt aplicabile minoritatilor nationale, s-au mai auzit in revendicarilor autonomiste ale extremistilor maghiari. Dar ele exprima o rasturnare de memorie istorica, de subiecti istorici si de situatie istorica, care descinde direct din cenusa si din limbajul politic ale fostului imperiu austro-ungar. Intr-o ultima incercare de a-si salva imperiul, imparatul Carol I al Austriei a semnat, in 16 octombrie 1918, un „Manifest către popoarele mele credincioase”, prin care anunta transformarea imperiului într-o federaţie de şase state: Austria, Ungaria, Cehia, Iugoloslavia, Polonia și Ucraina. A fost însă prea târziu, disparitia imperiului, in care razboiul acutizase totul, nu a putut fi oprita.

Ultimul act imperial, adresat “popoarelor”, este important pentru istorie deoarece reveleaza semnificatia si circulatia de epoca a termenului de “popor”. Porecla vremii, de “inchisoare a popoarelor”, data imperiului austro-ungar, sustine, deasemenea, uzualitatea oficiala a termenului de “popor”. Pentru aparitia unor noi state independente, termenul de popor a avut o acoperire deplina, inclusiv pentru statul ungar si poporul ungar. Pentru populatiile de pe teritoriile unor provincii care au fost rupte din alte tari de catre imperiul austro-ungar, intre care s-a aflat si cea romana, termenul corect ar fi fost cel de “minoritate”. Nediferentierea a reflectat un comandament imperial, dar, trebuie spus, si o limita istorica fireasca, lumea de atunci nu cunostea sau nu opera cu diferentierile si nuantele politice si juridice de acum. Pe de alta parte, folosirea in limbajul politic de imperiu a termenilor de “minoritate” si “majoritate” nu ar fi fost “politically correct”, cum am spune astazi, pentru ca natiunea dominatoare era… minoritara! Īn 1867, de pilda, cand in partea ungara a imperiului s-a inaugurat politica ultranationalista de maghiarizare a populatiilor nemaghiare, Ungaria numara 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia, maghiari erau numai 5.665.000, faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Inevitabil, declaratiile sau rezolutiile pe tema autodeterminarii popoarelor, care au urmat disparitiei celor trei imperii, austro-ungar, tarist si otoman, au folosit limba imperiilor si a dreptului vremii, dreptul popoarelor, chiar daca in unele cazuri nu a fost vorba despre popoare, ci despre minoritati nationale, cum le cunoastem si le codificam, in zilele noastre, in drepturi ale minoritatilor. Asa a fost scrisa si Declaratia de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, in care nu aveau cum sa apara termenul de “minoritati” si elemente de drepturile minoritatilor. Faptul ca la aproape 100 de ani de la moartea imperiului austro-ungar se incearca o rasturnare de memorie istorica reprezinta, la modul grav spus, o speculatie a prezentului prin desfigurarea trecutului. La nivel de comedie politica, insa, este o reprezentatie de smecherie nereusita, adica o prostie.

Decantari ideologice postalegeri: O competitie prezidentiala monospectrala

Dl. Vladimir Tismaneanu a pus un diagnostic fara gres, in stilu-i infailibil: “Ponta a esuat in principala sa misiune, adica in orbanizarea Romaniei. Victor Ponta este un Viktor Orban cu ghinion.” Intr-o confesiune  facuta in primavara, Victor Ponta a recunoscut concesiile facute dreptei, inclusiv doctrinare si ideologice, prin mutarea PSD spre centru. Planul l-a impachetat intr-o formula pompoasa, a unui “New Labor”, ceea ce i-a atras eticheta de “Noul Machiavelli”. Premierul nu numai ca a reusit, dar a trecut si dincolo de tinta, ducandu-si partidul pe taramul politicii economice al dreptei.

Analizele economice confirma ceea ce seful Guvernului a declarat adeseori cu emfaza, ca este un un premier de stanga cu masuri economice de dreapta. Acest lucru s-a vazut si in alegerile prezidentiale, care au fost private de mize si dezbateri ideologice, or, se stie, acolo unde ideologia lipseste, intotdeauna castiga dreapta. Majoritatea electorilor a inteles acest fapt in turul doi, cand l-a ales pe cel care li s-a parut mai putin radical si, astfel, orbanizarea Romaniei a esuat.

Deocamdata, masa alegatorilor de stanga nu pare sa fi constientizat ca nu a avut un candidat autentic de stanga, ca, practic, a ales dintre doi candidati de dreapta. Doar cativa lideri l-au sesizat, Mircea Geoana este cel mai proeminent, de unde si indemnul adresat pesedistilor de a-si lua partidul inapoi si amenintarea ca, altfel, va gandi platforma unei stangi moderne. Orbanizarea Romaniei a fost impiedicata, intrebarea este, vor reusi, oare, depontizarea si de-dreptizarea leadershipului PSD? Vom vedea, in saptamanile sau lunile care vor urma, Geoana i-a prezis deja viata scurta Guvernului Ponta. O a doua intrebare, ce a inspirat dreptizarea lui Ponta?, pare sa aiba un raspuns: cuibarirea la pieptul PPE si al Coabitarii.

http://www.contributors.ro/societatelife/ponta-exterminatorul-si-noua-era-iohannis/

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-16785053-muta-victor-ponta-psd-spre-centru.h

O istorie postfactuala: Victor Ponta, intre realitate si fictiune

Istoriile alternative, de genul “ce s-ar fi intamplat daca”, nu pot ocoli politica, chiar daca interesele partizane fac respingerile mai vehemente. Cine a urmarit “evanghelia” dupa Vanghelie, de joi seara, de la Realitatea TV, a inteles ca frustrarea excluderii din PSD face discutabila credibilitatea acuzelor la adresa lui Ponta. Premierul a avut de ales intre doua grupari rivale, de birocrati sau de baroni de partid, cum vrem sa le zicem. Cred ca a ales-o pe cea care ii va putea asigura o aterizare cat mai lina, nu neaparat pentru sine, cat mai ales pentru ceea ce am putea numi consecinte de impact sau de propagare. Fara indoiala, si pentru seful executivului este evident ca cele doua marimi invers proportionale ale guvernarii, uzura si alternativa, sunt foarte aproape de maxim si, respectiv, de minim, ca important va fi nu numai cand, ci si cum acestea isi vor schimba locurile.

Nu este momentul cel mai potrivit pentru ceea ce scriu, nici pentru a-i plange de mila lui Victor Ponta, nici pentru a-l exalta, nu are nevoie de niciuna, insa cred ca astfel de opinii alternative se pot inscrie intr-un rol de moderare si, de ce nu, intr-un posibil strat de incoltire a adevarului, cum spunea unul din marii mei profesori, Marin Voiculescu. Nu in ultimul rand, si invinsii au nevoie de o explicatie compensatorie.

Incercand o schita de istorie postfactuala, ce s-ar fi intamplat daca Victor Ponta, unu, ar fi refuzat sa candideze sau sa piarda, doi, daca si-ar fi prezentat, ieri, demisiile, de partid si de guvern? Victor Ponta nu a vrut nicio clipa sa ajunga presedinte, si-a dorit mereu sa ramana premier, a spus, chiar, la un moment dat, ca se va retrage din politica, a evocat si o scadenta, in decembrie, declaratiile din arhiva stau marturie, dar nu a avut de ales. Daca ar fi refuzat sa candideze, ar fi facut-o Liviu Dragnea, care ar si fi “castigat” (a demonstrat ca stapaneste aceasta “tehnologie”),  cu urmari dezastruoase, pe care le-ar fi adus ambitia, mediocritatea si parvenirea, recunoscute, ale baronului de Teleorman. Daca Ponta nu ar fi refuzat victoria, PSD ar fi castigat “puterea totala”, cum a denuntat opozitia in campanie, dar cu pretul situarii pe un varf de presiune, ceea ce ar fi facut explozia inevitabila, care ar fi aruncat stanga in cea mai grava criza, si pe termen lung. Daca Ponta ar fi facut un act de lasitate la prima reuniune de analiza a rezultatelor scrutinului prezidential, consecintele ar fi fost macinarea PSD de lupte intestine, pentru putere, si instabilitatea politica, intr-un orizont indefinibil, in conditiile cand alternativa opozitiei inca nu s-a maturat.

Frauda emotionala si remanierea de partid

La peste o saptamana de la alegeri, continuam sa fim buimaci, unii de succes, altii de esec. Se brodeaza tot felul de teorii pe marginea rezultatelor, de cat de mesia este Iohannis si de cat de demon este Ponta, de cat de curata si de cinstita este dreapta si de cat de murdara si de corupta este stanga. Iohannis-Ponta si PNL-PSD au devenit formulele antagonismelor perfecte si absolute  Se ridica si se darama statui, se cauta eroi si vinovati, se cer demisii si sange proaspat. Se confirma, ceva mai mult pe Dambovita, stilul traiano-latin ar putea fi (inca) la mijloc, ca politica este o vesnica si necrutatoare lupta. Vedem cum greselile adversarului, reale sau imaginare, mari sau mici sunt amplificate si exploatate mai ceva ca oportunitatile de profit. Parafrazand niste cuvinte celebre, legea profitului politic actioneaza zi de zi si ceas de ceas, pentru o multiplicare in proportie de masa. Competitia multipartidista este dura, dar, spre linistea noastra, este buna pentru democratie si progres.

Victor Ponta a afirmat, ieri, in Parlament, ca a fost primul scrutin electoral la care nimeni nu a acuzat elemente de frauda. A avut dreptate, declaratiile pe propria raspundere, oricat de criticate au fost la inceput, si-au facut efectul. Insa cred ca seful stangii si al Guvernului este inca departe de a avea o imagine integrala asupra alegerilor, dincolo de cea partiala a unei drepte aflate in extaz. Chiar si dupa o vacanta in Dubai, care a scandalizat, desi un laissez faire de relache este pentru oricine la fel de firesc si de nevinovat. Conditiile ca alegerile si competitiile sa fie libere si cinstite sunt fundamentul democratiilor. In lumea occidentala, din care facem parte, aceste conditii se bucura de garantiile unor standarde si norme de aplicare si verificare de mare scrupulozitate, care, cel putin formal si material, nu lasa portite fraudelor electorale. Exista insa un domeniu imaterial, al emotiilor, in care legea o poate face manipularea, responsabila de ceea ce as numi fraudele emotionale, neingradibile si nesanctionabile de nicio lege. Din pacate, pentru parti din electorat si chiar din clasa politica de la noi exista mari pete albe pe aceasta harta cognitiva. Emotiile virale si manipularea abila sunt cele care au „fraudat” pentru Klaus Iohannis un milion de voturi din conturile electorale ale lui Victor Ponta. Sforarii ACL au reusit, in duminica votului, care cred ca va ramane cunoscuta in istoria alegerilor electorale drept „Duminica Lebedei Negre”, sa faca sa falfaie pe deasupra urnelor simbolul neprevazutului cu impact major (metafora si teoria apartin lui Nassim Nicholas Taleb, explicate in cartea sa „Lebada neagra. Impactul foarte putin probabilului”, trad. in 2010, la Curtea Veche).

Daca majoritatea alegatorilor se bucura in urma acestor alegeri si daca vizibilitatea Romaniei a crescut in afara, sa nu le atingem nici macar cu o floare, sa lasam aceste stari sa se consume in mod natural. Oricum, dupa ce manipularea si emotia vor trece, foarte probabil ca cei 10% din votantii lui Ponta care l-au votat pe Iohannis sa nu-si mai aminteasca sau sa-si nege gestul. Este in firea lucrurilor ca perceptia sa nu se suprapuna cu realitatea. Lebede negre vor mai fi, nu s-au terminat cu cea de acum doua duminici. DNA sau „Doamna” (acum observ bizara coincidenta intre acronim si prescurtarea substantivului doamna, cred ca asa il voi si folosi, pentru a-i tine la distanta pe eventualii violatori politici, sic!) va avea grija de surprizele noastre. Dar capitolele presedintie si guvernare sunt distincte, ca si in Constitutie, la fel ca si victoriile sau infrangerile pentru fiecare pozitie. Unui premier cu coronita (pentru crestere economica, stabilitate politica si reparatii sociale) care pierde alegerile pentru pozitia de presedinte nu-i ia nimeni coronita, asa cum unui pugilist care nu reuseste sa treaca la categoria supergrea nu-i ia nimeni medaliile pe care le-a obtinut la categoria grea.

Premierul nu are de ce sa-si dea demisia, ar fi un nonsens oprirea la jumatatea drumului a unei curse promitatoare, de nimic umbrite si oferirea victoriei fara lupta adversarilor. Remanierile guvernamentale sunt altceva, aducerea in prima linie a unor noi vectori purtatori de performanta se inscrie in logica continuitatii si normalitatii. Dupa cum vedem si la alte niveluri, macro sau micro, abandonarea nemotivata sau inoportuna de pozitie sau de victorie face dificila revenirea la status quo ante, daca nu imposibila. Evident, nu am in vedere retragerile tactice, care evita infrangerile strategice si ofera timp de refacere. Scoaterea retragerii din randurile formelor de lupta se poate dovedi fatala (greseala a fost savarsita de liderii politici si militari germani, in anii ’40, dar, paradoxal, si de cei romani, in anii ’80, la nivel doctrinar). De aceea, tacticile politice care se folosesc de greselile sau esecurile adversarului ori le inventeaza pe seama acestuia ar merita o mai mare atentie analitica. Slabiciunile de conceptualizare sau de pozitionare din istoria recenta au oferit in mod gratuit munitie politica si ideologica adversarilor, care au recalibrat-o si au intors-o intr-o strategie pe care deja am denumit-o a lovirii adversarului cu parti din el insusi. Despartirea de un trecut dificil, de pilda, nu ar trebui sa se faca ex abrupto, rupand raportul continuitate-discontinuitate, cum recomanda conceptele politice (revolutii, lovituri de stat etc.), ci gradual, prin reforme, cum sustin conceptele economice.

In opinia mea, mult mai importanta ar fi o remaniere de partid. O reclama cu destula acuitate perspectiva scrutinurilor parlamentare si locale din 2016, dar si a unei posibile situatii atipice, in 2015. Klaus Iohannis vede deja o schimbare a majoritatii in Parlament, iar Marko Bela a anuntat ca UDMR studiaza posibilitatea reorientarii catre PNL. Aceste tendinte, daca se vor ingrosa, vor face ca trecerea PSD in opozitie sa pluteasca in aer. Ramane de vazut cum se va intampla acest lucru, s-ar putea ca, pentru toate partile, proiectiile sau asteptarile de acasa sa fie depasite de evolutiile din piata. Din votul pe reinvestirea Guvernului, dupa cooptarea PLR, din motiunea de cenzura anuntata de opozitie pentru la anul, din traiectoria ramasitelor USL, din tectonica din „marele” PNL sau din alte evolutii nepredictibile ar putea iesi o noua lebada neagra. De aceea, remanierea de partid va trebui sa aiba la baza o filosofie care sa nu aduca atingere brandului PSD, cu alte cuvinte partidul stangii sa nu-si provoace singur rani sau dureri politice, de mobilizare sau de combativitate, care sa duca la recul, cand va fi nevoie de avans.

Modul cum va fi refacuta increderea in interiorul PSD si in interiorul electoratului de stanga va fi foarte important pentru resorbtia esecului si pregatirea bataliilor urmatoare. Parerea mea este ca emasculatii din cele doua esaloane ar trebui sa faca singuri pasul inapoi, ar fi un act de incredere si de respect, care ar inchide mai repede paranteza esecului electoral. Apoi, ar trebui recunoscuta importanta diviziunilor de varsta in stabilirea candidatilor si tintelor electorale. Marele adevar, desi amar, este ca pentru alegerile prezidentiale PSD nu a avut de unde sa aleaga un candidat cu sanse mai bune, asa a fost conjunctura, pe care o cunoastem cu totii. Victor Ponta a facut tot ce i-a stat in putinta sa castige, pentru care toate structurile de conducere ar trebui sa-i multumeasca, in mod oficial dar si in cadrul organizat al partidului, insa manipularile si „fraudele” emotionale din turul doi l-au depasit. Exista diferente de tipologie liderologica pentru cele doua tipuri de pozitii, de presedinte si de premier. Am citit undeva o opinie cu care sunt de acord, pentru a castiga o competitie pentru prima pozitie si a rezista la expunere este nevoie de o personalitate puternica, de tip „paianjen” sau „tigru”, or ne amintim cum il „alinta” presedintele pe premier, nu cred ca se insela in ceea ce vedea, sub aspectul experientei… Ponta s-a batut cu sistemul Basescu, la tinut la distanta printr-o formidabila manevra de intoarcere a mecanismului basist al coabitarii, dar nu l-a invins. Probabil ca despre esecul lui Ponta in competitia cu Iohannis am putea spune acelasi lucru care a fost spus despre cel al presedintelui Emil Constantinescu, care a fost invins de sistem. Iata, acum, in 2014, avem si un premier invins de sistem. Stiu ca maine va fi prima analiza a rezultatelor alegerilor prezidentiale, in sedinta Comitetului Executiv National. O idee a lui Mircea Geoana ar fi de sustinut, toate structurile de conducere ar trebui reactivate, incepand cu Consiliul National al PSD. Adaug ca la bilanturi, preliminare sau din primavara, sa nu se mearga cu sabia, ci cu balanta, dar si cu nuielusa si cu recompensa, dupa caz. Exista viata si dupa infrangeri.

De-ale zilei: Votul indirect si nesecret (pontomace)

Azi, in parlament, capi ai PSD si PMP ne-au administrat o proba de ce inseamna unire-n cuget si-n simtiri pe tema mult disputata a votului din diaspora. Victor Ponta a propus introducerea votului prin corespondenta sau a votului electronic, iar Eugen Tomac a cerut introducerea de urgenta a votului prin corespondenta. Primul a folosit argumentul demografic, al doilea, pe cel al drepturilor fundamentale.

Marturisesc ca, la cat drept constitutional am facut eu, cel putin o chestiune elementara o stiu, respectiv ca orice legiferare trebuie sa fie constitutionala. Veti sustine, probabil, cu indreptatire, ca de acest aspect se ocupa CCR, dar exista si un revers, care intotdeauna trebuie luat in calcul. De ce sa ocupam timpul judecatorilor constitutionali cu spete echivoce sau legiferari nesustenabile, cand acestea pot fi evitate la nivelul initiativelor legislative, in al doilea rand, de ce sa facem dintr-o conjunctura electorala o arma de presiune pe care sa o punem in mainile unor politicieni, care de-abia asteapta sau care nu vad mai departe de lungul nasului, adica al interesului de partid, implicatiile care pot apare?

Prin urmare, m-am dus la Constitutie, sa vad care sunt stipulatiunile in problema votului, daca printre ele se afla vreuna care sa faca trimitere la votul prin corespondenta sau la votul electronic. Nu de alta, dar dupa numeroasele probleme de interpretare pe care le-a provocat presedintele-jucator, asigurarea ca acestea nu se vor repeta cu noul presedinte, care vrea sa aiba o coabitare institutionala, strict pe Constitutie si pe Lege, mi se pare rezonabila. Desigur, dreptul la vot este unul fundamental, este principalul drept politic, dar acesta trebuie sa fie universal, egal, direct, secret, si liber exprimat. Acest drept si modul de exercitare sunt prevazute fara echivoc, in Constitutie, fara nici cea mai mica posibilitate de interpretare sau rastalmacire. Parlamentul, se glasuieste in Art. 59 (1) si Presedintele, in Art. 81 (1), se aleg in acelasi mod, prin vot universal, egal, direct, secret, si liber exprimat.

Vedeti scris ceva, undeva, despre votul prin corespondenta sau despre votul electronic? Bun, cineva ar putea sustine ca „direct”, pentru ca acesta este cuvantul-cheie care este abuzat, ar putea insemna si posibilitatea ca o persoana sa fie intermediata de corespondenta, fizica sau digitala. Dar, daca nu mai stim limba romana, sa apelam la Dex, unde sensul de nemediat, de-a dreptul, fara intermediar, fatis, nemijlocit, deci personal, este clar ca buna ziua. Pentru cei care o vor tine mortis cu votul prin corespondenta sau votul electronic, sa citeasca mai departe ce se spune in acelasi topic despre votul direct: vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean.

Trecand peste reperele Constitutie si Dictionar (banuiesc ca peste reperul numit interes de partid nu va trece niciodata niciun politician), de ce totusi acesti oameni vor sa scoata de la vot urna si prezenta personala, cand se poate inventa un Electnet care sa imagineze sau sa fure la fel de usor ca Stuxnet sau Regin? Or, anticipand un raspuns pe cale a se instapani in Vest (si cred ca Estul va trebui sa apere democratia votului direct), bune ar fi alegerile daca nu ar fi alegatorii?! In sfarsit, si aici chiar nu este o exagerare sau o gluma, votul de acasa sau de la birou, cum ar fi cel prin plic sau prin net, isi pierde, o data cu caracterul direct, si caracterul de secret. Sa nu-mi spuneti ca va fi cate un observator pentru fiecare astfel de votant, pentru a impiedica divulgarea votului catre membrii de famile sau colegii de serviciu. Va imaginati cam care ar fi rata divortialitatii sau a desfacerilor de contracte de munca, din cauza divergentelor de votare?…

Cum le recunoastem?

Motto: Idealurile sunt libere, utopiile sunt coercitive (F. P.)

Ma identific pe deplin cu dispretul fata de pasiunile radicale si iluziile desarte, pe care cred ca este de datoria luciditatii politice si civice sa le respinga cu hotarare. Dar cum ne dam seama ca o ideologie sau un proiect politic ar putea ascunde o pasiune radicala sau o iluzie desarta, care sunt consumptive si, prin definitie, esuabile? Cum facem deosebirea dintre o iluzie si un ideal, care nu sunt unul si acelasi lucru? Cum ne aparam idealurile, care ne lumineaza vietile, de iluziile sau pasiunile politice care ni le intuneca, de vointele si obsesiile totalitare?

Probabil ca mijloacele pe care le folosesc, spatialitatea si orizontul intre care se misca sunt indicii puternice. In mod cert, razboiul sau razboaiele care impanzesc multe regiuni ale lumii, consecintele de slabire a statalitatilor, de haos si terorism, din zonele de invazie sau post-ocupatie, arata o fata care nu poate fi ascunsa sub niciun voal sau sub niciun steag strain. La fel, preocuparea de a fabrica pe banda rulanta idei si teorii revolutionare pentru consumul altora, niciodata pentru cel propriu, ahtierea dupa “leadershipul mondial”, o utopie in lumea multipolara,  pe care spiritul scrutator al lui Francois Furet cu siguranta ar fi inclus-o in “Trecutul unei iluzii” (2014).

Indiferent de ce spun sau vor spune stangistii, care-si au locul lor in democratie, cel putin pentru ca ne amintesc de esecul parintilor lor ideologici, comunismul este un deseu toxic, retestarea lui nu mai este posibila in primul rand pentru ca economic nu functioneaza. O spun si aici, pericolul nu il mai reprezinta comunismul, dar il poate reprezenta liberalismul, daca isi va revendica, la fel de pasional si de radical, unicitatea si globalitatea pe care comunismul le-a pierdut. Pericolele din trecut nu ar trebui sa ne orbeasca in fata pericolelor din prezent.

Mesaje si nuante: Iohannis a pasit cu dreptul spre Vest si cu stangul spre Est

Micile detalii din spatele unor mari gesturi au un limbaj propriu. In diplomatie, aceasta interpretare a devenit o cutuma. Ca si cele pentru evenimente personale, felicitarile pentru un presedinte ales exprima diverse grade de interes. Din partea mai marilor Europei, de pilda, felicitarile pentru Klaus Iohannis au fost sub semnatura personala, atat dinspre dreapta cat si dinspre stanga: Jean-Claude Juncker, Joachim Gauck, Angela Merkel, Francois Hollande etc.

Insa felicitarile din partea americanilor si rusilor nu au purtat semnaturile presedintilor, Obama si Putin, parca au fost vorbiti. O fi pentru ca Iohannis le este necunoscut? Cele americane au venit chiar in ziua validarii, vineri, sub semnatura insarcinatului cu afaceri de la ambasada din Bucuresti. Cele ruse, cu o zi inainte, joi, de la Moscova, sub semnatura purtatorului de cuvant al ministerului de externe rus. Diferente de distanta, mi-am zis, ca de interes sunt pe-aproape, ca proceduri…

Americanii au pus accentul pe parteneriatul strategic si continuitate, rusii, pe vecinatate si schimbarea majora a relatiilor, de cooperare si fara critici fata de pozitia rusa in criza ucraineana sau in alte probleme internationale. Reactiile presedintelui ales al Romaniei au fost cele mai tari, de multumire prompta si de asigurari pentru Washington, dar de tacere fata de Moscova. Chestie de Basescu si de directie, am conchis…

Dupa 25 de ani: De ce rezultatele economice sunt mult in urma celor politice? Este nevoie de o schimbare de abordare?

In perioada 20-21 noiembrie 2014 a avut loc, la Bucureşti, Conferinţa internaţională „25 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est: privind în urmă, privind înainte”. Evenimentul a relansat reflectia critica si prospectiva, in zonele profunde ale politicii, expertizei si societatii civile.

Deng a adus capitalismul economic in China, i-a convins pe utopici ca nu culoarea rosie sau neagra a pisicii este importanta, ci sa prinda soareci. Dincolo de stralucita confirmare istorica, orice alte cuvinte palesc. Iliescu a adus ceva mai mult decat Deng, pluralismul politic, dar pe valul est-european si cu sprijinul occidentalilor. Paradoxal, insa, adaugarea dimensiunii politice (si, ulterior, a tuturor dimensiunilor proprii capitalismului total, de tip occidental) a fost urmata de rezultate economice submediocre.

Chiar daca in urma lui Ion Iliescu va ramane “o democratie vie si sanatoasa”, cum declara, zilele trecute, Rose Gottemoeller, unul dintre cei doi emisari SUA la Bucuresti, o intrebare va ramane sa-si afle raspunsul. De ce, dupa 25 de ani de la abandonarea comunismului si in urma integrarii Romaniei in NATO si  in UE, rezultatele economice sunt mult in urma celor politice, de ce in locul avansului asteptat a fost un regres neasteptat, de ce Romania economica este departe de performantele Chinei economice?

Nu am auzit o explicatie sau o punere a problemei la Conferinta internationala, macar in termeni necomparativi, care nu deranjeaza politic. Conferinta a privit, se pare, printr-o prisma ideologica de bloc, mai corect spus de varf, nu cuprinzator, cum ar fi fost normal, din moment ce nu a adus la suprafata cea mai vizibila problema, ramanerea economiei in urma politicii. Categoric, ar fi o greseala a se crede ca de vina ar fi capitalismul politic, adus in casa capitalismului economic de catre multipartidism, or geopolitica, intervenita dupa integrarea euroatlantica. Din ce analizam si comparam, in neregula sunt unele caracteristici ale politicii si geopoliticii occidentale.

Inchiderea globalizarii catre terti este un scop si un rezultat al sferelor de influenta, care sunt spatii geopolitice inchise. Pretentia unui centru de a-si tine sub control aliatii si partenerii, de a le interzice legaturi omnilaterale, sub sloganul de a merge numai intr-o directie, spre Vest, este o negare a globalizarii. Decuparea de context a unui spatiu geopolitic, in afara caruia se descurajeaza relatii economice sau de securitate, defineste un spatiu geopolitic inchis, similar societatilor inchise. Inchiderea geopolitica duce la pierderi de resurse, parteneri, piete, oportunitati si sanse de catre tarile din aceste spatii, cu impact major asupra cresterii economice. Ca si in cazul societatilor inchise, schimbarea de abordare se impune.

Un spatiu geopolitic inchis este o rupere a partilor de la pluralismul globalizarii, o conectare la singularismul de interese, la univocitatea de avantaje, la unilateralismul de vointa. Toti ca unul in afara de unul sau unul impotriva tuturor este doctrina dominanta. Exceptionalismul, ca suprastima de sine, are ca expresie ideologica liberalismul, o monoideologie a „libertatii” desuveranizarii si expansiunii. Scopul politic este unipolarismul, o ordine globala cu un singur pol de putere. Unipolarismul este un fel de unipartidism la scara mondiala, un salt, mediat de globalizare, de la regimurile politice unipartidiste catre o ordine mondiala unipolara. Lumea inca are dificultati in a pricepe ca satul global al lui Marshall McLuhan se poate transforma intr-un stat global, cu o ordine unipolara, care poate copia oricare tip de regim politic cunoscut de catre statalitate. Posibilitatea identificarii unui regim totalitar cu o ordine totalitara inflacareaza mintile subjugate de realpolitik. Spatiile geopolitice inchise sunt exercitii pregatitoare, de unipolarism si de expansiune (o proba este ceea ce se intampla in vecinatatea nord-estica). Cand toate negativitatile economice se deconteaza geopolitic unum contra omnes, o schimbare de abordare este necesara.

Politica, Levantul si Mistretul cu Colti de Argint (Sibiul a dat un Om al Anului, stim sa-l folosim in schimbarea pe care ne-o dorim?)

Motto: Politica este arta de a-ti slabi sau infrange adversarul cu parti din el insusi (F. P.)

Semnificatiile „Mistretului cu colti de argint” in cultura germana sunt aceleasi ca in cultura romana, existenta superioara tragica a omului nobil, aflat in cautarea absolutului, idealului, neinteles de omul obisnuit.

Candva, in anii liceului, eu insumi am fost prins in capcana cautatorilor de idei, care vor sa le atinga, sa se convinga ca exista, cum nazuia sfasietor Tudor Arghezi sau sa le dea o materialitate pentru binele oamenilor, al cetatii, aidoma multor reusite ale ganditorilor si oamenilor politici. Lucian Blaga, Camil Petrescu mi-au fost foarte dragi, apoi, mai tarziu, DD Rosca, cu a sa „Existenta tragica”, si o pleiada de filosofi si literati francezi si rusi. Nu spun ca acum am abandonat cautarea idealului, dar o fac cu un mult mai pronuntat simt al realitatii, pragmatic, de pliere, cel putin conjuncturala, pe o realitate data. Atunci, cautarea era adolescentin-emotionala, cum am experimentat-o cei mai multi, acum este cea a maturitatii reflexive, rationale si calculate, chiar pana la duritate.

Balada cu acelasi nume a lui Stefan Augustin Doinas este extrem de tulburatoare, ceea ce pentru altii pare o fantasma se dovedeste, intr-un final, chiar daca tragic, a fi o realitate tangibila. Poate si pentru ca aflarea adevarului cere sacrificii si ca acesta se releva doar celui sau celor alesi. Dar cornul de vanatoare, care anunta izbanda, chiar cu un sacrificiu ca al printului din Levant, ii da dreptate, il confirma in fata eternitatii pe vizionarul, cautatorul si insetatul de absolut.

Cred ca, intrucatva, parabola din „Mistretul cu colti de argint” se potriveste si politicianului. Nu aceluia de duzina, evident. Exista multe definitii ale politicii, ca arta a compromisului, a posibilului sau imposibilului, cred ca fiecare este sau poate fi adevarata, in anumite conditii. Despre ultima definitie, de pilda se vorbeste putin si, cel mai adesea, in termeni de respingere, dar o astfel de arta este proprie geniilor, politicienilor de exceptie, rasati, care simt si presimt cu fiecare celula. Capodopere ale acestora exista, trebuie numai vazute, lucru imposibil pentru politicianul mediocru. Cred ca acel politician de exceptie este el insusi un „mistret cu colti de argint”.

In sfarsit, vad, acolo, langa „Mistretul cu Colti de Argint”, din Munchen, un om trist, cu un mesaj enigmatic. De abia recitind si reflectand mi-am dat seama (cred) despre ce este vorba. Da, “Mistrețul cu Colți de Argint” a rănit neasteptat si profund, a adâncit fractura politica din tara. Cu ce consecinte? Nu stiu, in globul meu de cristal se vad doar umbre, este adevarat, una mai mare decat celelalte…

Nu exista o fatalitate a predeterminarilor si sfarsiturilor, orice poveste poate fi rescrisa, prin folosirea fortei infinitudinii care vine din solidaritatea finitudinii. Uniti, putem schimba chiar si sfarsitul baladei lui SAD. De altfel, cuvantul Levant, care provine din italianul levante, inseamna “care se ridica” sau “(soare-) rasare”, cuvant care circula, alaturi de alte cuvinte, in zonele din Orient, Rasarit sau Est.

Pentru schimbarea sau ridicarea pe care ne-o dorim exista multe parghii. Intre MCA-ul lui SAD si cel din Munchen se afla o legatura, Sibiul, care a dat Omul Anului. Sa o folosim.

http://nastase.wordpress.com/2014/11/20/mistretul-din-munchen/

Sub suzeranitatea unui stereotip politic: Guvernatorii se schimba, angajamentul si poporul raman la fel

Au inceput sa apara mesaje din Vest privindu-l pe apropiatul predator de stafeta de la Cotroceni. Unul, de multumire pentru un angajament indeplinit, atrage atentia.

Angajamentul proaspatului presedinte Traian Basescu (in decembrie 2004 iesise invingator in alegerile prezidentiale), in fata Council on Foreign Relations-Washington, din februarie 2005, ca nu va lasa Romania pe mana spoliatorilor, hotilor si talharilor, este considerat de unii analisti si istorici drept un juramant de vasalitate, dupa indelungatul obicei stabilit de Inalta Poarta (Bizantyon sau Constantinopol in limba greaca, Tarigrad in vechile texte romanesti, Istanbul, azi, incepand din 1930).

Aceasta opinie este impartasita de o mare parte a romanilor, in special prin prisma austeritatii de pana in 2012, a referendumului de demitere din acelasi an si a concesiilor facute lobbystilor si corporatistilor vestici privind resursele naturale romanesti. Potrivit acestei credinte populare, tinta afirmatiilor de “spoliatori”, “hoti” si “talhari” a fost chiar poporul roman, dupa modelul guvernatorilor, care tineau sub ascultare populatiile din colonii prin proferarea unor astfel de acuzatii.

Privind “prietenia pe viata”, pe care un politician o declara altui politician, sper sa fie adevarata. L-ar contrazice, astfel, pe lordul Palmerston, care spunea ca in politica nu exista sentimente eterne, ci doar interese eterne.

In 2024, cand predator va fi Klaus Iohannis, stereotipul se va repeta: Pleaca al lor, vine al lor, noi ramanem tot cum vor…

contributors.ro/politica-doctrine/portret-de-presedinte-despre-traian-basescu/