Despre un exercitiu si un semnal de memorie

Sunt extrem de surprins sa constat ca memoria scurta si selectiva face pentru a doua oara valuri, chiar daca pe fond pot fi socotite ca fiind intr-un pahar cu apa. Probabil ca la noi inca nu s-a aflat despre functiile dezbinativa si dominatoare ale dublului standard, in materie de memorie si, implicit, de atitudine. Daca toti suntem de acord ca istoria se ocupa de adevar, care, bun sau rau ar trebui asumat in intregime, prea putini observam ca scindarea de memorie, pe care „corectitudinea” politica o provoaca prin dublul standard, indeamna la uitare si la partialitate, daca nu chiar la distorsionari ale trecutului politic si istoric.

Dupa ce ni s-a sugerat, mai mult sau mai putin cuminte, nu cu mult timp in urma, ca suferintele martirilor din temnitele comuniste ar trebui tratate de catre statul de drept dupa un dublu standard, mi se pare peste poate sa auzim, acum, din aceeasi directie, vocalize pe tema impartirii pe culori politice a sangelui varsat de eroii neamului, alaturi de aliati, in razboiul impotriva nazismului. Sa facem, adica, un fel de purificare politica a sangelui celor care au cazut sau au luptat pentru patrie, un act inacceptabil pentru orice democratie si pentru orice stat de drept. Chiar si, culmea!, aici este o a doua eroare sau oroare, luati-o cum vreti, in cazul celor care si-au pus sangele la bataie pentru aceeasi cauza si pentru aceeasi tabara, e.g. impotriva lui Hitler.

De pe o asemenea pozitie de principiu, mi s-a parut inoportuna graba unora de a califica drept ploconire sau umilire in fata Rusiei aparitia pe site-ul oficial al MApN, duminica, pentru cateva ore, a pozei cu militari ai Diviziei „Tudor Vladimirescu”, infiintate in URSS pentru a se alatura Romaniei si Aliatilor in razboiul impotriva Germaniei hitleriste. Intr-adevar, in interviul acordat Agerpres, sambata, ambasadorul rus Oleg Malginov si-a exprimat nedumerirea fata de amnezia autoritatilor romane fata de faptul ca romanii si rusii „au fost impreuna in ultima etapa a celui de-al Doilea Razboi Mondial” si ca „soldati sovietici (…) au murit aici pentru libertatea Romaniei.”

Deci, o legatura cu interviul lui Malginov s-ar putea face, dar daca nu ar fi existat excesul de pasionalitate, care in general dauneaza politicii, s-ar fi vazut si alte conexiuni si argumente. In primul rand, ca a fost un exercitiu si un semnal de memorie. Nimeni nu a remarcat ca Divizia „Tudor Vladimirescu” s-a infiintat pe 29 martie 1944 si ca poza cu soldati si ofiteri romani din aceasta mare unitate a fost publicata pe pagina de Facebook a MApN pe 29 martie 2015, exact la implinirea a 71 de ani. In memorialele militare cinstirea eroilor, indiferent de fronturile pe care au cazut, este o cutuma a tuturor armatelor. Presupun ca si americanii si japonezii ar respinge ca stupid corectitudinismul politicianist care i-ar impiedica sa rememoreze, dupa caz, bataliile care i-au avut ca adversari in Pacific, chiar daca acum sunt aliati. La fel ar fi, cred, si situatia inversa, dintre rusi si americani, pe care niciun corectitudinism din lume nu ar trebui sa-i impiedice sa-si evoce alianta si sacrificiile comune impotriva lui Hitler.

Ar putea fi si alte intrebari. De ce a fost aleasa o poza cu divizia „cominternista” ca sa evoce, intre altele, si un tribut de sange platit impreuna cu vecinul de la rasarit, cand se puteau alege alte imagini din operatiunile militare antigermane comune? De ce, dupa putin timp, postarea a fost stearsa? Raspunsurile, in opinia mea, ar fi ca s-a dorit un omagiu, natural, pentru patriotismul masei mari de militari, ca un exercitiu de memorie integrala, dar si un semnal critic, tot de memorie, la adresa comisarilor politici si a evenimentelor in care aveau sa antreneze Romania postbelica, cat si a unor parteneri strategici si aliati. Ceva in genul: „Nu, nu am uitat de alianta antinazista romano-rusa, nici de soldatii sovietici care au murit pentru eliberarea Romaniei, nici de ceea ce a urmat. Dar nici nu trebuie sa ramanem la nesfarsit sclavii unui stereotip de razboi rece, trecutul nu trebuie sa ne impiedice prezentul sau viitorul.” Cat de subtil sau de diplomatic a fost acest semnal critic ramane la libera apreciere. Un fapt este cert, intotdeauna memoria integrala trebuie sa functioneze si sa fie asumata. Ma astept ca un memorial militar, fara amestecul corectitudinii politice, cum se intampla in tarile civilizate amintite, sa aiba ca obiect si bombardamentele americane, din 4 aprilie 1944, asupra Bucurestiului.

http://www.agerpres.ro/politica/2015/03/28/interviu-malginov-sper-ca-oficialii-care-spun-ca-sistemul-de-la-deveselu-e-doar-defensiv-o-cred-noi-avem-o-parere-diferita-11-09-59

http://www.contributors.ro/editorial/vladimir-tismaneanu-siluirea-istoriei-ambasada-rusiei-mapn-si-divizia-creata-de-ana-pauker-vasile-luca-petre-borila-si-valter-roman/

Geopolitica provocarii si colportarea media

Probabil ca abuzarea echilibrului dintre responsabilitatea exprimarii si dreptul la libera exprimare nu va fi niciodata judecata dupa o linie rosie. Chiar daca se va spune pana la satietate despre cuvinte ca au consecinte, aceiasi sau altii nu vor ezita sa le stearga cu buretele si sa le inlocuiasca cu un drept absolut la exprimare, din care dispare orice obligatie corelativa de responsabilitate. Este vorba de dublul standard al afirmationismului si negationismului, care functioneaza nu de azi, de ieri, ci ori de cate ori au existat tentatii de ordine unipolara, la care a visat si Hitler.

Insultarea vecinului rus in presa romaneasca, de catre doi ziaristi, dintre care unul locuieste la Washington, tinteste ingroparea si mai adanca a perspectivei bunei vecinatati geopolitice. Exista insa si o a doua tinta, de fundal international, care nu este numai antirusa, ci si antieuropeana. Reactia ambasadorului rus, Oleg Malginov, pare sa fi atins un punct sensibil si premonitoriu, pazitor cum il numeste, cand leaga romanismul de valorile ortodoxiei si de idealurile umaniste si europene, de ratiune si moralitate, in ultima instanta.

Altceva este cu adevarat ingrijorator in episodul „Ispita fascista a tovarasului Putin”, incalcarea liniei rosii dincolo de care nazismul este minimalizat, bagatelizat, poate si anulat, in unele minti. Dupa 70 de ani de la victoria asupra nazismului, luciditatea politica privind grozavia genocidara si holocaustiana a fenomenului nazist ar fi trebuit sa fie deplina, iar eforturile de memorie antinazista si de condamnare a nazismului sa se bucure de sustinerea tuturor fostilor participanti la coalitia antihitlerista, indiferent de pozitiile lor de simpatie sau de antipatie din zilele noastre.

Din pacate, ceea ce se observa, la mai putin de doua luni de momentul aniversarii Zilei Victoriei, incalca nu numai corectitudinea politica si inteligenta diplomatica, ci si adevarul istoric. Sper ca popoarele european si rus, care au fost victimele szoahului nazist, sa faca din 9 Mai prilejul celui mai amplu exercitiu de memorie si de solidaritate. Competitia din prezent, normala pana la un punct, nu trebuie extrapolata asupra aliatilor din trecut. Linia rosie dintre victime si calai nu trebuie stearsa sau incalcata, ci mereu reinnoita sau respectata.

http://www.contributors.ro/global-europa/ispita-fascista-a-tovara%C8%99ului-putin-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/l-am-suparat-pe-ambasadorul-rusiei-badaranie-sau-luciditate/

http://www.contributors.ro/fara-categorie/pozitia-contributors-ro-fata-de-declaratia-ambasadorului-federatiei-ruse-domnul-oleg-malginov/

Romania in secolul 21: Despre noul fenomen al independentei si noua diplomatie a bunei vecinatati (actualizat: despre patriotismul politic sau ce inseamna a fi patriot)

Titus Filipas, nu exista nici cel mai mic motiv pentru a crede ca Hélène Carrère d’Encausse si-a scris cartea „URSS a murit, trăiască Rusia!” cu fata la trecut si cu gandurile imbibate de perimata ideologie Montesquieu-Voltaire. Ecartul de timp si de schimbare este enorm!

Exista in schimb toate motivele sa credem ca autoarea a privit cu luare aminte si fara prejudecati la eforturile dramatice si fara precedent de reformare, axate pe modernizare si democratizare, care nu ar trebui descurajate, ci sustinute, pentru ca esecul ne-ar atinge pe toti. Aceasta este sau ar trebui sa fie o mentalitate, sa nu spun de academician, pentru a trece de efectele de prestigiu, ci una de secol 21, in niciun caz de secol 18, in care a fulgurat ideologia Montesquieu-Voltaire.

Accentele de simpatie pe care le-ati decelat sunt, cred, cele care inevitabil te cuprind cand privesti la o fapta buna sau de autodepasire.

Pe de alta parte, nu-mi dau seama de ce il cititi pe Nicolai Karamzin intr-o cheie ezoterica sau ii atribuiti lucruri pe care nicaieri nu le-a scris. Unde ati citit ca ar fi spus ca romanii ar trebui ucisi ca pieile rosii?! Evident, v-am retinut recunoasterile ca sunt perceptii si subintelegeri, dar, d-le draga, nu schilodim realitatea, o relatie bilaterala sau de vecinatate cu asa ceva, cu stafiile trecutului. Probabil ca va este cunoascuta doctrina diplomatiei bunei vecinatati, eu nu cred ca sentimentele negre sau cenusii sprijina un asemenea progres diplomatic si politic.

Mai cred ca privim, fara sa si vedem intotdeauna, la un fenomen nou in relatiile internationale, cel de aparare, determinata si exemplara, a independentei, pe care va trebui de urgenta sa ni-l insusim si sa-l promovam.

Actualizare. Titus Filipas, nu cunosc si nu sustin nicio alta politica in afara celei pro-Romania. O politica de dusmanie, de instigare si de adversitate fata de vecini nu este in interesul Romaniei. Nicio tara si nicun popor nu-si alege vecinii, sunt un dat pentru totdeauna, iar cand ai nevoie de ajutor vecinii sunt intotdeauna cei mai aproape. De aceea interesul, cred ca general, este ca vecinii sa traiasca in pace si in buna intelegere.

Cea mai mare eroare politica ar fi sa modelam atitudinea prezentului sau viitorului fata de un vecin sau altul pentru fapte din trecut. Tatal meu a fost trei ani prizonier la rusi. A cazut prizonier in batalia de la cotul Donului, si-mi amintesc ca, intr-un limbaj pitoresc de taran cu patru clase primare, il ocara pe Hitler pentru ca ne-a obligat sa trecem dincolo de Nistru, intr-un razboi care nu mai era al romanilor. Ar fi o imensa stupiditate sa nutresc un resentiment personal pentru o istorie foarte incalcita sau pentru niste vini impartite, aruncate de o parte sau de alta.

Dar si mai sinistru mi se pare a proiecta niste stari umorale personale, de antipatie sau de resentiment, vizand un vecin sau altul, asupra noilor generatii sau asupra unui popor intreg. A fi patriot, pentru ca ne-am tot straduit in ultimul timp sa intelegem si sa ne asumam aceasta identitate, nu inseamna a atrage raul sau adversitatea asupra tarii tale, ci binele si prietenia. Consider discutia inchisa, nu este cazul si topicul de a intra in zone care nu mai tin de substanta ideii sau de civilitate.

https://nastase.wordpress.com/2015/03/21/dupa-reuniunea-consiliului-national/

Despre rivalitatile personale si disputele de idei in politica : De ce Traian Basescu continua sa se teama de Adrian Nastase?

La prima intalnire regionala a PMP, la Timisoara, de sambata, cand la Bucuresti se incheia reuniunea de doua zile a Consiliului National al PSD, Traian Basescu si-a facut cunoscute doua idei de atac strategic, cu dubla bataie.

Prima idée s-a referit la necesitatea de partide noi, pe care a marturisit ca a resimtit-o aproape “instinctiv”, ca partide ale “viitorului”, nu ale “tranzitiei”. Teza a urmarit, fireste, o legitimare suplimentara a PMP, din a carui initiativa a fost creat, in 2013, dupa acel faimos “Adio!”, prin care s-a despartit de PDL.

Problema de noi constructii politice este una de principiu deschisa, dar si de mare actualitate, in urma libertatii de infiintare de partide cu cel putin trei membri. A le opune insa partidelor cu traditie, pe motivul ca s-ar fi consumat in tranzitie, tintele evidente fiind PSD si PNL, este o distorsiune a rolului si perspectivelor acestora, in favoarea fara echivoc a celor ale PMP.

A doua idée este de-a dreptul blocanta, cand sustine că “aceia care au intrat în politica românească la începutul anilor ’90 și-au încheiat misiunea, obiectivele importante pentru țară fiind îndeplinite, intrarea în NATO, aderarea la Uniunea Europeană, dar s-a văzut că nu putem face mai mult.”

Unde bate Basescu si de ce tinteste o astfel de discontinuitate de personalitati in politica romaneasca? Fara indoiala, Basescu incearca sa ridice un val de aparare in fata adversarilor vechi, din perioada bataliilor de tranzitie, care ii cunosc strategiile si tacticile, dar si greselile si vulnerabilitatile. Exista un singur adversar pe care nu a putut sa-l infranga prin idei si viziune, ci doar printr-un act de putere.

Basescu si-a consumat potentialul, dreapta isi joaca ultima carte, Iohannis, care nu pare a fi diferita de a predecesorului. As vrea sa ma insel. O singura alternativa a ramas intacta, un singur om nu si-a incheiat misiunea, un singur politician poate face mai mult.

In aceiasi zi in care Basescu isi pregatea ploile la Timisoara si Ponta la Bucuresti, de la Paris, Adrian Nastase lansa, ca “fost membru PSD”, un adevarat cri de coeur, o profesiune de credinta: “Am o alta părere despre ce ar trebui sa fie strategia partidului, după pierderea alegerilor prezidențiale si ofensiva DNA. Nu cred ca mai sunt suficiente cuvinte si discursuri. Cred ca e nevoie de acțiune.”

Dezbaterile stangii: Un partid socialist pentru Romania

Motto: Prin pactul de coabitare si concesiile ideologice, premierul Victor Ponta a devenit parte a sistemului instaurat de catre fostul presedinte Traian Basescu. Exercitiile de admiratie sunt datorate votului antisistem, care explica victoria neasteptata a lui Klaus Iohannis. (F. P.)

Alegerile prezidentiale din noiembrie au aratat cateva lucruri contradictorii pentru stanga si pentru dreapta. Monopolul de stanga al PSD a facut ca sansele electoratului de stanga sa se joace exclusiv pe mana unui singur partid. Ideea ca cel mai mare partid este si cel mai competitiv a primit o grea lovitura (a cata, oare?). Masivitatea PSD s-a justificat mult timp prin masivitatea saraciei. Dar si pe segmentul electoratului de stanga diferentierile de stari economice au inceput sa iasa tot mai mult in evidenta. Baronii din PSD, generati de coruptie, ducerea partidului spre centru si spre dreapta de catre liderul si premierul social-democrat Victor Ponta si legaturile de coabitare au facut ca acest partid sa fie perceput ca un reazem al establishmentului instituit de fostul presedinte Traian Basescu.

Rezultatul a fost ca la stanga PSD a inceput sa se extinda un segment de electorat, foarte sarac, care, si acesta este un surprinzator efect de alienare care nu i se datoreaza, a inclus in votul antisistem si votul impotriva lui Ponta. Acest lucru nu s-ar fi intamplat daca PSD ar fi avut parteneri de stanga, care ar fi putut actiona ca o ancora impotriva derivei spre dreapta si ar fi oferit sansele unei aliante a intregii stangi. Concesiile ideologice si coabitarea au construit in unele niste electorale de stanga o perceptie care la urne s-a dovedit devastatoare pentru PSD. Intr-adevar, emotiile au condus scorul final, dar jumatatea de minciuna pe care s-a planificat manipularea din turul doi ar fi fost risipita cu usurinta daca nu ar fi existat jumatatea de adevar pe care sa adere, pe care a oferit-o, poate cu naivitate, poate cu inconstienta, guvernarea tanarului premier Ponta.

La dreapta, desi s-a batut multa moneda pe fragmentarea partidelor si sustinerilor de candidati, la votul hotarator s-a votat ca un partid unic. In plus, s-a obtinut si votul antisitem de pe stanga, pentru care Basescu si Ponta au insemnat acelasi lucru, sistemul. Morala cred ca se impune de la sine. Chiar daca exista cate un partid mare pe fiecare latura a esichierului, exista nise de interese si pe stanga si pe dreapta, exprimabile in nuante ideologice, care au nevoie de expresii partidistice proprii. Avantajele sunt de flexibilitate a manevrelor si aliantelor politice, in unele cazuri chiar transideologice, dupa cum s-a vazut in cazurile USL si PLR. Cand nu se angajeaza toata stanga sau toata dreapta, se pastreaza sansele de alternativa, in caz de esec, fara ca alternativele sa mai depinda de timpul indelungat de refacere a celor care au pierdut o competitie electorala.

Prin urmare, cred ca a venit timpul ca nisa de interese de la stanga PSD sa-si caute o constructie politica adecvata. Desi am implementat cele mai moderne idei constitutionale si de sistem politic occidentale, cea a unui partid socialist, de mare reputatie europeana, nu s-a bucurat de atentie. Inca. Probabil complexul stangist postdecembrist este de vina, desi nu are nicio legatura cu familia europeana de partide democratice socialiste si social-democrate. Ceva pare sa se fi miscat in acest sens, dar nu este clar pe ce nisa de stanga se va aseza.

Simt nevoia sa remarc, si aici, o anumita reforjare a conceptelor politice privind pozitionarea unui partid pe esichier. Exista deja o distantare vizibila intre ceea ce inseamna un partid extremist si ceea ce inseamna un partid radical. Distinctia este data de natura mijloacelor, care, dupa cum vedem in cazul Syrizei, din Grecia, accederea la putere si reformele radicale se pot face cu mijloace democratice, ceea ce face ca stanga radicala sa fie perfect compatibila cu democratia. Precedentul l-a reprezentat, fara indoiala, radicalismul de dreapta, sub forma partidelor populare europene, care si-au jucat politicile de austeritate dupa toate regulile democratiei. Asadar, un partid socialist, care sa nu fie nici la extrema nici la centru, ci pe mijlocul esichierului stangii, dar la stanga social-democrata, reprezinta, de acum, o asteptare.

O bifare cat o amanare

Nu am vrut ca titlul sa sune ca o rima, dar nu am gasit alte cuvinte mai expresive despre reuniunea Consiliului National al PSD. Parerea mea este ca s-a bifat o activitate si ca marile probleme, pe care le vedem in oglinzile parlamentului, guvernului si opiniei publice, au fost amanate pentru toamna, la Congres.

Poate ca si absentele unor grei consacrati ai social-democratiei au facut ca manifestarea sa fie ca de grupa mica. In orice caz, o analiza cauzala care sa duca numai catre opozitie si dizidenta nu va determina acea ardere interna care sa faca posibila o renastere Phoenix. Motivul e simplu, va lipsi cenusa din care sa renasca.

De acord, din cauza unui esec nu trebuie sa ne ghilotinam conducatorul sau sa ne jelim, dar cum educam responsabilitatea, despre care, cand e vorba despre greselile altora, spunem ca cine greseste, plateste? Daca de vina este vrajitorul PDL Catalin Predoiu, care zboara calare pe codul penal ca pe o coada de matura pe deasupra pesedistilor, cum de corifeii PSD nu gasesc niciun descantec? Greva de semnatura, pe care a invocat-o cineva,  i-ar putea apara pe edili, dar nu si pe cetateni, ale caror probleme trebuie rezolvate, totusi.

Oare Geoana chiar a fost partea esentiala in PSD, de nu se mai poate echilibra leadershipul dupa plecarea lui? Pai daca este un asa spargator de crize, nu ar trebui chemat inapoi? Ce se va intampla daca va face miracole cu PSR si va fi urmat si de altii? Nu este cunoscuta lectia ca pe oameni ii intereseaza miracolele, nu cine le face?

Apoi, gaselnita ca alegerile prezidentiale au fost pierdute din cauza etichetelor de “comunism” si “sovietism” este de-a dreptul rizibila. Nu numai ca regimurile totalitare comuniste sunt de mult oale si ulcele, dar nici macar cei care le agita ca pe o sperietoare nu cred in ceea ce spun sau nu stiu cum au aratat. Poate ar trebui trimisi la manualul de istorie sau la muzeu. Ori la ideologia si propaganda dreptei, pentru a le intelege functionarea si neostenirea, ca o maimuta a mintii si a cuvantului.

De fapt, ca sa nu nu ascundem dupa deget, acelasi Dragnea a sustinut un mic recital de razboi rece, pentru care l-ar pupa orice uliu de dreapta, occidental. Cum, dintotdeauna, consiliul a fost un for ideologic, am avut dovada, ieri, ca acesta a incaput pe mainile unor habarnisti in ale ideologiei. Noroc ca au fost si oameni lucizi, care au mai pus lucrurile la locul lor, in privinta a ceea ce inseamna stanga, de la impozitul progresiv si codul muncii pana la protectia sociala.

Apoi a mai fost o chestiune, la care si un hipercritic s-ar fi dezumflat. Pe scena era doar tribuna pentru vorbitori, in timp ce conducerea PSD, care ar fi trebuit sa se afle intr-un prezidiu, s-a aflat in sala, facand corp comun cu masa participantilor. Pe cine sa critici, cand diviziunea dintre conducatori si condusi s-a topit intr-o formula de organizare care a facut ca democratia sa dea pe dinafara, ca un aluat bine crescut?

Au fost si critici, ca doar critica este o fiara mereu la panda, mereu sa atace. Dar nu stiu cum s-a intamplat ca urechile, probabil foarte sensibile, ale fostului sef de campanie prezidentiala, Liviu Dragnea, nu s-au aflat in sala exact in momentele peroratiilor critice.

Ideologie? Care ideologie? S-ar putea ca formula 4 in 10 sa dea rezultate, daca premisele actuale de majoritate si de guvernare se vor mentine pana la alegerile din 2016. Insa tare ma tem ca rascroirea ideologica si departamentala s-a facut pe o variabila extrem de instabila si, in consecinta, pe o secventa foarte scurta. Daca premisele se vor schimba, va fi nevoie de reproiectare. Domeniile departamentelor vor trebui sa le urmareasca foarte tintit pe cele guvernamentale, pentru a oferi expertiza de opozitie sau de alternativa.

Comunism national: Gheorghe Gheorghiu Dej si victoriile sale strategice

Exercitiile de memorie politica sunt reconfortante si instructive istoric, in special, in ultimul caz, din punct de vedere al erorilor si a ceea ce nu ar trebui sa se mai intample. Ele ar trebui sa se intinda, dupa parerea mea, pana acolo de unde incep sa se transforme in mici exercitii de razboi rece. Aceasta restrictie ar trebui ridicata, cred, pana la valoarea de principiu international, daca vrem iesirea din crize si trecerea pe crestere. In ultima instanta, exercitiile de razboi rece sunt un fel de pumnul si palma aplicate libertatii globalizarii si economiei de piata. De aici, necesitatea unei politici de ingradire a razboiului rece.

Gheorghe Gheorghiu Dej a fost conducator intr-o perioada extrem de convulsiva, politic, economic si militar. Oricine ar fi fost in locul lui ar fi avut doar doua optiuni. Prima, de a se infeuda total Moscovei, in detrimentul propriului popor, situatie in care ar fi stat bine mersi pe functie, pana cand ar fi murit de moarte naturala. A doua, de a se distanta de Moscova, in mod inteligent fireste, pentru ca o impulsiune de genul Imre Naghi ar fi insemnat o strangere a lanturilor, nu o slabire sau eliberare de ele, cu toate consecintele agravante pentru soarta romanilor si a Romaniei.

A ales a doua cale, cu un cost personal fatal. Ideea ca ar fi fost antisovietic pentru a fi stalinist este una nesustenabila, in primul rand ca sovietismul si stalinismul au fost indisociabile, in al doilea ca GGD a realizat desovietizarea si destalinizarea, fara indoiala cu limitele impuse de apartenenta la lagarul de bloc sovietic. GGD a obtinut cele mai de pret victorii strategice, redobandirea controlului national asupra economiei (desfiintarea sovromurilor, 1956), teritoriului (retragerea trupelor sovietice, 1958) si politicii interne si externe a Romaniei (declaratia de independenta din1964). Cu certitudine, crimele politice nu-i pot fi sterse de niciun progres national, dar nici nu-l pot scoate din istoria sefilor de stat romani, exista o masura in toate, care ne obliga sa luam lucrurile asa cum au fost, cu bune si cu rele.

http://www.contributors.ro/global-europa/moartea-unui-dictator-leninist-amintirea-tovara%c8%99ului-gheorghe-gheorghiu-dej-ve%c8%99nic-vie-in-inima-partidului-a-clasei-muncitoare-a-poporului-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir/

Finlandizare, win-win si ossianic in Casa Karamzin

Nu am citit documentul de sinteza despre criza ucraineana, ma grabesc spre o activitate, dar mi-a atras atentia, fugar, imaginea cu unchiul de peste ocean si cu cel de pe continent, care trag de harta Ucrainei, unul de partea portocalie, celalalt de cea albastra, si cu reactia amenintatoare a ursului estic, care isi pune laba grea pe intregul design, ca un “Niet!”, de necontrazis. Rusii, din cate imi dau seama, percep Rusia Kieveana ca pe o casa stramoseasca, a parintilor fondatori, ceea ce-i explica comportamentul furios, de respingere a impartirii a ceea ce ii apartine, genealogic. “Despre ce finlandizare sau win-win cu altii poate fi vorba, par a spune rusii, cand e vorba de casa parintilor mei?”. Nu cred insa ca au dreptate in ceea ce priveste partea de vest, de care trag albastrii (care probabil o vor si rupe).

PS: M-am intors si vad un comentariu al lui Titus Filipas la ce am spus despre perceptia Rusiei priviund casa stramoseasca Rusia Kieveana: „Aceasta este esenţa doctrinei Karamzin. Bazată pe texte ossianice apocrife.” Da? Chiar asa? Pai ia sa vedem daca se leaga una cu alta. Ossian a fost un bard scotian legendar din secolul trei, despre care exista suspiciunea ca poemele i-ar fi fost atribuite. Nikolai Karamzin a fost un scriitor si istoric rus din secolul nouasprezece, care a scris Istoria statului rus. Modelul sau a fost cel al istoricului englez Edward Gibbon, autor al Istoriei si declinului imperiului roman, scrisa in termeni foarte critici si ironici, cat si de denigrare deschisa a religiei. Textele ossianice ar fi putut fi, intr-adevar, apocrife, adica sa nu aiba legatura cu Ossian. Insa Karamzin si Gibbon nu sunt legende, au existat in carne si oase, iar textele istorice chiar le apartin. Ca s-ar fi putut inspira din texte apocrife este altceva, insa pana la demonstratie ramane o sustinere excesiva.

https://nastase.wordpress.com/2015/03/20/dezbaterea-despre-ucraina/

Spargerea unei ideologii: Ce ar scrie partidele de la guvernare si cele din opozitie pe cioburile lui Clistene?

Stimate Z., va apreciez determinarea si discursul de tip argument, ceea ce ma motiveaza sa revin asupra unui subiect pe care imi propusesem sa-l suspend, in aceasta saptamana. Am sa va dezamagesc daca veti astepta niste raspunsuri in termeni dihotomici. Chiar daca le-as avea, nu as risca sa intru in capcana-cliseu a raspunsurilor cu da si nu, cel mai usor demolabile de catre adversar, una dintre lectiile de la maestrii politicii care mi-a ramas bine intiparita in memorie. Desi aceasta recunoastere nu-mi serveste, acum, o fac cu un scop nu neaparat didactic, o deformatie care mi-a ramas, din pacate sau din fericire, ci cu unul politic, pentru companionii politici. Faptul ca am opinii diferite nu inseamna ca am sentimente sau interese diferite. Uneori, trebuie sa jucam si rolul diavolului, daca vrem sa testam argumente si sa tragem cele mai bune concluzii. Este o a doua idée la care tin, care ar trebui larg cunoscuta si practicata.

In fond, ce reprezinta schimbul nostru contradictoriu de mesaje daca nu un joc de brainstorming sau poate unul de tip think tank, prin care contribuim la oferta de alternative pentru decizie? Totusi, pot sa va asigur ca nimeni nu detine raspunsurile absolute la crizele de partid si de guvernare cu care se confrunta PSD, care sa justifice respingerea, suspendarea sau intarzierea dezbaterilor cu activul si cu masa aderentilor. In dezbaterea democratica se afla toate raspunsurile, prin urmare, sa nu canonizam liderul, ci democratia.

In democratia greaca antica, prin reforma lui Clistene orice cetatean avea dreptul sa inscrie pe un ciob numele celui pe care il considera un pericol institutional, iar daca denuntul intrunea 3000 de voturi, cel banuit ca potential tiran era exilat pe 10 ani. Al cui nume credeti ca l-ar scrie pe cioburile lui Clistene partidele din opozitie si, aproape incredibil, cele de la guvernare? Cine este vinovat de asteptarea, pentru ca si asteptarea se construieste sau se contracareaza, ca guvernul Ponta sta sa pice? Portarul din Victoria sau din Kiseleff? Cum de este admisibil sau unde este eroarea care face posibila abandonarea, nesanctionabila, de catre parlamentari a angajamentului electoral si bulucirea spre cantecele de sirena ale Alinei Gorghiu? Sau, altfel spus, ce i-ar face sa fuga de Victor Ponta? Este sau se profileaza sau nu o criza de partid, de coalitie si de guvern? Ori, mai suav, se poate vorbi mai degraba de greseli decat de criza?Sau, mai disculpant, de manipularea perceptiei de criza? Vom vedea care din aceste nuante se va impune.

Nu-i pot da lui Victor Ponta o alta varsta decat cea pe care o are, cu siguranta ca evolueaza dinspre conducerea pe baza de ordine guturale spre cea prin consultare si dezbatere, e o chestiune care tine de experienta si rabdare, care vin cu timpul. Altfel, ar fi stiut sa faca diferenta intre ideologie si politica, intre identitatea pe care o da prima si compromisul care il realizeaza a doua, intre ceea ce este permanent si ceea ce este conjunctural. Mai clar, nimeni nu-i reproseaza premierului concesiile de guvernare facute dreptei, tin de arta compromisului, cum mai este definita politica. Dar concesiile de ideologie nu se fac, ideologiile exprima identitate si interese. Nu trebuie cedate, culmea!, programatic, prin savantlacul de import al centrismului, ci trebuie aparate si promovate, programatic.

Cu ideologiile nu se fac compromisuri, asa cum nu se fac cu coruptia, identitatea ideologica se confunda cu insasi existenta unui partid. Cu atat mai mult cu cat ideologiile sunt supuse unui atac neintrerupt, venit de la dreapta, a se vedea “Sfarsitul ideologiilor” (Daniel Bell), care este o alta ideologie. Doar lideri tineri ii mai pot cadea victima, cand, in cazuri in care rup sau antagonizeaza legaturile dintre generatii, pot sparge ideologiile propriilor partide. Deci nu varsta, ci stilul poate fi un impediment. Concesiile ideologice sunt avantaje acordate adversarilor, de neconceput in orice competitie. Cine nu discerne pericolul, ar putea replica: “Ce este rau in ducerea stangii spre centru si spre dreapta, nu este un castig, o modernizare si o europenizare?” Istoria, cel putin a ultimilor cinci sute de ani, de capitalism, a aratat limpede ca este o pierdere si o manipulare. Difuzia liniilor dintre cele doua spectre si atragerea stangii in sistemul de gandire si de valori al dreptei duc la confuzie, la atenuarea, pana la disparitie, a identitatii, a reprezentarii politice a intereselor si a potentialului de lupta al electoratului de stanga. O asemenea abulie slujeste status quo-ul inegalitatilor sociale, adancirii prapastiei dintre saraci si bogati.

Oricat ar fi de suparator, analizele factuale arata acelasi lucru, o criza de conducere si de ideologie. Spargerea ideologiei a devenit un fapt implinit, traseismul combinativ pentru o majoritate neelectorala este pe cale sa se intample, urmaririle penale, arestarile si condamnarile s-au prins ca o molima de corpul partidului si al guvernului. Sunt acestea evenimente create? Nu vad niciun partid alb ca zapada sau negru ca abanosul, desi suntem impinsi sa credem o asemenea partitie. Vad, in schimb, asmutirea licuriceasca a “intetirii ritmului” luptei anticoruptie, ca la o lupta de caini sau de cocosi, vad cum si dupa ce nu mai este in functie cel care a zidarit sistemul, in deceniul guvernoratului, il pretinde ca pe o proprietate, amintindu-ne de regimurile unipersonale despre care Euripide spunea: “Un singur om guverneaza, proprietarul legii.”

Utila, prin invataminte, ar fi si o analiza contrafactuala. Ce s-ar fi intamplat daca Ponta nu ar fi semnat pactul de coabitare cu Basescu? Parerea mea este ca ciudata intelegere a conservat regimul Basescu, dar cred ca si reciproca este la fel de valabila, pactul a fost un fel de carja pentru ambele puteri. Insa fara stabilitatea politica care a urmat nu ar fi fost posibile reparatiile de dupa taierile de salarii si pensii, prin care electoratul a castigat. Pentru acest castig social-democrat, cred ca istoria va retine pactul de coabitare ca o reusita tactica a micului Titulescu. A existat si un revers, in opinia mea, ca in zicala una calda, una rece. Foarte probabil ca tot de la pactul de coabitare sa se fi tras si soarta USL, un cost politic pentru Ponta, pe care Basescu l-a folosit cu abilitate in avantajul dreptei, prin saltul de la fragmentare la fuzionare, care a dus la noul PNL.

Un fapt cu adevarat nefavorabil pentru Victor Ponta mi se pare a fi fost candidarea la presedintie. Daca ar fi jucat si dupa destramarea USL rolul “un presedinte de dreapta, un premier de stanga”, din contractul social-liberal, Ponta ar fi iesit din atentie sau ar fi avut un alt scor de imagine, iar Crin Antonescu si PNL ar fi intrat sub incidenta unui alt tip de presiuni. Desi a balbait-o destul cu nominalizarea, Ponta nu a reusit pana la urma sa faca fata cererilor baronilor din propriul partid de a candida, care-si vedeau asigurati sacii in caruta pentru mult timp cu un presedinte socialist. Apare foarte clar ca analiza crizei din PSD va reprezenta baza de la care va porni reforma anuntata. Daca va fi superficiala, obiectivele vor fi la fel, iar reforma, discutabila. Gradul de profunzime cu care va patrunde bisturiul criticii in analiza leadershipului PSD va determina gradul de reforma interna, dar si capacitatea de strangere a randurilor pentru bataliile electorale din 2016.

Ca analiza prospectiva (ce ar trebui facut?), as spune ca ar trebui schimbata perceptia despre puterea monocolora, nu va fi un cap de tara daca dreapta va avea si guvernul. Ar fi chiar rezonabil ca presedintele liberal Klaus Iohannis sa aiba un guvern PNL, pentru a-si putea indeplini planul cu care a castigat alegerile din noiembrie. Inainte de a protesta, sa ne gandim ca sistemul american, in care presedintele este si seful guvernului, este exact un sistem de putere executiva monocolora, care face din SUA, de decenii, cea mai democratica tara din lume. Numai la noi functioneaza fantasmagoria despre „puterea totala”. Esenta democratiei este libertatea, iar libertatea inseamna a fi pe rand la guvernare si in opozitie sau „supus si guvernant”, cum spunea Aristotel. Daca va urma ca dreapta sa fie si la guvernare, va veni si randul stangii ca sa detina ambele parghii ale puterii executive. In acest mod, toata lumea va fi multumita.

Luati-va partidul inapoi!

Nu realitatea, ci perceptia ne omoara. Ma intreb daca nu cumva uliul care tot ia din pasari si-a facut cuib chiar in curte, dandu-se cocos printre gaini. ZeV, deviatia spre dreapta ar fi fost de inteles daca ar fi ramas o tactica de eschiva, dar perceptia este ca a fost mult mai mult, poate chiar o cale prescrisa, dintr-un plan advers. Pentru a ne lua tara inapoi ar trebui mai intai sa ne luam partidele inapoi!

https://nastase.wordpress.com/2015/03/15/noutati-de-la-cornu/