In politica internationala, analiza de serie, spre deosebire de cea secventiala, contribuie la identificarea timpurie a scopurilor si obiectivelor geopolitice nedeclarate, inainte ca acestea sa devina realitate. Am in vedere seriile de evenimente dintr-o istorie recenta, de ordinul anilor sau deceniilor, care provin din aceeasi sursa ori care au sau pot avea o legatura intre ele. Si analizele regresive pe durate mai lungi, de ordinul secolelor, pot evidentia trenduri geopolitice, insa nu cu lejeritatea si cu autenticitatea pe care le ofera memoria evenimentelor contemporane, marturiile de istorie traita.
Nuantarile de analize ale unor evenimente petrecute pe cadre de timp pot ajuta la efectuarea de conexiuni intre acestea, la ajungerea la radacina evolutiilor sau, dimpotriva, la prefigurarea liniei de sosire. Acest gen de abordare conduce catre rezultate asemanatoare si in cazul crizei din Ucraina, in care vom descoperi un fir rosu care a inceput sa se desfasoare cu mult timp in urma. Sensul si finalitatea actiunilor Vestului in Est sunt ascunse cu multa grija chiar sub perdeaua criticii istorismului.
Declaratia lui Piotr Porosenko de saptamana trecuta, de la conferinta internationala de la Kiev in sprijinul Ucrainei, potrivit careia războiul ar fi o amenintare reala, gata sa izbucneasca in orice moment, arunca o lumina tulbure asupra intentiilor privind acordul de pace din februarie, de la Minsk. Alimentarea tensiunilor prin declaratii si pregatiri de razboi, utilizarea de instructori americani in misiuni ofensive, aeropurtate, chemarea de trupe de mentinere a pacii etc., nu servesc coexistentei pasnice, ci obiectivului geopolitic de a sterge identitatea populatiei din Estul si Sudul Ucrainei si de a-i impune cu forta o identitate straina, ca limba, cultura si civilizatie. Reconcilierea celor doua culturi, sisteme si moduri de viata diferite din Ucraina nu se poate face decat prin dialog si intelegere. Distantarea Kievului de mijloacele democratice sugereaza ca va incerca sa mentina controlul asupra Donbassului prin recursul la mijloace violente.
Alte declaratii din partea SUA, a NATO si a unor tari estice din UE atribuie determinarii Rusiei de a nu-si abandona deznationalizarii compatriotii din Ucraina o nota de politica externa agresiva, care ar avea ca tinte viitoare tarile baltice si Transnistria. Propaganda occidentala se tureaza pe doua tipuri de mesaje, livrate in tandem, pe stimularea fricii fata de Rusia, pe de o parte, si pe asigurarea ca Europa de Est va fi aparata de catre Vest, de cealalta parte.
Intriga de conflictualizare este veche si cu repetitie, a functionat in deceniul razboaielor americane din Orientul Mijlociu, cu consecinte dezastruoase pentru civilizatiile araba si islamica. In orice regiune geopolitica exista state pilon, cu regimuri conservatoare, pe care se sprijina stabilitatea intregii regiuni. Cand pilonii statali sau de regim ai unei regiuni sunt distrusi, se prabuseste stabilitatea intregii regiuni. Dramele irakiana, afgana, libiana si partial siriana sustin ideea statelor pilon, pe care se sprijina stabilitatea unei regiuni. Nu intamplator primul obiectiv al invaziilor intr-o regiune este distrugerea statelor pilon, care deschide calea subjugarii intregii regiuni. Criza ucraineana este doar o alta tinta sau un cap de pod in vecinatatea apropiata a Rusiei.
Crizele araba si slava au validat importanta strategica a statelor pilon pentru stabilitatea regionala. Prin prisma consecintelor regionale si globale ale asa-ziselor razboaie preventive sau revolutii primavaratice ori de maidan, problema regimului politic ne este dezvaluita, azi, ca fiind secundara in raport cu stabilitatea regionala. Pe de alta parte, ne apare la fel de limpede ca exportul de “democratie” este de fapt o incalcare a liniei rosii privind respectarea alteritatii, a dreptului la diferenta, care, atunci cand se intampla, transforma democratia in opusul ei.
O a doua lectie ar fi ca orice regiune este un ansamblu de state comunicante, in care o instabilitate a unei parti se transmite tuturor partilor. Razboiul poate sa nu te intereseze, ca cetatean sau ca stat, dar el este interesat de tine. A se vedea cum statul roman se intereseaza de chemarea ta la razboi, cum Romania a fost trecuta pe lista aliatilor de razboi de catre Kiev sau cum NATO a inclus-o ca baza de prima linie in planurile sale de razboi. De aici, o a treia lectie, care asteapta sa fie invatata si internalizata in mentalul popoarelor dintr-o regiune, care se refera la solidaritatea regionala. Nu trebuie uitat ca pentru a deveni operationala, orice intentie de razboi, cu atat mai mult cand vine de la mare distanta, are nevoie de state prelungitoare. In astfel de cazuri, un stat comunicant are de ales intre a fi solidar cu statele pilon si a deveni un stat prelungitor.
Firul rosu al planurilor de colonizare si de dominatie globala are o origine si o desfasurare milenariste, reunind in textura sa ideile pernicioase ale superioritatii rasiale si etnice. Nu trebuie sa ezitam sa punem la colt rasismul autentic, pe care il vom descoperi si il vom numi fara greseala dupa criteriul naturii mijloacelor folosite. Acuzatiile de rasism sunt frecvente, in democratie cuvantul nu doare, insa singurele lucruri care le fondeaza sunt violenta si forta impotriva altor rase, razboiul de agresiune, care in urma cu 70-75 de ani a provocat ororile cunoscute. O forma actualizata si elaborata (1993, 1996), care reinoada acest fir, se afla in ideile lui Samuel Huntington privind pretinsul conflict al civilizatiilor, in care cea “vestica”, avand ca promotoare SUA, ar fi superioara si ar trebui sa devina universala. Altfel spus, doctrina si ideologia Huntington, desi autorul neaga ca ar fi ideologie, din dorinta de a escamota neescamotabilul substrat de interese, incearca sa legitimize sau sa relegitimeze expansiunea globala, care tinteste un al doilea “sfarsit al istoriei”, prin instapanirea unei ordini unipolare, dupa ce primul, propovaduit de Francis Fukuyama, nu s-a adeverit.
Judecand dupa linia avansata a “frontului” de pe segmentul Marea Neagra-Marea Baltica, imaginata de Huntington, dupa care civilizatiile s-ar ‘ciocni”, avans pe care il recunoastem urmarind frontiera de Est a NATO, care informal a fost extinsa la partea de Vest a Ucrainei, planul Huntington functioneaza si este pe plus. Cea mai noua confirmare a venit din partea lui Leon Aron, guvernator Broadcasting Board of Governers, structura bipartizană din Statele Unite care coordonează toate emisiunile americane către străinătate. Intr-un interviu la Radio Europa Libera, de la sfarsitul lui aprilie, Leon Aron reafirma si repigmenteaza firul rosu al lui Huntington, cu doua nuante, ambele atacand alteritatea, dreptul de a fi diferit. Prima, reluand ideea autorului “Confruntarea civilizatiilor” potrivit careia tot ce se afla la Est de Polonia, Cehia si Tarile Baltice reprezinta o alta civilizatie, aduce in prim plan si ingroasa diferentele de traditii si de religie, pe care, altfel spus, le aduce in linia de mira. A doua nuanta care vizeaza distrugerea diferentei este pretentia de comunizare, un cuvant de care ne este sila dar care pe fond exprima acelasi primitivism politic, a valorilor unor parinti fondatori care pentru noi nu sunt parinti fondatori. Practic, se insinueaza ca formele democratice pe care le reprezinta institutiile sa fie umplute cu fond de cultura politica americana. Observam, din nou, cum in acest tip de discurs realitatea se deformeaza, interesele se escamoteaza si democratia se volatilizeaza.
Chiar daca linia civilizatiei “vestice” a impartit Ucraina in doua, exista indicii si temeri ca planul Vestului va submina acordurile de pace de la Minsk. Am in vedere, fireste, ideologia expansiunii vestice, dupa care diferentele si frontierele dintre civilizatii ar fi pretexte si linii de bataie. Cred ca abordarea relatiilor dintre Europa de Est si Rusia ar trebui sa beneficieze de aceeasi luciditate ca a Papei Ioan Paul II, cand a criticat teoria ciocnirii, care ar putea fi provocata numai de interpretarea gresita sau manipularea in scopuri politice si ideologice a diferentele dintre islam si crestinism.
Reincalzirea ciorbei razboiului rece si impingerea provocarilor pana aproape de limita riscurilor de securitate tin de recuzita denaturarilor si manipularilor, dar si de tehnica aprinderii, dupa cate ne putem da seama din acordul neobisnuit al NATO pentru actiuni independente ale unor tari membre, daca se simt amenintate. Statele est-europene sunt doar folosite, nimic mai mult. Semnificative pentru pozitia noastra in planurile vestice mi se par semnalele Stratfor, potrivit careia provocarea geografica pentru Romania ar fi sa ramana unita (de ce nu reunita?) si sa limiteze influenta strainilor, si ale guvernatorului pentru masinaria de propaganda americana vizand Rusia, mai sus amintit, ca Moldova ar trebui sa fie si cu Estul, si cu Vestul (adica in afara NATO, implicit a Romaniei).
Raspunsul Rusiei, pe care l-as defini ca doi presedinti americani intr-unul rus, este de luat in seama, cel putin prin magnitudinea schimbarilor de atitudine pe care le va produce in relatiile internationale in privinta globalismului, ca nou mecanism geopolitic de colonizare, si a noului razboi rece, ca sanctiuni aplicate economiei mondiale, care sunt aducatoare de crize. Presedintele Putin si-a coagulat doctrina de politica externa pe doctrina Monroe (1823), care a proclamat anticolonialismul, si pe doctrina Truman, de ingradire, pe care o aplica noului razboi rece. Pentru apararea diferentei democratice, a tot ceea ce tine de o civilizatie specifica, Putin urmeaza calea conservatorismului, ca politica interna.
Publicat de fragmentariumpolitic 
Fragmentarium Politic 