In absenta unor probe clarificatoare (probabil ca sintagma ar complini-o mai bine pe cea de indicii temeinice), pentru niciun partid nu este usor sa dispuna masuri contra liderilor sai politici. Liderii nu se schimba cu lejeritatea cu care o faci cu lenjeria intima. Este si cazul lui Liviu Dragnea, presedintele executiv al PSD, care s-a ales cu o condamnare de un an cu suspendare, in dosarul referendumului din 2012. Dragnea a demisionat din functiile din guvern si din partid, dar, in ultimul caz, colegii de echipa (a se retine dimensiunea cadrului), in frunte cu Victor Ponta, presedintele plin al PSD, nu au fost de acord, pe motiv ca nu este coruptie. De aici, lucrurile intra pe taramurile principiilor si acuzatiilor, care incep sa se bata cap in cap. Nu discut temeinicia sau netemeinicia ultimelor, care este o alta problema, dar am in vedere nasterea unei contradictii intre condamnare si integritate.
Situatia prin care principiile sunt atacate de contraprincipii, in care s-ar putea include si acuzatiile-suspiciuni, nu este noua, dar este pentru prima data cand trimite la o decizie majora care ar putea declansa cu adevarat o criza sau ar confirma acuzatiile opozitiei. Ori, niciun partid nu-si provoaca singur o criza, dar nici nu da curs unor pretentii excesive ale opozitiei, doar pentru ca le-a fonetizat, gura opozitiei este mereu sloboda si pe meseria “scoala-te tu, ca sa stau eu!” Daca pentru sustinerile din teritoriu privind nedemisia lui Dragnea s-ar putea forta explicatia unei solidaritati intre baronii locali, cea a lui Victor Ponta este mai greu de inteles. Nu mi-am format inca o parere, dar mi-am pus niste intrebari. Oare premierul o face din responsabilitate fata de guvernare si electorat sau dintr-o cedare la un posibil santaj, care nu ar putea veni decat din partea lui Dragnea?
Cred ca la cele patru tipuri de presiuni ale etapei asupra PSD, din interiorul partidului, din cel al stangii (v. PSRO), din partea opozitiei si din cea a DNA, vom afla cat de curand un raspuns, daca nu un deznodamant. Presupun ca PSD nu va recurge la masuri de partid unilaterale si decisive, pentru a nu confirma asteptarile ostile, dar si pentru ca impartirea parerilor pe esaloane si factiuni nu ar putea substitui legitimitatea unei decizii a congresului. Pentru PSD, autosuspendarea in speta Dragnea, pana la reuniunea forului suprem de decizie, din noiembrie, ar genera cele mai bune efecte. Nici chiar iesirea de la guvernare nu ar trebui sa fie o masura unilaterala a PSD. Este limpede, deja, ca o posibila criza de guvern nu va avea legatura cu calitatea guvernarii, cresterea economica si sociala este incontestabila, ci cu malversarea raportului de forte, implicit a vointei electoratului, pentru unica si absoluta vointa de putere a galben-portocaliilor (PNL-PDL).
Daca noul PNL crede cu sinceritate ca este pe valul simpatiilor populare si ca ar merita sa vina la guvernare, cea mai buna solutie ar fi caderea de acord asupra unui aranjament electoral pentru alegeri anticipate. Altfel, vocalizele pe tema venirii la guvernare sunt false, iar actiunile subterane de corupere si cumparare de parlamentari de la alte partide, pentru schimbarea majoritatii, vor fi foarte aproape de profilul unui “puci parlamentar”, in situatia ca vor reusi. In final, o reflectie interogativa. Daca este adevarat ca o batalie trecuta sau un adversar mort nu mai conteaza, ci cea care urmeaza sau cel care este viu, cand spun “mort” sau “viu” ma refer la aspectul politic, fireste, nu cumva Klaus Iohannis este mult mai primejdios decat Traian Basescu? Cainele care latra nu musca, Basescu a facut pact de neagresiune cu Ponta, in schimb, mutu rupe pamantul (am ales varianta moale, din decenta!), de ce Iohannis nu vrea coabitare? Nu cumva imbratisand suspiciunea a imbratisat contraprincipiul?
Fragmentarium Politic 