Cum ne raportam la comunism? Nu cred ca mai este o intrebare de actualitate, istoria ne-a dat deja cel mai argumentat raspuns, in 1989-1991. Chiar daca politologul Silviu Brucan, o eminenta cenusie a celor doua regimuri, estima, la scurt timp dupa revolutie, ca problema comunismului ar fi urmat sa se puna cam peste 20 de ani, iata, a trecut peste un sfert de secol fara ca acest lucru sa se intample. Istoria, daca-mi este ingaduit sa o spun, joaca un joc al numerelor mari, prin urmare, un numar de generatii cel putin egal cu cel al celor care au trait in comunism ar trebui, dupa aceeasi probabilitate a numerelor mari, sa nu-l mai cunoasca.
Re-raportarea, peste un numar de decenii, este o alta tema de discutie si, fireste, va fi o problema a generatiilor viitoare, dar, daca va fi sa fie, mi-e teama ca se va intemeia pe evenimente care vor urma, care nu vor mai tine, deci, de nemijlocirea comunista, ci de cea postcomunista, liberala sau neoliberala. Conceptualizarea sistemelor si regimurilor in desfasurare este inca fluida, presupun ca fixarea va fi pe ingrosarea uneia sau unora dintre diferentele specifice, in curs de evolutie. In orice caz, barbarismul politic de “oranduire”, in numele caruia a fost maltratata diversitatea, este ejectabil si a fost definitiv abandonat.
Ceea ce cred insa ca ar merita atentia inteligentei politice rationale ar fi recursul la mijloace comuniste, care nu mai sunt inhamate la scopuri utopice, specifice stangii internationaliste, de tip sovietic, oriental, ci la scopuri distopice, proprii dreptei supranationaliste, de tip unional, occidental. Distopia, suntem martori cu totii, a confiscat unul dintre mijloacele utopiei, interdictia de exprimare, dar si emotionalizarea scopurilor, este motivul pentru care accentuez pe nevoia unor inteligente rationale, critice si publice, fara indoiala, dar rationale, in primul rand.
Ideile lui Tony Judt, care ar fi avut, acum, 67 de ani, imprumut exemplul si pentru o rememorare, s-au bucurat tocmai de rationalitatea criticii comunismului. Opinia ca ideile sale ar fi fost un fel de emotii mi se pare neimpartasibila, emotia artistica este una, o data cu caderea cortinei sau inchiderea cartii revenim in viata reala, rationalitatea politica este alta, in special in ce priveste mijloacele si scopurile, care nu trebuie sa fie utopice sau distopice.
Concluzia lui Judt despre revolutiile est-europene, din “1989: Sfarsitul carei epoci europene?”, potrivit careia “Europa este pe cale de a intra intr-o epoca de dezordine, intr-o perioada de tulburari” a fost la fel de rationala ca cea despre consecintele dezechilibrului puterilor la nivel mondial. Vladimir Putin a numit acest dezechilibru drept cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut, o idée de neacceptat, fie si pentru faptul ca ar fi absurd sa-l suspectam, intr-o istorie contrafactuala, de putinism pe Tony Judt.
Rationalitatea concluziei judtiste are, totusi, o confirmare istorica, sa fi insemnat, oare, o ponderare critica sau autocritica, un inceput de reversibilitate sau de nostalgie, dupa inefabilul echilibru al contrariilor, poate dupa intelepciunea ca e rau cu rau dar e mai rau fara rau? De la Tony Judt nu vom afla niciodata, poate din dezbaterile de idei, chiar si in cele mai divergente se afla, intotdeauna, un sens. Importante sunt, cred, sa avem curajul sa ne intrebam, sa cautam raspunsuri si sa credem in democratia critica,
Publicat de fragmentariumpolitic 
Fragmentarium Politic 