Jurnalul de la Cornu: Adrian Nastase despre vremuri si vremuiri

01/06/2015

Sensibilitatea fata de rafinamentul si substanta ideilor, modelata de discursul unuia dintre profesorii de cea mai inalta altitudine spirituala in domeniile filosofiei sociale si stiintelor politice, pe care am avut sansa de a-l fi avut, desi cred ca si terenul germinativ a avut un rol, m-a facut, citind textul de ieri al lui Adrian Nastase, sa-mi notez in fragmentarium cateva definitii noi, ale autorului, inspirate de istoria postdecembrista, mai ales a ultimilor zece ani:

1. “Tentatiile de revansa au fost dorinţe de recuperare a destinului personal pe seama unei comunităţi.”

2. “Intelectualii şi-au ales, vrând-nevrând, o comunitate de destin cu obiectul admiraţiei lor.”

3. “Fanatismul societăţii civile, prin susţinerea excepţionalităţii pozitive a Cezarului, în pofida tuturor evidenţelor, este refugiul ales de „intelighenţie” pentru salvarea disperată a onorabilităţii sale morale şi a credinţei în capacitatea sa de a decripta sensurile lumii.”

4. “Retragerea în umbră, neasumată, dar simţită inclusiv de Băsescu, a celor care l-au susţinut în primii ani de mandat şi chiar la începutul celui de-al doilea, nu sunt semne de onestitate reala. Onestitatea nu implică tăcere, ci şi o minimă asumare a unei decizii greşite.”

5. “Tradițional, intelectualii se puneau în fruntea mulțimilor, le lămureau, schimbau idei, argumentau tendințe. Dar astăzi, acest gen de intelectuali, despre care vorbesc, formează ei înșiși o gașcă, o mulțime uniformă de oameni, se imită unii pe alții și se frecventează mai mult ca să-și vadă ideile confirmate.”

In opinia mea, critica, in aparitia unui personaj salvator nu intelectualitatea este determinanta, ci un mediu de criza sau un proiect maret. Intelectualii sunt manufacturile care produc personajul, nu atat salvator, cat mai ales vizionar, unificator si calauzitor.

Ar fi o greseala, cred, sa preluam termenii si teoria asa-zisa a salvationismului, produsa de occident, care ne-a suprasaturat dezbaterile ideologice postcomuniste, in incercarea de a ne mentine intr-un tunel in care am intrat de peste un sfert de veac. Aceasta imitatie a unui limbaj de contrapropaganda este stanjenitoare pentru cautarile si afirmarile de identitate, dar si toxica pentru adepti, cand intreaga istorie a occidentului se bazeaza pe parinti “fondatori” si “exceptionali”. Practic, prin inculcarea defaimatoare a “salvationismului” s-a urmarit stergerea din mentalul politic si colectiv estic, in mod vizibil foarte agresiva in cazul romanesc, a ideilor de ideal, de alternativa, de unitate si de unire in jurul unei personalitati sau partid, de cale nationala sau de plan national etc. si inlocuirea cu o ideologie de mainstream, care sa garanteze geopolitica occidentala.

Pe de alta parte, as reaminti, capacitatea de mit si de mitologizare nu este una specific etnica, care la Cioran a avut o atribuire de ‘geniu”, ci general umana, cum au aratat cercetarile lui Eliade si Culianu (pentru care, probabil, ca primul si-a atras un ritual religios nespecific dupa ce a trecut in nemurire iar cel de-al doilea un destin tragic). In 1989, Ion Iliescu a fost omul momentului, tot asa cum in 2004 a fost Traian Basescu. Deosebirea a fost ca in timp ce primul a aparut la intersectia unui mediu de criza cu un proiect maret, la al doilea criza a lipsit, a existat doar proiectul, dupa aceea a venit criza, ceea ce arata ca a fost un proiect fals (revolutia portocalie), fara acoperire in nevoile societatii, ci doar in dorintele de putere ale unui grup, sprijinit din afara.

Sa nu uitam ca Iliescu s-a sprijinit pe consensul politic national de la Snagov, dupa care dialogul intern s-a frant, a lipsit lui Constantinescu si lui Basescu, care s-au legitimat doar prin firmane externe, de la Inaltele Porti de la Washington si Bruxelles.

Nu cred ca vocalitatea si angajamentul intelectualitatii, sau lipsa acestora, au tinut de raportul de forte, ci mai degraba de strategie. Cele cateva voci extrem de acute ale dreptei nu au putut si nu vor putea niciodata sa acopere adevarul ca majoritatea intelectualitatii romanesti este de stanga, se stie doar ca minoritatea este intotdeauna acuta, iar majoritatea, tacuta. O istorie contrafactuala ar fi generat confuzie, contestarile privind stanga si a treia cale nu s-ar fi consumat si nu s-ar fi dovedit lipsite de obiect, iar mult trambitata “democratie liberala” a dreptei, a neoliberalismului american si a popularilor europeni, nu si-ar fi aratat limitele si caracterul epuizat, istoriceste confirmat. Nu istoria s-a sfarsit, ci lumea unipolara.

Vremuirile se fac prin oameni, iar intelectualii sunt in primele randuri. Retragerea intelectualitatii de stanga din prim-planul vietii publice nu a fost o abandonare a poporului de stanga, ci o manevra tactica. Gestionarea postintegrarii, care a virat neasteptat spre supranationalism, ar fi fost dificil de realizat de catre stanga si de acceptat de catre un occident de dreapta. Asa se explica si “fofarlirea” lui Victor Ponta, de care-l acuza Crin Antonescu, care spune chiar mai multe, ca nici PSD-ul si nici Ponta nu sunt de stanga, dar care de fapt a oferit flexibilitate guvernului sau, in conditiile in care fara pactul de coabitare si fara decuplarea de liberali, impuse din afara, ar fi intrat intr-un loc ingust.

Fara indoiala, pulsarul resentimentar al dreptei, iesita din adormire in 1989, a fost anacronic si o greseala politica, dar si un avertisment, din fericire decodificat de catre electorat, pentru dezbinarea si distrugerea care aveau sa urmeze daca ultimii sai gerontocrati ar fi intors Romania in punctul in care au pierdut puterea in fata internationalistilor de stanga. Azi este clar ca o cultivare rezonabila a egoului national este calea de mijloc, care asigura supravietuirea, prin evitarea coliziunii cu extremele supranationalismului si internationalismului.

Vremuirile sunt pulsatile, dupa amurgiri urmeaza intotdeauna rasariri. Oare cele din politica au legatura cu punctele cardinale?

https://nastase.wordpress.com/2015/05/31/adriana-saftoiu-si-disonanta-cognitiva-i/


%d blogeri au apreciat: