Strategia nationala de aparare a tarii: O vointa de putere „soft”, extinsa la ingerinta si veto

21/06/2015

Presedintele Klaus Iohannis va prezenta, luni, in Parlament, Strategia nationala de aparare a tarii pentru perioada 2015-2019. Deja presedintele Senatului, Calin Popescu-Tariceanu, a exprimat un punct de vedere, si cred ca are dreptate, potrivit caruia Strategia merge pe ideea de consolidare a puterii prezidentiale, ceea ce deschide o controversa pe proiect si o incertitudine pe votul de maine. La momentul discutarii in CSAT si inaintarii catre Parlament, mi-am facut cunoscuta opinia, pe care mi-o intaresc, de „dedusmanizare si de prietenizare” a strategiei si mediului de securitate, ca cea mai buna strategie in domeniu, de a nu-ti cauta sau face dusmani, ci prieteni, mai cu seama printre vecini si in regiune.

Din pacate, conceptul nietzschean „vointa de putere” si cel occidental „putere soft”, cu observatia ca acesta din urma a capatat o proasta reputatie, de divort intre declaratie si fapta, au o acoperire totala in continutul proiectului de strategie. La prima vedere, conceptul de „securitate extinsa” pare ceva atragator si inteligent, si chiar este, dar nu din punct de vedere al unei proiectari consolidate a securitatii nationale, ci din cel al abilitatii de a ascunde intr-un ambalaj lingvistic rafinat o grosiera tentatie de consolidare a puterii unipersonale, a presedintelui. Cum? Prin „extensia”, si aici aflam utilitatea politicianista a cuvantului „extensie”, a domeniilor de care ar trebui sa se ocupe strategia de securitate. Mai precis, de tot si de nimic, cum se intampla in ghiveciurile de atributiuni, in dauna specializarii si a posibilitatii reale de a face totul un singur om. Dar nu acest aspect a contat in conceperea Strategiei, ci obtinerea implicita a unui drept de ingerinta si de veto in orice problema, indiferent de domeniu sau de separatia puterilor in stat.

Aproape toate domeniile de gestiune guvernamentala sunt inserate cu „generozitate” intr-o responsabilitate unica, paternalist-autoritara, in cel mai pur spirit basescianist. Epoca neagra Basescu nu a murit, spiritul sau este viu si sfidator in Strategia lui Iohannis. Iata cateva exemple, disipate in mai multe capitole, in liste lungi (se sustrag atentiei mai bine), spicuiesc din cele cu interesele si obiectivele nationale de securitate: reducerea decalajelor de dezvoltare si reconstructia marilor sisteme publice (maret, nu, e cineva impotriva?), inlaturarea deficientelor care afecteaza buna guvernanta (inapoi la modelul guvernului Basescu-Boc, printr-un guvern Iohannis-Predoiu!), asigurarea unui mediu economic performant si competitiv (aici, mana presedintelui e foarte lunga), ceva legat de valorificarea bunurilor si resurselor naturale, a patrimoniului national (cred ca ambasadorii au aplaudat, cand le-a fost citita), buna functionare a justitiei (deh, separatia, o vorba de dansii inventata!), incurajarea domeniilor de excelenta (tare si asta, paine lunga cat s-ajunga, pentru vechii/noii intelectuali ai lui Basescu si Iohannis).

Strategia nationala de aparare a tarii are un inacceptabil caracter cumulard si personalizat, a se vedea si „Cuvantul inainte” prin care si-o asuma in pofida esentei nationale si a responsabilitatilor institutionale ale celor care o aproba (parlamentul) si care o aplica (guvernul, fara de care orice litera ramane moarta), ai caror reprezentanti legali ar trebui si ei sa o semneze. Si, a propos de administratie, un alt indiciu care arata ca Iohannis, ca si Basescu, traieste dupa o filosofie improprie de sistem politic, pe prima pagina a Strategiei troneaza sintagma „Administratia Prezidentiala”. Poate i se va reaminti domnului presedinte, cand isi va prezenta mesajul, ca in Romania seful statului nu este si seful guvernului, administrarea tarii o face guvernul, conform prerogativelor constitutionale, deci autointitularea de administratie prezidentiala este excesiva si gratuita.

In plus, Strategia este ideologizata partinic, parca ar fi un discurs PPE, un program PDL sau un studiu ISP (al popularilor). Daca „garantul principal al securitatii Romaniei este NATO”, cum scriptureste Iohannis, la ce bun o Strategie nationala de aparare? Unde este efortul national, care ar trebui sa fie principal, cand in toata arta militara loviturile sunt pe directii principale si secundare? Doar pentru a confirma niste optiuni strategice pe care le auzim toata ziua si care sunt trecute in Constitutie? Sau pentru a importa niste crize occidentale si a ne asuma niste obiective lipsite de realism, imposibil de indeplinit, pentru ca nu depind numai de noi, cum sunt urmatoarele ziceri: „asigurarea ireversibilitatii apartenentei la sistemul de aparare colectiva transatlantic” sau „consolidarea UE si participarea activa la procesele de integrare in interiorul acesteia”? Unde este corelarea strategiei cu sistemul national de aparare? De ce atata stufosenie descriptiva si prea putin normativa? Doar pentru a se dilua, pana la pierdere, punctele tari ale unei strategii de aparare, valorile independentei, suveranitatii si integritatii teritoriale? Si cand ma gandesc ca de Gaulle avea o singura idee de strategie, dar ce idee!, apararea din toate azimuturile. Desigur, sa pastram proportiile si sa respectam vremurile, dar sa reflectam la relevanta. Si la a nu da, din nou, toata puterea militara in mainile unui singur om.