Un exercitiu ludic (pentru o basarabeanca)

Doamna basarabeanca, mea culpa pentru tulburarea pricinuita, este si motivul pentru care va raspund. Nu este vorba despre sensul propriu, din trecut, la care probabil v-ati gandit. O analiza are mai multe functii (de comunicare a unor idei, de confirmare sau infirmare a altora, de testare a reactiilor etc.), unele se regasesc si in textul in cauza, sunt sigur ca imi intelegeti aceasta filosofie, nu este nevoie sa-mi repet ideile. Sa ne jucam insa un pic de-a problematizarea.

Problema 1: Cred ca oricine poate spune ce se va intampla cu cele doua Coreei daca la Phenian va fi un guvern democrat, ca cel de la Seul (reiau exemplul pe care l-ati folosit, dar si pentru ca a ramas singurul, cred, cu un popor-doua state). Dar Md. nu este Coreea de Nord, prin urmare ar fi inacceptabil dublul standard in privinta reunificarii sau, oricum, imposibil de argumentat mentinerea sine die a unui popor in situatia anacronica de a avea doua state. In ce orizont de timp se va face, este o alta problema, ar fi putut fi a la long daca nu ar fi aparut acuta criza ucraineana si posibilitatea foarte alarmanta, de care vorbesc SUA si UE, de destabilizare a Md.

Problema 2: Putem fi chiar atata de convinsi de viitorul democratic al Md., cu un guvern minoritar, sustinut conditionat de catre comunisti? Este adevarat, comunismul a murit ca sistem politic si economic, insa regimul politic este cel care da continut formei, sechelele sau rezidualul la acest nivel se manifesta, la fel ca si chestiunile care tin de profilul psihologic, nu pot crede ca s-a uitat in doua luni de regimul Basescu.

Problema 3: Cat de viabila sau nu este Md.? Transformarea in republica sovietica a fost artificiala, observati ridicarea in grad (exagerarea/maximizarea) ca entitate politica, putea ramane doar regiune, insa argumentele politice, ideologice si militare (arhicunoscute, nu le reiau) au fost hotaratoare. Realitatea este ca Md. nu este viabila ca entitate independenta, asa cum republica sovietica s-ar fi prabusit fara sustinerea URSS, statul moldovean nu va supravietui (sau o va face la limita) fara sustinerea Romaniei.

Sunt insa de acord, speta Md. trebuie abordata nu de pe pozitiile trecutului, ci de pe cele ale prezentului (riscurile de securitate) si ale viitorului (alternativa proeuropeana). Recunosc, am fost animat si de spargerea unor stereotipuri de abordare, daca n-am reusit, nu-i ultima sansa.

PS: Problema 4, ca reflectie (nu vreau sa supar pe nimeni), pentru marimile momentului are oare vreo importanta pe ce mana va merge solutionarea spetei Md., pe a dreptei sau pe a stangii?

PPS: Nu va consider fosta basarabeanca, toata viata ramanem setati in perceptiile celorlalti dupa pamant, valabila cam peste tot (v. texan, siberian, tibetan etc.).

Autoextractia geopolitica sau solutia anticomunista: Moldoveni, treceti Prutul! O istorie inversa

Auspicii geopolitice: Putin si Voronin au inceput sa joace cuvinte incrucisate. Primul ridica embargoul de pe merele moldovenilor, al doilea vrea mai multe institutii sub control comunist.

Fiecare stat are dreptul sa-si aleaga alternativa geopolitica. Republica Moldova a trecut de etapa de optiune, se afla in cea de implementare. Dupa parafarea, in 2013, la summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius si semnarea, in 2014, a acordului de asociere Republica Moldova-Uniunea Europeana, nimic nu mai parea sa fie in stare sa puna in pericol acest curs, proeuropean.

Totusi, evenimente ulterioare si din prezent arata ca lucrurile nu stau deloc asa. Perspectiva moldoveana proeuropeana, pe care o credeam batuta in cuie, ar putea fi deformata, prin conjugarea unor noi factori, externi si interni. Criza din Ucraina, foarte aproape de o faza de rupere statala, pe care nimeni nu ar fi banuit-o, poate propaga unda seismica si spre Republica Moldova. Rasturnarile politice de la Chisinau, pe care le-au adus alegerile parlamentare, prin inlaturarea premierului proeuropean Iurie Leanca, formarea unei coalitii minoritare si a unui guvern minoritar, cu sustinerea comunistilor, zgandaresc corzile reversibilitatii, posibil ale restauratiei voroninismului.

Toate evaluarile partenerilor strategici si aliatilor militari converg catre aceasi directie, Republica Moldova este bantuita de spectrul destabilizarii. Pe aceasta tema, vizitele presedintelui Iohannis la Chisinau si, imediat, la Berlin exprima o mare ingrijorare si o cautare de solutie, care sa faca fara intoarcere drumul proeuropean, prooccidental al Republicii Moldova. Care ar fi aceasta solutie?

Sunt, in acest sens, cateva restrictii, de care va trebui sa se tina seama, in modul cel mai serios cu putinta. Prima, ca solutia sa fie de drept international, iar Republica Moldova are calitatea statala, necesara si suficienta, pentru a fi un asemenea subiect.

A doua, ca solutia sa nu creeze un precedent, invocabil si de nedorit pentru stabilitatea europeana, dramatic incercata, in secolul 20, de catre framantarile nationaliste extremiste. Cred ca presedintele Klaus Iohannis („Al Cincilea”, cum a inceput sa fie evocat in ethosul romanesc) s-a aflat foarte aproape de o identificare de neprecedenta, cand, primit, azi, de catre presedintele Germaniei, a declarat: „Experienţa lui Joachim Gauck, nepreţuită pentru proiectul meu privind Muzeul Comunismului.” Intr-adevar, acesta este simbolul cheie, pe care se va putea intemeia o solutie de neprecedenta, ruperea Republicii Moldova de trecutul comunist, ca reintregire a unei memorii anticomuniste comune.

In al treilea rand sau poate in primul, nu ierarhia ci corpusul conteaza, cerinta de neatentare, in niciun fel, la securitatea europeana. Este limpede ca armele sau incursiunile, tentatii primejdioase si degenerative, din care se hranesc totalitarismele, dupa cum foarte bine am cunoscut in doua randuri, sunt antisolutii.

Cand inainte nu se poate, pentru ca ar insemna razboi, si inca unul nuclear, dupa cum au dat semnale cei care se simt incercuiti si amenintati, in cazul Republicii Moldova ar exista si solutia inapoi, in spatiul de nastere, de acasa. In acest caz, solutia ar insemna: Moldoveni, treceti Prutul! Ar fi o solutie de pace, de prestigiu si de castig, care ar intra in istorie ca un eveniment ciudat si rar, poate unic, dar adevarat, Victoria Occidentului prin trecerea Prutului spre Occident!

Exista un destin geopolitic? Un raspuns scurt

Motto: (1) Politica este preocuparea de a-ti hrani si apara poporul. (2) Geopolitica dicteaza regimul politic (F. P.)

Andrei A., multumesc pentru pertinenta analiza despre revolutia rusa din februarie 1917 (si, tangent, despre cea din octombrie), care o completeaza in chip fericit pe cea interesanta a autorului. Cred insa ca si fara razboi Rusia nu ar fi avut sansa unei integrari pe orizontala a puterii, pentru a va parafraza o inspirata expresie. Ca intindere si potential demografic si economic, cat si ca slabiciune militara, nu avea cum sa inceteze sa mai fie o tinta geopolitica. Cred ca toate analizele pe campania napoleoniana, dar si pe evenimentele care au urmat, au inteles acest lucru.

Parerea mea este ca urzirea primului razboi mondial a jucat cu succes pe cartea geopolitica, in cazurile celorlalte doua imperii, dar si pe cartea lui Marx, in cazul celui tarist, insa cu rezultate contradictorii. Pe de o parte, s-a reusit crearea statului totalitar sovietic, dar, pe de alta parte, la butoanele lui nu au ramas cei care au fost planificati, Lenin si Trotsky, purtatori ai unui milenarism de o alta factura, ostil celui rus.

Sovietismul a incaput pe mainile lui Stalin, care l-a dus in directia panslavismului, motiv pentru care si azi majoritatea rusilor ii poarta o amintire aureolata si il considera un erou. Cred ca inlocuirea unei verticale de putere cu o alta, de alt tip, a fost cel mai bun lucru care li s-a putut intampla rusilor, mai ales sub aspectul inlaturarii slabiciunii militare, fara de care ar fi ramas o tinta perpetua, cu un viitor nesigur. Vom intelege si mai bine acest lucru daca ne uitam si la ce se intampla, in zilele noastre, cu lumea araba, bogata in resurse energetice, ca si cea rusa, dar neputincioasa militar, ceea ce nu mai este cazul rusilor. Autoritarismul, care nu se identifica cu autocratismul, Rusia este o tara democrata, inca nu cat ar trebui, dar democrata totusi, va fi singura carte rusa castigatoare, pentru mult timp de acum incolo.

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%C8%9Bia-rusa-din-februarie-1917-origini-semnifica%C8%9Bii-implica%C8%9Bii-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan

O strategie financiar-electorala: Partidele piranha

Noua strategie a dreptei, de faramitare a partidelor, prin coborarea pragului de infiintare de la 25.000 la 3 (poate parea o greseala, dar am scris bine, trei) pare a fi o reluare a celei de fragmentare, din anul electoral trecut, care i-a adus victoria in alegerile prezidentiale din noiembrie. Am putea spune ca dreapta mai vrea o data, la alegerile parlamentare si locale de anul viitor.

Care sunt dedesubturile si mizele acestui trend subit, numit pompos de catre dreapta de “liberalizare” (PSD, care a concedat, il califica drept “reforma”)? De ce dintr-o data sistemul actual de infiintare a partidelor, dupa model francez, a devenit “anacronic”, iar cel propus, dupa model german, a fost imbratisat ca un panaceu “democratic”, de “apropiere” a cetateanului de decizie, cum clameaza un ONG (Pro-Democratia)?

Pentru a ne edifica, sa aruncam, mai intai, o privire asupra efectelor fragmentarii trecute a dreptei. In mod surprinzator, un prim rezultat a fost contrar, de fuziune a PDL cu PNL, care a venit in urma agitarii pana la saturatie a consecintelor negative ale fragmentarii dreptei. Cand motivele sau oportunitatile nu exista se creaza, spune unul dintre principiile manipularii, exact ceea ce au facut strategii electorali ai dreptei. Reala sau nu, fragmentarea a fost vehiculata ca un pericol atat de grav pentru dreapta, existential si electoral, incat niciun politician sau partid de pe aceasta latura a esichierului nu a ramas insensibil. La intrebarea celebra si de neocolit  “Ce-i de facut?”, reactia de fuziune a venit ca ceva natural, ca o sarcina ideologica si politica de maxima urgenta.

O data trendul proiectat si implementat organizatoric, prin strangerea randurilor in noul PNL, pasul urmator, de la urne, de aspirare a tuturor voturilor dreptei pentru un candidat “unificator”, in turul doi, a venit de la sine. Sintetizand, “fragmentarea” dreptei si-a jucat rolul de anti-slogan, care a fost folosit pentru basculare politica si electorala.

Un scop relativ similar pare a fi urmarit si de faramitarea partidelor. Daca proiectul de modificare a legii partidelor, depus la Parlament, va ingloba initiativa dreptei de “liberalizare”, rezultatul va fi o crestere exponentiala a numarului de partide, ca ciupercile dupa ploaie, mai ceva ca in primii ani de dupa 1989. Comparativ, va fi un mare pas inapoi, dar si o punere sub semnul intrebarii a marii fuzionari de anul trecut, care i-ar putea incomoda finalizarea. Neincrederea va bate la usa dreptei, pana la urma, care trend este progresist, fuzionarea sau pulverizarea?

De aceasta data cred ca miza financiara este cea urmarita cu prioritate. Fara indoiala, unde sunt mai multi bani electorali, vor fi mai multe sanse. Practic, aceste false partide, care contrazic definitiile, sunt un fel de piranha pe bugetul statului, de finantare a partidelor si a campaniilor. Asociatia Monicai Macovei, pentru care Traian Basescu si-a exprimat adeziunea online, este un exemplu de “piranha”, un altul, partidul care va fi infiintat, azi, de catre senatorul independent Ioan Ghise, bazat, ne-o spune fara nicio urma de simt al ridicolului si penibiluli, pe faptul ca “am discutat cu doi parlamentari”.

Pentru cei care inca nu s-au lamurit despre scopurile partidelor-piranha, sa-l ascultam din nou pe Ghise, care spune ca noul partid va functiona pe baza celor mai noi tehnologii informatice. Pai “de unde bani?”, cum “Striga!” Puya si Inna intr-un cantec? Inutil de calculat ce se pot face cu banii din cotizatiile a trei membri!

Banii de infiintare sunt una, cei de campanie, alta, daca legea “pulverizarii” va trece, cel putin in al doilea caz obligatia de finantare va deveni efectiva. Unii spun ca Ponta ar fi achiesat la initiativa pentru imaginea de “reformist” si pentru mize ascunse pentru locale, de pastrare a raportului PSD-PNL de 3 la 1 la primari si a alegerilor intr-un singur tur si, pe acest avantaj, pentru parlamentare. Insa nu numarul mare al candidatilor sau partidelor ii intereseaza pe alegatori, ci gradul de notorietate si de confirmare, singurele care pot oferi garantii cat de cat credibile. S-a vazut si la prezidentiale, votul ii matura pe ceilalti, iar pragul de 2-5% la parlamentare face acelasi tip de curatenie.

Faramitarea partidelor cade la vot, este arhicunoscut. Dar banii-piranha, aceste pungute cu doi bani, se pot aduna intr-o punga mai mare.

Uninominal, pe liste, mixt sau cu prima?

Este limpede ca actualul sistem electoral este nepotrivit, ca trebuie schimbat. Cum? Parerea mea este ca balansul ciclic intre votul uninominal si votul pe liste de partid va crea de fiecare data probleme, chiar daca de alt gen, pentru fiecare din cele doua sisteme.

Nici sistemul interbelic cu prima electorala nu mi se pare potrivit. Hiba ar fi ca prima ar iesi de sub incidenta votului electoral, si asa depreciat catastrofal, in urma evenimentelor din vara lui 2012. S-ar putea ca desconsiderarea votului din iarna aceluiasi an sa aiba castig de „traseism”, in 2015, ceea ce va insemna impingerea in jos, cu inca o treapta, a vointei electoratului. Daca vom continua tot asa, va trebui sa ne intrebam foarte serios daca alegerile vor mai avea sau nu sens, daca nu cumva Vladimir Bukovsky are dreptate, ca noul Soviet s-a mutat in Vest!

Solutia ar fi, cred, optiunea pentru sistemul mixt. Argumentele sunt ca, pe de o parte, ar impaca si capra si varza, ar fi o ponderare intre cele doua sisteme, uninominal si pe liste (principiul spune ca limitele unei metode se atenueaza prin folosirea mai multor metode), pe de alta, ca s-ar origina intr-un sistem cu reputatie, cum este cel german.

Desigur, pentru excluderea posibilitatii de a nu mai avea un castigator absolut, am putea adopta un sistem politic bipartid. Deja, pe dreapta s-a creat un mare pol politic, prin fuziune, insa solutia ar fi mai putin pluralista si, in mod cert, mai departe de europenism.

NB: Nu sunt fan politic sau de partid al lui Crin Antonescu. Desi, profesionist si combativ, ii voi regreta plecarea. Politica nu se face cu nepriceputi, iar un crez ideologic, daca este sincer dedicat, trebuie sa fie pana in ultima clipa. Cred insa ca are dreptate, trebuie sa credem in vot, sa construim pe vot, sa reabilitam votul. Este singura sansa de reinsanatosire a democratiei.

https://nastase.wordpress.com/2015/02/23/nevoia-unui-nou-sistem-electoral/

Tinta reala: In darwinismul politic, mediul este sistemul

Nu sunt dintre cei care privesc cu ostilitate diferenta politica sau ideologica, care cred ca o apartenenta trebuie sa fie prin definitie exclusivista sau criticista cu celelalte. O asemenea pozitie ar face imposibile aliantele si alternativele, pe scurt, ar fi totalitara si aducatoare de crize. Dimpotriva, toti oamenii politici si toate ideile politice, dintr-o margine in alta a esichierului, trebuie sa-si aiba acasa un loc al lor. Cat de mare, de insorit sau de umbrit, problema este a democratiei, ca alegere sau libertate responsabila. S-ar evita, cred, astfel, repetarea unor situatii potrivnice, din trecutul recent, cand personalitati remarcabile sau ideile lor au fost folosite, cu sau fara voia lor, in formule propagandistice in care de multe ori era greu de facut o separatie intre antiregim si antiromanesc.

Urmaresc cu atentie declaratiile si actiunile noului presedinte de dreapta, Klaus Iohannis, cu speranta de a identifica germenii acelei schimbari in bine autentice, pe care a promis-o in alegerile din noiembrie. Mugurii i-am vazut, insa pana la rod este timp lung, cu destule nevoi de intretinere si de combatere. Pana la urma, desi steagul de la Cotroceni sau de la Victoria nu este monocolor, putem accepta ca solutiile unui partid sau altul pot fi mai bune intr-o etapa sau alta. In discursul public al presedintelui Iohannis au revenit abrupt, toti am constatat, aceleasi teme politice de pe vremea presedintelui Basescu: clasa politica, parlamentul si reforma.

Parteneriatul pe care presedintele Iohannis s-a angajat sa-l stabileasca cu Parlamentul este subminat, dupa parerea mea, de asocierea scopului politic de „reabilitare”, cum l-a denumit. In termeni politici, este o tactica de culpabilizare si de „subordonare prin ierarhizare” (definitia imi apartine), prea putin diferita de cea utilizata de Basescu. Principial si faptic, nu pot fi dezavuate criticile nominale, sunt parlamentari care pot avea probleme penale. Cand sunt insa generalizatoare si institutionale, separatia si echilibrul puterilor au de suferit. Cred ca valoarea sau norma atitudinala, de deglobalizare si de dezinstitutionalizare a judecatilor, pe care ne straduim sa o adoptam fata de justitite, este la fel de necesara si fata de celelalte puteri ale statului. Orice atac global asupra Parlamentului este unul politic, fara indoiala, iar daca vine din partea presedintelui rolul asumat de nepartidist si nejucator risca sa ramana litera moarta.

Relatiile cu Guvernul sunt si mai politizate. Iohannis declara cu orice prilej ca-si doreste un guvern PNL, ca sa-si puna in aplicare „planul”, desi presedintia si guvernarea sunt administratii diferite, cu raporturi interinstitutionale clar si ferm constitutionalizate. Ideea prezidentiala (de ce o exprima presedintele?) ca ar exista posibilitatea unei noi majoritati parlamentare, care sa schimbe guvernul prin motiune de cenzura, nu este decat o glazura de politizare. Este greu de inteles de ce situatiile de coabitare devin, dintr-o data, un mar al discordiei numai pentru dreapta, care cere fie pacte, fie motiuni de cenzura. Discutabila mi se pare si politizarea, poate involuntara, dar presedintele nu trebuie sa se lase prins in clinciurile jurnalistilor, pe care o da demisiei premierului, ceruta de PNL, in dosarul cumnatului: daca verificarea pe caz a DNA se „prelungeste”, atunci „se va pune” problema demisiei. Adica durata scandalului conteaza?

Cand vine vorba de clasa politica, presedintele Iohannis o politizeaza mai abitir ca Basescu, cu falsa motivatie de a o „credibiliza”, ca si in cazul Parlamentului. Iata ce ne spune presedintele de dreapta despre scopul si mijloacele de reinnoire a clasei politice, oferindu-ne o noua tinta falsa: „Dupa ce se termina (revolutia procurorilor si a DNA, n.a.), vom avea mai putini politicieni cunoscuti si e loc pentru innoirea clasei politice. Multi dintre cei pe care i-am vazut ani de zile la TV vor fi in alta parte si se va face loc pentru altii mai credibili. E o faza foarte urita, dar fara ea nu putem credibiliza clasa politica.”

Chiar daca mai discret, ceea ce l-a facut pe Traian Basescu sa-i reproseze ca este „bland”, impresia mea este ca si presedintele Iohannis apeleaza, uneori, probabil cand este impins de la spate de catre partidul domniei sale, de acelasi soi de darwinism politic, de selectie si de conservare favoritista a politicienilor liberali, in jocurile de putere. Pentru a schimba raportul de forte si sansele de succes in lupta cu coruptia, aceasta metastaza capitalista, nu clasa politica si nu parlamentul sunt tintele primare, nu extinctia unei generatii politice si nu a da foc la miristea politica, ca la cea de paioase, sunt mijlocele. Tinta primordiala este sistemul, mijloacele primordiale, politice si electorale.

Un risc de instabilitate politica: Fluidizarea neelectorala a majoritatii parlamentare

Ca o rezonanta Schumann, care ar scurta ziua de 24 de ore, facand timpul sa treaca mai repede, rezonanta Iohannis tinde, fara dubii in acest caz, sa reduca durata unui ciclu electoral. Neamtul sibian crede ca „lucrul bine facut”, cum i-a sunat sloganul de campanie, va deveni mai rapid realitate prin inlocuirea ciclului electoral cu un ciclu al majoritatilor traseiste. Este adevarat, Constitutia nu dispune ca o majoritate parlamentara se poate schimba numai prin recoalizare, care nu ar modifica voturile cetatenilor si mandatele partidelor. Tot atat de adevarat este insa si faptul ca o majoritate obtinuta prin obedienta sau coruperea trecerii unor parlamentari de la un partid la altul (traseism), care da peste cap artimetica electorala, este o speculatie a lui „merge si asa”.

Klaus Iohannis a declarat, in urma cu cateva zile, ca „exista o sansa rezonabila ca printr-o motiune de cenzura sa se schimbe Guvernul”. Aceasta afirmatie, binecunoscuta de altfel ca intentie repetata, vine pe un fond de accentuare a hartuirii penale a premierului Victor Ponta, a atacurilor la persoana si la familie, concomitent cu intensificarea cererilor PNL de a-si da demisia, pentru ca oamenii de campanie ai presedintelui sa isi obtina sinecurile de putere, prin venirea la guvernare. Desi acuzatiile si procesele de coruptie au devenit o arma obisnuita in luptele pentru putere in sistemele politice capitaliste, folosirea lor impotriva unei bune guvernari ridica serioase probleme de acceptare publica. Acest lucru este valabil si pentru Guvernul Ponta, performant postcriza, economic si social. Daca guvernul de stanga va fi demis prin intrigi politice si tertipuri juridice ale dreptei, speta va intra in istorie ca o desfigurare politicianista a realitatii. Evenimentul are toate sansele sa se intample, din pacate. Pana si propunerile Guvernului de scadere a fiscalitatii, din noul cod fiscal, care ar da sansa unei cresteri economice care nu a mai fost din perioada 2000-2008, sunt respinse de Iohannis si PNL de o maniera care frizeaza absurdul ionescian. De dragul venirii la putere, dreapta este gata sa zugraveasca in negru unul dintre punctele sale traditionale tari, defiscalizarea, numai pentru ca vine din partea unui guvern de stanga.

Miza schimbarii Guvernului printr-o motiune traseista implica insa un risc de fluidizare a majoritatii. Fractiunea social-democrata Geoana-Vanghelie nu se bucura de forta si perspectiva pe care i le-ar fi dat o alianta politica, de natura fostului USL, prin urmare, nu poate ocupa in planurile liberalilor decat un rol instrumental, limitat la schimbarea majoritatii. Premierul din guvernul din umbra al opozitiei tine de tandemul Iohannis-Predoiu, din campanie, reconfirmat dupa alegeri. O aspiratie a lui Mircea Geoana pentru aceasta pozitie, oricat de motivata ar fi de contributia decisiva la masa critica a schimbarii, se va lovi de ocuparea schemei. Cat il priveste pe Vanghelie, sansele pentru o pozitie de ministru vor fi infime. In situatia neintelegerii la pret, pe care numai orbitii de putere il discuta post factum, reversibilitatea poate deveni o chestiune tangibila. Oricum, si intr-un caz si in celalalt, caracterul histrionic al lui Klaus Iohannis va fi probat.

Aliantele te ajuta, dar te si expun: Cat de reala este amenintarea Rusiei pentru Romania? Care ar trebui sa fie atitudinea de securitate?

Fostul presedinte Traian Basescu a exclus un atac al Rusiei impotriva Romaniei, tara membra NATO. Insa in zilele din urma s-a vorbit intens despre razboi si despre incorporari ale tinerilor intre 20 si 35 de ani. Cu toate asigurarile linistitoare, nu iese fum fara foc. Probabilitatea unei idei sau unui concept de culise privind si un alt rol al Romaniei in criza din Ucraina, in afara celui de asistenta in probleme de securitate cibernetica, nu poate fi exclusa.

Curtoazia cu care Petro Porosenko l-a salutat in romana pe Klaus Iohannis, in marja reuniunii informale a Consiliului European, de saptamana trecuta, discutiile din timpul intalnirii, pe chestiuni bilaterale si regionale, invitatia, acceptata, de a vizita Kievul si multumirile pentru sustinerea Ucrainei exprima un interes vizibil, i-as spune de criza, pentru un vecin si o tara NATO. Vizita de acum doua zile, la Bucuresti, a ministrului de externe ucrainean si speculatiile privind posibilitatea unor livrari de arme a agitat si mai mult teza unui amestec al Romaniei in ‚ciorba ucraineana”, cum l-a calificat, critic, Traian Basescu.

Evolutiile si, mai ales, perspectivele din teatrul de razboi din Ucraina indeamna la circumspectie din partea Romaniei. Indiferent ce i-ar promite Kievul, va fi pielea ursului din padure. Pe de o parte, sfarsitul puterii Maidanului a revenit in atentie, Vladimir Putin a inceput sa-l reinvoce. Pe de alta, Acordul Minsk 2, care a dobandit si o aprobare ONU, a consacrat o teritorialitate pentru separatisti, in expansiune, dupa cum se vede din linia miscatoare a frontului, cat si un statut de parte semnatara, de cvasistatalitate. Incercuirea de la Debaltevo, refuzul de a lupta sau trecerile de partea prorusa, care au culminat, ieri, cu abandonarea orasului si retragerea trupelor guvernamentale, prefigureaza, in limbajul raportului de forte, un rapid deznodamant militar.

Pentru o pozitie de „rabdare strategica”, pentru care a pledat la inceputul anului si presedintele american, Barack Obama, ar trebui avut in vedere ca teritoriile istorice romanesti se afla in Ucraina, nu in Rusia. In plus, nu ar trebui sa ne facem iluzii, discriminarile la care nationalistii ucraineni au supus populatia rusofona din Estul Ucrainei vor tinti, mai devreme sau mai tarziu, si pe cele vorbitoare de alte limbi, din Vest sau din Sud, amanarea tine doar de situatie. Un amestec militar unilateral in Ucraina, spre care Romania ar putea fi impinsa, pentru contracararea unor asa-zise riscuri la adresa securitatii sale, ar fi total contraindicat, prin complicatiile si mai grave pe care le-ar provoca.

Se vorbeste despre o posibila transnistrizare sau reinvecinare cu Rusia ca despre niste riscuri unilaterale pe care le-am putea impiedica unilateral. Ar putea insa la fel de bine sa fie vorba de reactii de neincredere, caz in care Romania ar trebui sa-si analizeze politica externa si sa identifice ce anume din politicile de vecinatate ar putea suscita neincrederea la vecinul geopolitic rasaritean. O diplomatie si o politica externa active si constructive pot aduce mai multa securitate decat ar putea-o face livrarea de armament sau angajarea de forte militare.

O politica externa de buna vecinatate ne poate apara mai eficient decat orice scut antiracheta. Nu ma refer in mod expres la scutul de la Deveselu, ci principial, la expunerea la contralovituri a teritoriului pe care se afla. De aici, calculul strategic este foarte simplu, in materie de costuri de utilizare, ceea ce poate juca si un puternic rol de descurajare, cand instalatiile se afla pe teritoriul detinatorului. Ori, de aceste calcule si costuri ar trebui sa tina seama si comandantul militar NATO, cand sustine ca Occidentul nu ar trebui sa excluda optiunea militara in Ucraina. Poate ar fi cazul sa reflectam, toti, inca o data, la avertismentul lui Georges Clemenceau, fost prim-ministru francez, potrivit caruia politica nu trebuie lasata pe mana militarilor.

Cu garantiile americane de securitate, de care am fost asigurati de foarte multe ori in ultimul timp, la toate nivelurile, nu ar trebui sa avem nici cea mai mica temere. America este insa departe, iar lumea in care-si ofera garantiile este mare. Mai aproape este Europa, iar daca acceptam ca unele din reactiile Rusiei sunt de neincredere, ar trebui sa supunem aceleasi analize si politica de securitate europeana, sa vedem care este raportul intre masurile de securitate si cele de incredere, daca nu cumva ultimele au cam disparut si, daca este asa, din ce cauza si ce ar trebui facut pentru a fi relansate.

Cusurul unor declaratii alarmiste, despre presupuse invazii sau destabilizari pe care Rusia ar urma sa le intreprinda in Europa sau despre reinfiintarea URSS, la fel de ipotetica, este ca pot duce la reactii pe directii mari, susceptibile de decizii gresite si de consecinte impredictibile. „Cine vrea sa reactioneze la ISIS sau Ucraina cu stabilirea unor directii mari e in pericol sa faca decizii gresite”, se spune intr-o analiza pentru viitoarea strategie de securitate a Germaniei. Intr-adevar, mersul la gramada sau la scara mare este general si aproximativ, nepotrivit cu concretetea si precizia tintelor de securitate nationala.

Privind restabilirea Uniunii Sovietice, de care fostul presedinte georgian Saakasvili acuza Rusia lui Putin, perspectiva ar trebui abordata ceva mai nuantat. De pe taramul dreptului international, un prim aspect ar fi ca decizia de destramare din 1991 a fost consensuala, un al doilea, ca statul sovietic a fost semnatar al Actului Final OSCE, de la Helsinki, din 1975, care recunostea si garanta toate frontierele din Europa. Actul Final nu poate fi considerat cazut in desuetudine, nu pentru semnatura URSS, care nu mai exista, ci pentru ca in „cosul” 3 s-au adoptat prevederile privind respectarea drepturilor omului, pe care nimeni nu va mai putea, vreodata, sa nu le recunoasca sau sa le conteste. Din punct de vedere politic, este cat se poate de clar ca URSS nu va fi reinfiintat niciodata, a fost un sistem politic si economic care a apus o data pentru totdeauna. Cu toate imperfectiunile si drumul lung pe care il mai are de parcurs, Rusia este un stat democratic, pluralist politic si economic. Integrarea economica a unor foste republici sovietice, acum state independente si suverane, in formatul Uniunii Eurasiatice, este o alta discutie, in care nu poate fi folosita o alta masura decat cea pentru Uniunea Europeana.

Ar mai fi de luat in seama inca doua chestiuni fierbinti. Prima, referitoare la designul fluxurilor politico-energetice regionale, din care suntem exclusi, prin vizita lui Putin la Budapesta, din aceasta saptamana, o adevarata manevra de invaluire a Romaniei prin Vest. Interesant mesajul lui Viktor Orban, care imi suna ciudat, ca o propunere de partizanat egal, cel putin in acest moment sau pana la primirea de noi ordine, cand afirma ca „Securitatea regionala nu poate fi garantata prin masuri impotriva Rusiei. Pacea si cooperarea economica in regiunea eurasiatica pot fi o solutie”. Adica, ceva cam de genul: „Suntem cu UE, dar suntem si cu UEA”. A doua, ca pentru prima data in presa germana au aparut critici la adresa lui Porosenko, caruia i se sugereaza retragerea totala si definitiva din Ucraina de Est, pentru a salva ce se mai poate salva, adica partea de Vest. Aceste semnale mi-au amintit ca Putin ii numeste „nazisti” pe guvernantii de la Kiev, dar si de faptul ca prin necapitulare Hitler a distrus Germania din temelii.

Prin urmare, atitudinea de securitate a Romaniei, in plan regional, ar trebui sa fie modelata de raspunsurile la intrebarile: Isi poate permite Romania sa provoace militar Rusia si sa o transforme intr-un dusman geopolitic coplesitor si necrutator? Poate actiona Romania unilateral, in afara parteneriatului strategic si al aliantei? Altfel spus, poate sa fie Romania mai SUA decat SUA si mai NATO decat NATO?

Invitatie la discutie: Despre confiscarea ideologica si geopolitica a Marii Reforme

Stereotipurile politice care s-au format in cele doua decenii si jumatate de capitalism, de dupa evenimentele din Europa de Est, din 1989, sunt la fel de incremenite ca cele din perioada, aproape dubla, de comunism est-european (1945-1989) sau din cea, de trei ori mai indelungata, de comunism sovietic (1917-1991). In ciuda deosebirilor fundamentale care separa cele doua sisteme social-politice, o asemanare exista totusi, existenta unor teme la fel de tabu, ocolite cu grija de noua ideologie de serviciu.

Unul dintre aceste tabuuri se refera la ce s-a intamplat cu adevarat in 1989, in Europa de Est si in 1991, in fosta Uniune Sovietica. Au fost cu adevarat revolutii, prabusiri ale comunismului? Cand am afirmat, intr-un alt text, ca revolutiile nu sunt niciodata revolutii, am avut in vedere interesul geopolitic, implicat in rasturnarea unor guverne sau regimuri, pentru expansiunea a ceea ce in trecut s-au numit sfere de influenta. Daca vom analiza revolutiile colorate si, mai ales, schimbarea puterii de la Kiev si evolutiile extrem de periculoase pentru populatia din Estul Ucrainei, vom intelege de ce interesele populare au fost primele sacrificate si ca, de fiecare data, adevaratul detonator a fost unul geopolitic.

Judecand strict formal, dupa declaratiile si documentele din epoca, in Romania a fost o abandonare a comunismului, asa cum s-a consfintit in proclamatia citita in seara zilei de 22 decembrie 1989, dupa fuga cuplului Ceausescu. Istoria acestei abandonari a fost presarata cu episoade de represiune sangeroasa din partea fostului regim politic. Momentul final a apartinut insa unor grupuri de presiune, care au fortat iesirea din scena a clanului de la putere prin tactica impingerii, cea mai inspirata, de altfel, deoarece in caz de esec nu li s-ar fi putut aduce, formal, niciun fel de acuzatii si nici istoria nu ar fi putut sa o faca, nici macar in caz de victorie. Tactica a functionat, miza a ramas pe taramul social, dar evolutiile ulterioare, asa cum le-a inregistrat istoria, au fost in puterea unei strategii geopolitice, de care nimeni nu ar fi putut avea cunostinta sau posibilitatea de a o controla.

In celelalte tari est-europene, abandonarea vechiului sistem a fost de catifea, cvasiconsensuala. In URSS a fost vorba, de asemenea, de o destramare consensuala. Si Vladimir Putin, cand s-a referit la incetarea de rol a actorului sovietic, cu frontiere recunoscute de Conferinta OSCE din 1975, iesire din scena pe care a numit-o „cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului 20”, a clasificat-o ca „destramare”, nu prabusire, care s-a facut prin vointa partilor. Prin urmare, s-ar putea afirma, dupa criteriile participarii si violentei, ca au fost revolutii in Europa de Est, in 1989-1991? Raspunsul este negativ, cu exceptia cunoscuta. Si, atunci, cum ar putea fi denumite, cu mai multe sanse de adevar, evenimentele din 1989?

Pentru a raspunde, ar trebui in primul rand sa aflam ce nu a mers la vechiul sistem, de a fost nevoie sa fie abandonat. Din toate dezbaterile pe aceasta tema, a rezultat ca economia a fost cea care nu a functionat. Centralizarea, folosirea metodelor birocratice, de comanda si fetisizarea rolului statului au avut drept rezultat scoaterea economiei de sub incidenta legilor pietei, ceea ce a avut grave repercusiuni in planurile motivatiei, competitivitatii si eficientei. In raport cu economia de piata, sistemul politic pare sa fie subsidiar, daca luam exemplul Chinei, de modelare economica si de pluralism economic potrivit cerintelor economiei de piata, concomitent cu mentinerea monopartidismului. In consecinta, transformarile asteptate si cele carora li s-au dat curs, dupa 1989-1991, au fost cele specifice unei mari reforme economice.

Asadar, daca a fost vorba de o abandonare a unui sistem economic neperformant si de incepere a unei mari reforme, de ce, la peste un sfert de veac, unii ideologi occidentali continua sa vorbeasca despre evenimentele est-europene din 1989-1991 in termeni politici inflamatori? Sa nu fie cunoscut faptul ca nicio trauma nu se vindeca prin reactualizari obsesive? De ce trecutul comunist continua sa fie folosit ca un laitmotiv pentru expansiunea geopolitica? Deja punerea unor astfel de intrebari ne da mai mult de jumatate din raspuns. Marea Reforma a fost confiscata ideologic si geopolitic, in interesul unei expansiuni geopolitice fara precedent. Fara indoiala, destramarea sistemica si marea reforma au insemnat un recul tranzitoriu, o contractie. Asa cum natura are oroare de vid, geopolitica s-a grabit sa ocupe noile pozitii. Dar tranzienta s-a terminat.

Pentru prevenirea unor confuzii, acest tip de abordare nu este nostalgic sau recuperatoriu. Nu te mai intorci la incaltarile pe care le-ai aruncat la gunoi, chiar daca te-au ajutat sa mergi prin istorie 50 sau 70 de ani. Iti faci sau iti cumperi altele noi, care sa te tina cel putin tot atat. O mare reforma poate produce transformari calitative tot atat de adanci ca o revolutie, dar prima in economie si cealalta in politica sau in geopolitica sunt lucruri total diferite. Ideea este de a da Marilor Constructori (sau Masoni, daca vreti) reabilitarea cinstita pe care o merita pentru Marea Reforma. Mai ales ca, o spun inca o data, revolutiile nu sunt niciodata revolutii.

Alegerile din Grecia: Evadarea din lagar

Marturisesc ca nu-mi plac analizele mainstream. Motivul este unul prudential. Daca acestea ascund o directie gresita, riscul de a le urma duce la acumularea de costuri sau la faliment. Cand ajungi pe fundul prapastiei, nimeni nu-si asuma vreo raspundere, tot victima este de vina. Este cazul Greciei, careia i s-a tot sugerat mersul in directia Vest, pana cand s-a prabusit. Absurditatea alimentarii crizei interne dintr-o sursa de criza externa era limpede pentru analizele alternative, dar vocea lor nu a fost auzita, in zgomotul mainstream.

Ca intr-un sistem de vase comunicante, crizele economica, financiara, monetara si de supraextensie se transmit in toate tarile pe care UE le leaga intre ele, dar nu se vor comporta toate la fel. Fara alte atuuri economice decat turismul, Grecia reprezinta veriga slaba, pe care numai avantajul geostrategic a legat-o de zona euro, facand-o, implicit, ostateca a creditorilor occidentali.

Piata creditelor si dobanzilor nu se supune insa legilor geostrategiei, ci celor ale economiei de piata. Cazul contrar, de joc hibrid, de impletire a geostrategiei cu economia, duce la o constructie de tip domino, in care daca o piesa cade, vor cadea toate celelalte. Asa s-a intamplat cu fostul bloc sovietic, in care geostrategia a invins economia, rezultat in urma caruia nici „invingatoarea” nu a supravietuit.

Bruxellesul este constient de posibilitatea unui exit al Greciei din zona euro, dar avertizeaza asupra pretului scump. Tot un balans a avut si Washingtonul, initial, o atitudine favorabila fata de planurile lui Alexis Tsipras si ale Syriza, de iesire din austeritate, ulterior, de repliere pe o pozitie critica. Londra, sensibila financiar la efectele de contagiune si de instabilitate pe care le-ar genera iesirea Greciei din zona euro, a calificat aceasta tara drept „cea mai mare amenintare pentru economia mondiala”. Parerea mea este ca atat europenii cat si americanii se raporteaza la un „Grexit” ca la o certitudine, atitudinea de balans este tactica, din motive diferite, mai bine sau mai prost ascunse. Unii, pentru ca vor scapa de un bolnav pe care il considera incurabil, altii pentru ca ar putea scapa de concurenta zonei euro.

Rezultatele alegerilor din Grecia nu au o motivatie politica sau geopolitica, nu sunt indreptate impotriva nimanui, miza este exclusiv economica, de decuplare de la o sursa de indatorare si austeritate inrobitoare si de gasire a unei alternative credibile, anticriza si de perspectiva. Evadarea Greciei din lagarul creditorilor occidentali si, pe consecinte, al austeritatii, pare a fi piatra pe care urmasii celor care au pus bazele solide ale civilizatiei europene, care au inventat politica si democratia, isi vor construi o noua independenta, prin care natiunea culturala devine si o natiune economica.