Dupa atacurile teroriste din Franta: Respectati demnitatea Islamului, asa cum vreti sa fie si a religiei voastre. Islamofobia poate rescrie „Mein Kampf”

13/01/2015

Daca ar exista un centru de monitorizare si de combatere a antiislamismului, fara indoiala ca ar semnala o „infratire” a charlismului si jihadismului, responsabila de provocarile rasiste si atacurile teroriste de saptamana trecuta, din Franta. Umorul negru sau falsul umor, exprimat prin productiile caricaturale antiislamiste ale Charlie Hebdo si falsii musulmani, cuibariti in ISIS si Al Qaida, autori ai unor barbarii ingrozitoare, in numele Islamului, sunt doua forme deviante, una de presa, cealalta de religie. Faptic, falsii umoristi si falsii musulmani au probat o nota comuna, rasismul.

Aparent, charlismul si jihadismul ar reprezenta doua linii politice distincte. Insa raspunsul la intrebarea cui ar folosi invrajbirea si ciocnirea catre care imping da peste cap aparentele. Marsul solidaritatii internationale, de duminica, de la Paris, care a reunit sefi de stat si de guvern si milioane de oameni, a condamnat terorismul si a denuntat, cu aceeasi energie, falsitatea atribuirii identitatii musulmane atacurilor teroriste. Judecand si dupa tinte, efecte si context, prinde teren ideea de a fi vorba despre o singura linie politica, care invarteste pe degete vechi adversitati sau sensibilitati religioase.

Ruperea charlismului de jihadism este menita tocmai pentru a le ascunde legatura. Tentativa a fost vizibila inca din primele clipe de dupa atentat. Era omeneste sa te identifici cu compasiunea fata de drama celor de la Charlie, ca victime ale masacrului. Dar nu libertatea de exprimare, care are si ea niste limite, era in primul rand in cauza. Semnificatiile de prima linie erau mult mai profunde si mai grave, era vorba de terorism, de atac impotriva securitatii cetatenilor francezi si impotriva securitatii nationale a Frantei. Era vorba de securitatea europeana, in ultima instanta.

Cronologic si factologic, charlismul si jihadismul apar ca doua parti ale aceleasi probleme, care nu pot fi analizate separat. Marea deruta este data de faptul ca si un fenomen si celalalt prezinta atatea elemente de planificare si de subordonare politica, incat sugereaza existenta unui coordonator comun. Fara cauzele caricaturale Charlie Hebdo, nu ar fi avut loc efectele teroriste provocate de fratii Cherif si Said Kouachi si de Amedy Coulibaly. Aceasta potriveala sau „nimereala” dintre charlism si jihadism le face sa fie ca doua carti, jucate din aceeasi mana.

Ipoteza angrenarii a doua parti, cu o a treiea in asteptare a fost pe larg sustinuta in media internationala. Planificarea operatiunii terorist-jihadiste a fost demonstrata direct, prin inregistrarea video, facuta inaintea atacului si difuzata duminica pe internet, in care Coulibaly isi afirma apartenenta organizationala, la „Statul Islamic”, si isi detaliaza actiunile, de „sincronizare” si de „impact cat mai mare” asupra opiniei publice si asupra securitatii nationale a Frantei.

Nu sunt date care sa sustina inrolarea cu buna stiinta a charlistilor in slujba unui jihadist-caricaturist de tip Big Charlie, comparabil cu un Big Brother. De obicei, banii obtin cooperarea mult mai usor decat ideologia. In blatul caricaturilor se ascunde, neindoios, o ideologie politico-religioasa, in amestec cu o anumita doza de fanatism, nelipsita din astfel de preparative, chiar si cand se foloseste creionul. Nici nu le poate fi pusa la indoiala reputatia de buni francezi. Dar, este un fapt, caricaturile antiislam i-au facut sa cada victime pe altarul unor interese care nu erau franceze sau europene. Pe de alta parte, nu se poate tagadui ca inapoia expresiilor caricaturale ale revistei s-a aflat o politica inspirationala sau un scop redactional, care a predeterminat temele insultatoare la adresa Islamului. Un astfel de input nu putea veni, dupa parerea mea, decat de la un Big Charlie, impreuna, foarte probabil, cu argumentul stipendiilor, dar si al unor legaturi ideologice greu descifrabile, cel putin in acest stadiu.

De altfel, multe institutii de presa, in special americane si britanice, au cenzurat caricaturile Charlie Hebdo cu profetul Mahomed, in virtutea unor norme interne care interzic lezarea sensibilitatilor religioase ale cititorilor, fara ca cineva sa se fi scandalizat pe speta libertatii de exprimare. Faptic, caricaturistii de la Charlie Hebdo au fost folositi or s-au lasat folositi, amagiti de banii si faima aduse de o tema nedeontologica, pentru un obiectiv politic imposibil de mascat. Batjocorirea preceptelor sfinte ale unei religii nu are nimic de-a face cu umorul sanatos ori critica constructiva, iese din tiparul democratic, incalca drepturile la imagine, la credinta, la diferenta.

In mod paradoxal, aceasta directie de permisivitate excesiva si scandaloasa se mentine si dupa incheierea fazei acute a crizei. Sambata, un ziar australian a publicat o caricatura cu  Mahomed, intr-un dialog cu Iisus. Saptamanalul Charlie Hebdo a anuntat, luni, aparitia unui numar de bravura, miercuri, de un milion de exemplare, care va contine „in mod evident” caricaturi cu profetul Mahomed. Reluarea activitatii publicistice a revistei este necesara, presa nu poate fi intimidata, insa va fi de neinteles daca va exulta din nou antiislamismul. Daca lumea civilizata va accepta, islamofobia va rescrie „Mein Kampf” si va deveni noul antisemitism al secolului 21. Nu exista decat un antidot, sa-i iubim pe adevaratii musulmani, ca fapturi demne ale aceluiasi Dumnezeu, si sa smulgem voalul de pe fata falsilor musulmani.


Marsul solidaritatii: Je suis Français

11/01/2015

Ne-am obisnuit sa transmitem semnale puternice, la nivel simbolic, prin care sa ne exprimam atitudinea fata de divese politici, evenimente, tendinte sau fenomene, din habitatul propriu sau din toata lumea.

Azi, in urma atacurilor teroriste de acum cateva zile, care au zguduit Franta, are loc, la Paris, un mars international al solidaritatii. Sefi de stat si de guvern din diverse tari si de religii diferite vor manifesta in semn de solidaritate cu francezii si de condamnare a terorismului.

Atacurile teroriste de la un hebdomadar satiric, de la o tipografie si de la un magazin evreiesc, care au cuprins in spirala violentei 20 de morti, nu au tintit si lovit niste oameni sau niste obiective, ci un popor si o tara, care sunt simboluri ale avangardei libertatii si democratiei.

Desi nu voi fi prezent fizic, voi fi alaturi de manifestanti cu sufletul, energia psihica a indignarii mele se va adauga protestului civilizatiei impotriva barbariei.

Semnalul meu este de a iesi din schizofrenia unui dublu fanatism, din absurditatea crimelor care ies sau pot iesi deopotriva din cuvant sau din pusca. Eu nu sunt Charlie.


Un crez liberal: „Elita sociala este poporul”

08/01/2015

Cred ca multi dintre politicienii de azi s-ar simti rusinati daca ar citi discursul politic al premierului liberal Dimitrie A. Sturdza, din urma cu 120 de ani.

Pe frontispiciile edificiilor pentru intruniri publice, omul politic si de stat liberal considera ca ar trebui inscrise trei cuvinte: 1) Nationalitatea, care da trainicia statului roman, pentru ca daca nu ar exista natiunea romana nu ar exista nici statul roman. 2) Libertatea, prin care libertatile publice ale cetatenilor sa fie in slujba binelui comun (un extraordinar simt politic al corelatiei dintre libertate si responsabilitate, un posibil raspuns si pentru problema libertatii de exprimare). 3) Democratia, sorgintea nesecata a innoirii puterilor natiunii.

Pe frontispiciile edificiilor administratiei publice, marele inaintas credea ca ar trebui sa stea, de asemenea, la loc de cinste, trei cuvinte: 1) Domnirea legilor, care este temelia tarii. 2) Libertatea alegerilor (fara bate, presiuni, falsificari, coruptie). Din punct de vedere al puterilor pe care le contineau, „Libertatile publice sunt ca parul lui Samson”, sustinea Sturdza. 3) Statul sa functioneze in sprijinul binelui comun, incepand de la capul tarii, conform spuselor lui Frederic cel Mare, regele Prusiei, care a spus un lucru care nu mai fusese spus: „Eu sunt cel dintai servitor al Statului”.

Interesante si ideile despre genii si elita (care azi starnesc atatea orgolii si polemici sterile). „Geniile, afirma DAS, ies din popor, deci trebuie sa serveasca poporul”, iar pentru cei care se credeau „elita sociala”, cu pretentii de „boierie” politica, avea o replica de un adevar cutremurator : „Elita sociala este poporul”. Politicienii, credea Sturdza, trebuie sa iasa din popor, fara sa se faca boieri.

Cine va rememora crezul politic liberal al lui Dimitrie A. Sturdza va intelege cat de mult ne-am indepartat de traditiile sanatoase ale politicii romanesti, dar si cat de straina (si, pe alocuri, ostila) este asa-zisa modernitate a „corectitudini politice” pe care am imitat-o sau ne-a fost exportata de la altii (a se vedea nu mai departe de cele mai recente exemple, idiosincrazia la lucrul bine facut si la cinstirea martirilor anticomunisti). Ii admir si ii respect pe cei care se intorc la radacini. Indemn clasa politica sa o faca, poporul este setos de autenticitate romaneasca. Oricine va incerca va fi uimit de sprijinul popular pe care il va primi. Puteti, doar sa vreti!

https://nastase.wordpress.com/2015/01/08/domnia-legilor-in-urma-cu-120-de-ani/


Va pune terorismul lacatul pe capitalism?

07/01/2015

Din nou, terorismul cu masca islamica a lovit. De aceasta data, la sediul unui ziar satiric, Charlie Hebdo, din Paris, care a publicat caricaturi cu Mahomed. Indivizi cu fetele ascunse au atacat armat si au ucis 12 persoane, strigand „Allah Akbar” şi „Profetul a fost răzbunat”. Alte 11 au fost ranite, unele in stare critica.

Dincolo de cronici, statistici si emotii, noul eveniment negru ar trebui sa ascuta reflectia politica si solidaritatea natiunilor si statelor. In special solidaritatea, care ar putea strange cercul, precum unul de otel, in jurul acestei barbarii. Dar si sa puna intrebari si sa caute raspunsuri. O mai buna contextualizare globala a fenomenului, o identificare mai precisa a bazelor originare de plecare si a tintelor reale ar fi pasi pe drumul cel bun.

O ordine noua se naste, sacrificiile sunt un tribut, dar cu toate incercarile trebuie sa privim cu incredere inainte. Este clar ca lumina zilei ca terorismul in numele islamului este o tentativa de deturnare spre taramul intunecat al unui conflict al civilizatiilor si religiilor. In contul unei asemenea ciocniri a civilizatiilor s-a arhivat o intreaga literatura politica occidentala, s-au inregistrat razboaie de pe urma carora lumea islamica s-a ales cu adevarate pungi de terorism, cum este “Statul Islamic”, de care incearca cu disperare sa scape.

Ceea ce vedem dupa un atac terorist, vietile pierdute, starile de durere, de panica, distrugerile, alertele de securitate, restrictionarile, controlul spatiului public etc., ridica problema unei posibile consecinte, de care nu am cunostinta sa se fi pus vreodata. Capitalismul s-a nascut ca o ordine a societatilor deschise, a circulatiei cat mai libere a capitalurilor, sub cat mai multe forme posibile. Se pare, si este o ipoteza, ca fenomenul terorist s-a lipit tocmai de acest vector, al circulatiei si deschiderii. Restul l-au facut banii blestemati, cum spun francezii, care, acum, au fost loviti in mod barbar si las, impreuna cu indivizi fara scrupule, debusolati sau usor de cumparat.

Nu in ultimul rand, libertatea nelimitata de exprimare, in primul rand prin media si internet, a permis circulatia nestanjenita a mesajelor ultraextremiste, unele de violenta letala. Nu este un factor determinant, asa cum se incearca sa se canalizeze vinovatia spre directorul si principalul caricaturist al Charlie Hebdo,  Charb, care a decedat la spital, in urma ranilor. Insa este cu siguranta favorizant, mai précis de pretext, daca avem in vedere ca este unul din polii evenimentelor create, de factura terorista, de care nu se poate face abstractie.

Nu este o intamplare ca terorismul a capatat o extensie globala dupa razboiul rece. Dar aceasta spirala globala a terorismului nu este legata de extinctia comunismului, ci de extensia globala a unui model cu imperfectiuni, devenite vizibile si speculabile de catre terorism. Un razboi rece clasic, asa cum l-am cunoscut, nu mai este posibil, nu mai exista doua sisteme social-politice ostile, ca deschidere si pluralism, iar un razboi rece intre unele state care impartasesc acelasi model democrat al capitalismului ar fi o mare greseala politica. Alternativa este reforma, Vestul trebuie sa aiba aceeasi vointa de reformare ca si Estul, ambele sa-si dea mana si sa se opuna in comun terorismului.

Inchiderea societatilor, la care obliga terorismul, ar insemna prabusirea capitalismului, sub greutatea propriilor erori. Ceea ce nu a reusit comunismul, inchiderea societatile capitaliste, nu trebuie sa reuseasca terorismul. Terorismul nu trebuie sa puna lacatul pe capitalism.


Presedintele, cu dreptul la CSM: Vizibilitate CSAT pentru procurorul general!

06/01/2015

Presedintele Klaus Iohannis a declarat, azi, la sedinta CSM: „Din punct de vedere al consolidarii sistemului judiciar, opinez ca, in perspectiva regandirii si modernizarii arhitecturii institutionale a legilor sigurantei nationale si a legii CSAT, este util sa luam in discutie daca nu cumva intre membrii CSAT ar trebui sa se regaseasca si procurorul general, nu o persoana anume, ci institutia procurorului general”.

Ce ar trebui  sa avem in vedere, principial vorbind, la implementarea unei asemenea propuneri, care, neindoielnic, va consolida statul de drept?

In primul rand, termenul de magistrat are mai multe acceptiuni, dintre care numai una este in mod expres juridica, acoperitoare pentru procurori si judecatori. Nu ar fi cazul, deci, sa o amestecam cu celelalte acceptiuni, ceva mai largi, care pot ingloba orice functionar public superior, orice inalt demnitar al statului (inclusiv din domeniul judiciar). Daca nici semantica nu o face, noi cu atat mai putin.

In al doilea rand, statul nu se identifica, in mod reductionist, cu puterea executiva (administrativa), ci le incorporeaza, in mod egal si separat, pe toate cele trei, cunoscute. Fara indoiala, in actuala codificare constitutionala, care face din CSAT un organism executiv, procurorii si judecatorii nu au ce sa caute, cu atat mai mult cu cat „religia” statului de drept si democrat este independenta justitiei. Atrag atentia asupra celor doua caracteristici corelative, dreptul si democratia, din consacrarea constitutionala a statului roman (mai sunt si altele, dar cele doua ne intereseaza in mod special in discutie).

In al treilea rand, transformarea procurorilor in „avocati ai statului” ar introduce, dupa parerea mea, o asimetrizare etatista a raporturilor stat-cetatean, ceea ce o face discutabila. Mai degraba, initiativa de schimbare a status-rolului procurorului, ar putea merge pe ideea de „avocat al legii”. Cred insa ca statutul de magistrat este un progres, la care, prin urmare, nu ar trebui sa se renunte.

In fine, CSAT-ul se ocupa si de amenintarile pe care le reprezinta crima organizata, grupurile infractionale organizate, coruptia etc., care ar necesita si angrenarea responsabilitatilor juridice in compunere si in atributiuni. Evident, aici este o lacuna, care ar trebui inlaturata prin modificari constitutionale si legislative corespunzatoare.

Definirea CSAT-ului ar trebui, in opinia mea, sa consoneze cu definirea integrata sau integrativa a statului roman, asa cum se stipuleaza in art. 1 din Constitutie. Acest lucru ar permite reunirea conlucrativa in CSAT a varfurilor tuturor celor trei puteri ale statului (poate si o reunire consultativa, pe unele teme). In acesti termeni, in cadrul CSAT nu ar exista riscul de suprapozitionare sau de superputere intre cele trei puteri.

PS: Din acelasi motiv, poate pentru CSAT ar trebui studiate si variantele copresedintilor, presedintiei rotative sau presedintelui de sedinta, potrivit celor trei puteri, atributiunilor constitutionale sau ordinii de zi.


Ars Damboviteana, Ars Politica: Cine cui i-a rupt coltii de argint?

05/01/2015

Intr-o postare pe blogul personal, omul politic Adrian Nastase vorbeste despre poezie si pace, cu referire la poetul Stefan Augustin Doinas si la balada „Mistretul cu colti de argint”. Un mic comentariu.

Niciodata nu vom sti cu certitudine ce a vrut sa spuna un poet, intr-o poezie sau alta. Pentru a fi siguri, ar trebui sa retraim starea de gratie care l-a inspirat, ceea ce ar insemna ca noi insine sa fim nu numai iubitori, ci si creatori de expresie lirica, cel putin comparabili cu poetul in cauza. Greu, daca nu chiar imposibil, de aceea lumea profana trebuie sa se multumeasca doar cu interpretari.

In ceea ce ma priveste, imi place tipul de  poet militant, care nu scrie pentru sine, ci pentru ceilalti, care isi foloseste harul pentru a lumina si indrepta lumea, care lasa in urma sa nu numai un estetism pur, care incanta privirea sau auzul, ci si mai multe aspiratii sau impliniri pentru adevar, dreptate si credinta, care bucura sufletul.

Si vis pacem para bellum? Intreb si ma intreb… SAD a avut, la vremea sa, propriul raspuns: „Invata sa te lupti, daca vrei pace!”. Intelesul primar isi pastreaza actualitatea, cred, dar vremurile noastre i-au adaugat noi intelesuri si conditionari.

Argumentul economic a devenit proeminent, dar si cele diplomatic (ar trebui sa ne reamintim ce inseamna o mare putere diplomatica), de drept international, de alianta, de echilibrul puterilor etc. isi au rolurile lor inconfundabile.

Un argument interesant, desi utopic in acest stadiu, l-am intalnit la Stéphane Hessel (autorul celebrului eseu “Indignati-va!”), care spunea cam asa: daca vreti pace si intelegere, incetati cu aceasta competitie nebuna, care va pune in conflict, decompetitionati lumea!

Demn de luat in seama este si punctul de vedere al lui Paul Krugman. Evident, pana la limita de la care discursul sau incepe sa se inroleze. Recent, editorialistul New York Times si laureatul Nobel pentru economie a afirmat ca in secolul nostru razboaiele de cucerire sunt pentru perdanti, exemplificand cu invazia americana din Irak si cu anexarea rusa a Crimeei.

Concluzia, acest finis coronat opus, este ideologica, sustine ca „America este o adevarata super-putere, deci putem sa incasam astfel de pierderi. Dar o economie petroliera ca Rusia nu are aceeasi posibilitate de a-si depasi greselile.”

http://nastase.wordpress.com/2015/01/05/si-vis-pacem/


Vectorizarea ostila si efectul de zgandarire

05/01/2015

De ceva vreme, in lumea scriituri romanesti s-a gaocit un fenomen care, in ciuda faptului ca puieste antinormalitate, pare a trece neobservat. Ultimele doua texte ale lui Vladimir Tismaneanu si reactiile lui Gabriel Liiceanu si Dragos Aligica mi-au atras atentia asupra tentativelor de vectorizare dinafara a intelectualitatii dinauntru. Am mai vorbit despre acest viclesug, pe care l-am numit lovirea celuilalt cu parti din el insusi. Pentru a nu fi rastalmacit, precizez ca nu am in vedere adversitatile politice sau diferentele etnice si religioase. Nici ceea ce indeobste numim si intelegem prin alogenitate si indigenitate. Ma refer la diferentialitatea intereselor, in care apartenenta si comuniunea joaca un rol hotarator. Traiul in comunitate, impreuna cu care impartasesti acelasi prezent si acelasi viitor, poate si acelasi trecut, este sursa primordiala de atasamente, atitudini si comportamente. Nu in ultimul rand, interesele individuale, sub toate aspectele, dar mai ales sub cele de prosperitate si securitate, care ne anima pe toti, fara exceptie, izvorasc si depind din si de cadrele existentiale comunitare. Este motivul pentru care, nu de putine ori, destinul individual s-a identificat cu destinul colectiv sau, in cele mai multe cazuri, cu cel al comunitatii national-statale.

Toata intriga, in a carei dezvoltare Tismaneanu incearca sa vectorizeze resurse intelectuale interne, a pornit de la semnalarea critica, de catre un nume fara chip (MCA, neasumat sub semnatura), a decorarii de catre presedintele Klaus Iohannis a lui Octav Bjoza, fost detinut politic si presedinte al AFDPR. Motivul? Deciziei comemorative a sefului statului, la un sfert de veac de la Revolutie, i-a fost atribuit un sens de “omagiere” a legionarismului, fiind, pe cale de “consecinta”, susceptibil de “antisemitism”, ca urmare a faptului ca Octav Bjoza a declarat ca in temnitele comuniste a avut de invatat, in materie de romanism, de la unii dintre detinutii legionari. Nu voi relua detalii sau aprecieri contradictorii, mai important mi se pare a constientiza, a lua act de vectorizarea apropiatilor, de catre mult prea indepartatul VT. De fapt, pe langa listele cu nemiluita, cu care isi impaneaza articolele de serie, prin care incearca sa-si demonstreze aderenta in mediile intelectuale romanesti, extrem de discutabila de altfel, vectorizarea se prezinta ca o tactica de inhamare, menita a-i trage carul varfuit cu ideologii ale falsului. Vectorizarea se materializeaza prin preluari laudative, spre asa-zise promovari, de articole critice, pe o problema sau alta din societatea romaneasca, pe care VT la foloseste ca fundament, ca sustinere sau ca umplutura pentru propriile constructe teoretice.

Materialului informational al clientilor din Romania, a carui folosire, in treacat fie spus, reflecta sau ascunde dezactualizarea specifica netraitorului in comunitate, VT ii aplica o operatiune ignobila: ii deturneaza sensul, dinspre critica de sanogeneza, normala si constructiva, spre ostilizare si conflictualizare, anormala si destructiva. Vectorizarea nu este de stanga sau de dreapta, prin discursul anticomunist a anvelopat personalitati culturale de toate culorile politice, inclusiv legionare (nume de rezonanta ii impodobesc pana si ultimul articol). Presedintele nostru nu este de stanga, nu este majoritar etnic si religios. Cu toate acestea, VT il desfiinteaza. De spaima normalitatii. Lucrul bine facut ii dauneaza grav rostului. Pentru ca lucrul bine facut inseamna suveranitatea deciziilor si alegerilor, oprirea influentelor corupatoare. Scopul vectorizarii este zgandarirea, racairea ranilor politice vechi, pentru a le impiedica vindecarea, atatarea orgoliilor individualiste, care-i rup pe carturari de la visurile poporului, pentru a zadarnici unitatea corpului social, necesara unui tel maret. Pentru vectorizare, VT se foloseste de sindromul drobului de sare, pe care, daca pisica se va sui pe prichiciul sobei, unde era asezat, il va tranti drept in capul copilului din copaie si il va omori… Sa nu mai stie nimeni, oare, povestea lui Ion Creanga, despre prostia omeneasca, pentru a-l lasa pe VT fara obiectul intamplarilor care nu se intampla?!…

http://www.contributors.ro/cultura/dupa-25-de-ani-2/

http://www.contributors.ro/editorial/variile-chipuri-ale-anticomunismului-nevoia-de-claritate-morala/

http://www.blogary.ro/editorial/dezbatere-cu-legionaroizii-echidistanti-si-reformatori/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/canaliile-neru%c8%99inarea-si-restaura%c8%9bia-apelul-catre-lichele-dupa-un-sfert-de-veac/


%d blogeri au apreciat: