D-ale toamnei politice: Vointa de putere a PNL

Cenusiul si zgribulirea cu care toamna ne-a invadat pe neasteptate par sa se fi instalat si in zona politica. Exceptand, bineinteles, neasteptatul. Marti, s-a dezbatut si s-a votat motiunea de cenzura a PNL, impotriva premierului Victor Ponta si guvernului PSD. A fost un eveniment plicticos, previzibil ca rezultat, care a etalat aceeasi vointa de putere a PNL, obsesiva dar lipsita de sanse, pentru a veni la guvernare. Nu pe baza unei alternative viabile la o proasta guvernare, niciuna nici alta nu exista, ci a unei contraimagini goale, pe care incearca sa o proiecteze asupra premierului si executivului de stanga. Anchilozat in falimentara filosofie politica a dreptei populare, fara un program economico-social sustenabil, fara un candidat de premier credibil si confruntat cu o guvernare PSD electorala, iesita din alegeri cu un scor categoric, PNL nu poate decat sa astepte urmatoarele alegeri, la termen sau anticipate.

Inaintea motiunii, cu o zi in urma, copresedintele PNL Alina Gorghiu a cerut liderilor partidelor care sustin guvernul Ponta sa aleaga intre „binele public” si „egoismul politic” de a ramane la putere, iar colega sa de partid, vicepresedintele Sulfina Barbu a intrat si mai mult pe taramul penibilului, afirmand ca aceleasi partide isi asuma „judecata poporului”. Pentru a reveni in realitate si a reimprospata unele memorii, nu de egoism este vorba, ci de responsabilitate, o valoare cu care se conjuga buna guvernare, incontestabila in cazul guvernului Ponta. Tara nu are nevoie de o criza politica artificiala, pe considerentele vointei de putere nemasurate si smecheriei de „imagine”, ale PNL, motionistii nu au gasit nici macar o critica fiabila la adresa guvernarii PSD. Pe de alta parte, fostul PDL, ascuns sub pulpana fuzionarii cu PNL, este cel care se afla sub sanctiunea sufragiului popular, pana la noi alegeri.

Dupa esecul de azi, motiunea de cenzura a devenit o functie consumata pentru vointa de putere liberala. Pentru a si-o hrani, va fi nevoie de altceva. Este putin probabil ca PNL sa mai riste o incercare, ultima, la care ar mai avea dreptul in sesiunea parlamentara de anul viitor. O motiune cazuta intr-un an electoral ar fi o cronica a unui esec electoral anuntat. Trimiterea premierului Ponta in judecata de catre DNA, de al carui/carei dosar penal Klaus Iohannis in mod gresit face caz, prin incalcarea prezumptiei de nevinovatie si prin posibilitatea de a influenta justitia, pe baza caruia/careia la fel de gresit s-a pus in miscare si motiunea de cenzura, ar putea fi acel „altceva”, pus la cale in secret, deci ilegal, care sa hraneasca o neostenita vointa de putere. Fara nicio indoiala, scopul nu mai scuza mijloacele, ci mijloacele sunt cele care distrug scopul. Chiar in ziua motiunii am observat o avalansa de suspendari din functie de catre CSM a unor procurori, trimisi in judecata de catre DNA, special parca pentru a ingrosa perceptia ca un trimis in judecata este in mod automat vinovat.

Este nesocotirea prezumptiei de nevinovatie unul dintre acele mijloace care distrug scopul justitiei, cel de a face dreptate? Poate ar trebui sa reflectam daca nu cumva opinia publica se confrunta cu incercarea, speculativa, desigur, de a-i fi pervertite perceptiile si logica, prin niste sofisme de genul „Daca cineva este trimis in judecata de catre DNA, este vinovat”, ”Daca cineva care este trimis in judecata este vinovat, toti care sunt trimisi in judecata sunt vinovati”, „Daca cineva care este trimis in judecata este suspendat din functie, toti cei care sunt trimisi in judecata trebuie suspendati” etc. Oare, ma intreb si intreb, ce este mai important, sa condamni toti suspectii, pentru a nu scapa niciun vinovat, ori sa nu condamni niciun suspect, pentru a nu condamna un nevinovat?

Esecul motiunii de cenzura a generat pentru opozitia de dreapta un nou orizont de asteptare. Teoretic, ar trebui sa se suprapuna cu cel al alegerilor la termen. Practic, ramane de vazut. Doua dintre variabilele noii ecuatii, a noului orizont de asteptare, mi se par cele mai provocatoare. Prima, rezultatul alegerilor din PSD, este prea mare graba si prea multa preformatare. Al doilea, revenirea lui Traian Basescu in politica, prin inscrierea in PMP, cand esichierul dreptei va deveni prea stramt pentru doi sefi, ca o teaca in care nu incap doua pumnale.

Cine a facut asta Europei?

Fostul presedinte american George W. Bush a declarat ca a simtit “furie” cand SUA au fost lovite de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, iar prima sa reactie a fost: “Cine naiba ar face asta Americii?” In 2015, tot in septembrie, coincidenta care a alimentat tot felul de teorii despre slabiciunile numerologice ale unor organizatii secrete cu scopuri globale, Europa a inceput sa fie lovita de valuri masive si neintrerupte de migranti sirieni si nord-africani, foarte asemanatoare cu marile fluxuri istorice de colonizare sau de ocupatie civila si militara. Desi la mare distanta unul de altul, cele doua evenimente par sa se intalneasca pe taramul PR, dar cu sensuri contrare, unul de rebranduire, celalalt de debranduire, ceea ce cred ca ne ingaduie sa sustinem afirmatia multor experti ai domeniului, potrivit careia asistam, in prezent, la un 9/11 cu semn schimbat.

Motivatia migratiei, devenita suficient de vizibila, nu este una economica, limitabila prin norme si cote, ci politica, calauzita de prafuitul concept expansiv al “pamantului fagaduintei”, din vremurile biblice. Conceptele de “jihad” si de “califat”, cu care “Statul Islamic” incurca si agita mintile celor care si-au pierdut sau nu au avut niciodata libertatea de gandire, pentru a le folosi ca masa de expansiune, sunt extrase tot din vechi scrieri religioase, coranice. Propensiunea pentru intriga politico-religioasa nu este intamplatoare, ulii huntingtonieni ai “ciocnirii” civilizatiilor si-au ridicat laica si belicoasa constructie doctrinara tot pe piatra religiei, care se afla la temelia oricarei civilizatii. Oricine ar fi actualizat si reforjat cele trei concepte religioase, desi exista suficiente indicii publice, indoiala politica fiind pura ipocrizie, scopul si efectele urmarite sunt certe, aceleasi ca in antichitate si in evul mediu, schimbarea hartilor rasial si etnopolitice, ori geopolitice, cu un termen mai nou, cum au facut-o nazistii, in modernitate.

Chiar daca nu si-o doreste afisata, migratia are o stimulare politica usor de recunoscut in comportamentul migrantilor. Uneori este chiar comic. Ca atunci cand striga “libertate, libertate” – cui? sau de la cine?, cand libertatea este relatia lor cu propriile state? – , arata cu degetele semnul “V” – pe cine vor sa cucereasca sau sa invinga? – , declara greva foamei – extrem de caricaturala pentru un statut de “refugiat”, contrafacut. Astea si altele tin de simbolistica luptei politice, dar oamenii simpli care au fost pusi in miscare cu promisiuni si lozinci exaltate nu au de unde sa stie acest lucru, ei nu au citit manuale politice, dar au venit cu lectiile orale invatate. Inca ceva, este din cale-afara de neobisnuit ca acesti “refugiati” nu-l blestema pe toate drumurile pe “califul” Abu Bakr al-Baghdadi, pentru ororile impotriva arabilor, asa cum o faceau si o fac si azi evreii cu fuhrerul Adolf Hitler.

Are Europa habar de comedia care i se joaca? Constientizeaza ca cineva i-a facut-o? Confunda aparentele si trucajele cu realitatea? Poate ca da, dar duala corectitudine politica, folosita ca linie de aparare sau ca varf de atac de catre parintii acestei ideologii, dar mereu pentru a tine restul pe loc sau de a-i provoca brese, o face inactiva sau evaziva. Uita sau ignora, in acest caz, ca jucarea unui rol mai mare in politica globala, de contrabalansare si de echilibru, atat de necesare intr-o lume multipolara, atrage inevitabil criticismul politicii unipolariste, de control global, total si etern, un altfel de totalitarism, la o alta scara. Altfel spus, expunerea de rol este si o expunere la critica, iar daca nu ai instrumentele de afirmare si de contracarare necesare, inclusiv ideologice, inseamna ca nu esti pregatit pentru o mai mare asumare.

Poate ca da, in al doilea rand, dar nu-i pasa, varfurile administratiei de la Bruxelles, preocupate de “guvern economic” sau de “revolutie”, isi doresc cu ardoare, de nenumarate ori exprimata, cat si sustinuta de catre Occidentul Indepartat, o integrare politica a UE, formarea unui suprastat, a unei federatii, pentru care imigratia nu este decat o resursa de munca si fiscala suplimentara, fara conotatii de identitate, etnice sau rasiale, la mana vetoului unui singur om. Dimpotriva, mixarea si metisarea de popoare poate contribui, prin asmutirea unora impotriva altora, la exercitarea dominatiei unei paturi suprapuse, un model deja functioneaza, unde populatia autentic a pamantului duce povara provenitilor.

Adeseori m-am intrebat de ce largirea integrarii europene a fost activ sustinuta de catre parteneri occidentali extracomunitari, desi era evident ca acestia vor avea un competitor redutabil intr-o Uniune Europeana extinsa. La inceput, au aparut si o serie de carti, cu autori occidentali, care “demascau” in fel si chip constructia europeana, unele fortau comparatiile cu un al Patrulea Reich, dar mai apoi acest tip de discurs s-a diminuat simtitor, cel mai probabil ca urmare a unei schimbari de strategie. Cand si Henry Kissinger a venit cu a sa intrebare, “Cui dau telefon cand vreau sa vorbesc cu Europa?”, foarte flatanta pentru “federalistii” bruxellezi, a devenit foarte clar sprijinul pentru Statele Unite ale Europei. Mai putin motivele. Atunci.

 Calculul este geopolitic. O Europa federalizata ar fi un salt urias spre o federalizare globala, cele 28 de trepte pe care le reprezinta cele 28 de state comunitare s-ar transforma intr-o singura treapta, printre putinele care ar mai ramane pana la ultima treapta, a unui guvern mondial, cu toate consecintele nefaste, binecunoscute, pe care l-ar reprezenta acest soi de totalitarism, dilatat la ultimele dimensiuni, planetare. Institutiile integrarii economice europene se comporta deja ca institutii politice, ale unor State Unite ale Europei. Deunazi, presedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker,  a sustinut un discurs in Parlamentul European despre Starea Uniunii Europene, prilej cu care a anunţat cotele obligatorii de refugiaţi pentru fiecare stat membru al UE.

Cotele obligatorii sunt, evident, o decizie politica pentru o Uniune care nu este politica, care contravine unor Constitutii nationale si chiar unor vointe nationale, asa cum a aratat un recent sondaj, ca majoritatea romanilor cred ca tara noastra nu ar trebui sa primeasca refugiati. La fel de ciudata si de politica a fost si influenta presedintelui Parlamentului European, Martin Schulz, abil camuflata in sustinerea unui “acord asupra unei scheme voluntare de redistribuire a 160.000 de  migranti”. Dar redistribuirea predeterminata este obligatie curata. Ideea de schema voluntara, aparent concesiva (cred ca negustorii o numesc tehnica piciorului in usa), in redistribuirea unei mase determinate, poate fi manevrata pe nesimtite spre “voluntar-obligatoriu”, cum se glumea stramb in anii comunismului.

Este posibil sa fi contat si santajarea cu penalizari la fondurile europene a celor care nu se conformeaza, insa consecintele de credibilitate sunt dezastruoase, nu cred sa existe vreo alta decizie institutional-comunitara care sa aiba un impact de decredibilizare mai mare. Practic, acordul cu “larga majoritate” din Consiliul JAI (Romania, Cehia, Slovacia, Ungaria au votat impotriva, Finlanda s-a abtinut), privind repartizarea a 120.000 de refugiati, a fost un teatru al absurdului politic, jucat pe o scena inadecvata, a unei uniuni economice, in timp ce scenele politice de drept, statele nationale, independente si suverane, sunt in mod inadmisibil marginalizate si provincializate.

Dar nici posibilitatea ca Europa sa nu constientizeze ca a fost lucrata nu poate fi neglijata. Cu atat mai mult cu cat vechea mainstream media, legata de interesele perimatei ordini unipolare, falsifica, disproportioneaza sau confuzioneaza. Asa se explica cum obiectivul aparatului de filmat aduce in prim plan imagini nereprezentative pentru masa de “refugiati”, un om in carje, o mama cu copil in brate, de te intrebi cum or fi parcurs o asemenea distanta, ori cum insista pe cate o familie, pe copii, femei, batrani, desi se vede cu ochiul liber ca majoritatea covarsitoare este barbateasca, tanara si viguroasa, iar statisticile demonteaza mitul “refugiatului sirian”, doar unul din cinci este din Siria, ceilalti fiind din alte tari sau zone, din Sahel, din Cornul Africii etc.

Ramai uimit de inventivitatea cu care se hraneste ideea de integrare si impamantenire a ceea ce nu poate fi integrat si impamantenit. De cum sunt amestecate conceptele. De cum un flux de refugiati de razboi, definitia cea mai apropiata de adevar, este metamorfozat intr-un fenomen politic de azilanta cu pretentii de naturalizare, omitandu-se cealalta jumatate de adevar, ca dupa flux urmeaza refluxul, razboiul nedurand o vesnicie. De cum Europa s-a trezit tratata ca un stat unic si unitar, pe care diverse ONG-uri il critica, ii dau sfaturi ori ii stabilesc obligatii, ca unui subiect, individualizat, de drept international. De cum ospitalitatea este rastalmacita si instrainata de proprietatea de persoana care viziteaza pe cineva in casa acestuia, de poftit, de musafir, de invitat. Mesajul presedintelui Cehiei, Milos Zeman, catre migranti a fost cat se poate de indreptatit, omul a avut proprietatea cuvintelor: “Nimeni nu v-a invitat. Aici respectati regulile noastre!”.

Realitatea dura si neescamotabila este ca actualele fluxuri migratorii, fara precedent, incurajate parca sa iasa din medie si din norma, s-a si vorbit de altfel de un “ordin de mars” si de o “ mare fractura”, reprezinta o agresiune pe frontierele externe europene, pe UE, pe Schengen si, in ultima instanta, pe identitate. Aceasta din urma, agresiunea pe identitate, pune pe rasa alba acelasi tip de presiuni care a dus la disparitia rasei rosii (indienilor rosii, pieilor rosii sau amerindienilor). Se vehiculeaza si ideile genocidare si antieuropene ale unui plan Kalergi, nu le pun la indoiala autenticitatea, cat capacitatea, este o utopie, europenii nu sunt niste neajutorati si nici lumea nu ramane spectatoare, mai probabila este subjugarea, nicio politica nu se poate dispensa de resursa umana.

Dar Europa se poate autodistruge, asa cum a facut-o in doua razboaie mondiale. Ca a fost dupa un scenariu care nu a fost al ei, este o alta problema, are geniul tehnologic, fara de care civilizatia ar fi fost mult in urma, nu-l are pe cel al cuvantului inselator, care i-a prelevat gandirea inovativa inca de pe planseta (v. spionajul global) si i-a intors-o impotriva (v. calea pe care a luat-o, prin mijlocirea razboiului intra si intereuropean, elita si tehnologia spatiala si cosmica de pe batranul continent, dar nu numai). Europenii sunt pe cale de a face cu mainile lor, dar cu mintile altora, ceea ce au facut si rusii in 1917. Daca avem in vedere ca multe din aceste minti, de ieri si de azi, s-au aflat si se afla in spatele ideii de integrare europeana, care a facut sa cada toate lacatele si barierele din UE, ca o chemare sau un indemn, “Lasati <<refugiatii>> sa vina la mine!”, vom avea si un alt raspuns la intrebarea “Cine a facut asta Europei?”. Pana atunci, nu exista decat un singur raspuns: Europa si-a facut-o singura.

Lumea nu poate ramane spectatoare: Solutionarea crizei siriene prin reinarmarea Siriei cu toate atributele statalitatii

Statalitatea ofera caminul national de care are nevoie si la care are dreptul orice popor. Pilonii caminului statal national sunt independenta, suveranitatea, integritatea teritoriala. In raport cu statalitatea, sistemul si regimul politic sunt subsidiare. Nimeni rational nu da foc la o casa si nu o darama pentru locul din capul mesei. In caz ca se incearca sau se intampla, lumea nu ramane si nu trebuie sa ramana spectatoare.

O opozitie siriana sanatoasa intelege ca fara statalitate nu poate exista niciun regim politic sirian si nicio opozitie politica siriana. Ruinarea caminului statal al Siriei este o crima dubla, o crima impotriva poporului sirian, prin aruncarea pe drumuri a populatiei, dar si o crima impotriva umanitatii, prin permiterea indirecta a aparitiei unui stat terorist pe teritoriul national al Siriei.

Siria se confrunta cu doua razboaie, un razboi terorist de cucerire si ocupatie, dus de catre organizatia terorist-jihadista “Statul Islamic”, care tinteste statalitatea, si un razboi civil al opozitiei, care vizeaza regimul presedintelui Bashar al-Assad. Exista doua cai de solutionare a crizei siriene. Prima, interna, de salvare a statalitatii, o sarcina patriotica si nationala comuna a puterii si opozitiei, care inseamna unirea eforturilor in lupta impotriva terorismului “Statului Islamic”. A doua, externa, de ajutor din partea comunitatii internationale pentru reinzestrarea Siriei cu toate atributele statalitatii.

Occidentul nu trebuie sa se mai invarteasca orbeste in cercul vicios al repetarii greselii de distrugere a statalitatii, comise in lumea araba si islamica (Irak, Afganistan, Libia etc.). Nici lumea nu trebuie sa mai ramana spectatoare. Este nevoie de o coalitie reala si legala, nu de opereta, pentru a elimina terorismul “Statului Islamic’, nu de a-l perpetua, cum prefigureaza unii membri ai actualei coalitii, care vorbesc de “ani de bombardamente”.

Asa cum a afirmat si cancelarul german, Angela Merkel, este nevoie de cooperare cu Rusia in privinta Siriei. Rusia a cerut sa faca parte, impreuna cu Siria si cu Iranul, din coalitia anti-ISIS. Iranul a cerut si sprijinul Chinei pentru eliminarea tensiunilor din Orientul Mijlociu. Deci, exista resurse si disponibilitati “constructive”, cum cere SUA. Blocarea lor nu ar fi o proba de “politically correct” sau de omenie fata de poporul sirian.

A murit in prima linie: In memoria carturarului patriot Corneliu Vadim Tudor

Corneliu Vadim Tudor nu a fost numai politician, ci si scriitor si jurnalist. In toate s-a afirmat ca un intelectual hipercritic, urmare a unui temperament vulcanic, dar si a unui angajament nemarginit. Toate i-au adus conflictualitate, in care a plonjat cu un echipament lingvistic extrem de sulfuric si de sulfuros, uneori invectivant, cum se intampla in lumea reala. Sugestiv pentru profilul de luptator este ca ultimul conflict, imaginar de aceasta data, l-a avut cu Moartea. In urma cu o saptamana, intr-un poem inedit, „Ultima cafea”, cheama Moartea la o cafea, dupa care, in final, ii spune: Acum esti captiva la mine / Am vrut sa-ti arat, draga mea / Ca nu-mi este frica de tine: / Ti-am pus soricioaica-n cafea. /

Exista o diferenta enorma intre a-ti face cunoscute opiniile si a-ti impune opiniile. La Vadim tocmai aceasta ultima caracteristica a prevalat, care, in mod curios, l-a facut sa se asemene uimitor cu adversarii sai. De ce nu s-a lasat CVT programat cu programul NLP care identifica extremismul cu nationalismul identitar, cu colectivismul majoritar, cu etnocratismul popular etc.? Probabil pentru ca stia ca este o minciuna, ca trambitasii pe aceasta tema sunt cei mai mari nationalisti si etnocrati, ca accentul pe identitate, pe majoritate si pe popular este inerent tuturor culturilor, de-a pururi, cum este si diversitatea, ca sunt elementele care dau si conserva diferenta.

Carturarul patriot a inteles ca o minte luminata nu trebuie sa-si fie suficienta siesi, ca are o datorie sacra, sa coboare din turnul de fildes in cetate si sa se inroleze, mai ales in ceasuri de cumpana. Profilul omului Vadim a fost un design sincretic intre liniile tari, dure ale politicianului dedicat si liniile sensibile, spirituale ale poetului. Acesta a fost Corneliu Vadim Tudor, un balans intre doua lumi, intre dusmaniile pe care le aduce politica, o lupta pentru putere, si patimile pe care le aduce scrisul, o lupta pentru glorie. Daca si cat a reusit, numai istoria o va spune. Dumnezeu sa il ierte si sa il odihneasca in pace! Amin!

Jihadul, o reminiscenta nefericita

Timpul marilor migratii, cuceriri si colonizari a trecut. Indraznesc sa sper ca si al coalitiilor. Chiar daca unii ii mai scot tezele de la naftalina, vremurile ciocnirilor dintre civilizatii au ramas definitiv in urma. Locul lor a fost ocupat de globalizare, de integrare, de cooperarea dintre civilizatii. Poate ca jihadul a fost o necesitate de etapa, la aparitia islamului, a fost o epoca de asezare teritoriala a marilor religii. In zilele noastre a devenit insa evident ca jihadul este o ramasita perimata a trecutului, al carei loc nu mai este decat intr-un muzeu de istorie al religiei. O dovada incontestabila in acest sens este ca dejihadizarea/dezotomanizarea, laicizarea si reformele ataturke se afla la originea extraordinarei modernizari si cresteri turcesti.

Jihadul a ajuns sa fie, azi, o cale de distrugere a popoarelor si statelor islamice, o piedica in calea viitorului acestora. Jihadul s-a transformat intr-o ideologie politica, aflata, foarte probabil, sub control non-islamic. Acest lucru se intampla, la fel de probabil, la varf, prin asa-zisi lideri religiosi sau comandanti militari ai factiunilor terorist-jihadiste. La saracia, distrugerile si haosul care exista in aceste tari este greu de acceptat ca banii, armamentul, echipamentul, tacticile de lupta, suportul informational, logistic, media, propagandistic si de PR ar avea o sursa islamica. Factiunile jihadiste lovesc in primul rand in islam si in populatie, dar aceste factiuni sunt doar o minoritate, inca un motiv ca partidele, guvernele si statele sa se intoarca cu fata spre acele profunzimi numite majoritati.

Judecand dupa bascularile de atitudine, de la isteria prigonirii islamicilor dupa atentatele din 11 septembrie 2001, din SUA, pana la isteria compasiunii fata de islamicii refugiati, in 2015, spre/in Europa, islamul este folosit, prin specularea conceptelor coranice de jihad si de califat. Exista insa islamul profund, o remarcabila civilizatie contributoare la civilizatia lumii, oameni ai cuvantului, cinstei si creatiei, care nu se vor lasa antrenati in jocul altora. Asa cum crestinismul a renuntat la cruciade, si islamul va renunta la jihaduri. De fapt, islamul profund a si facut-o, factiunile jihadiste sunt doar o reminiscenta nefericita. Este ratiunea pentru care denumirea autointitulatului “Stat Islamic”, a carei menire este de a induce in eroare, nu trebuie preluata mecanic, atribuirea numelui de factiune jihadista anti-islamica este singura care corespunde realitatii si care i se potriveste.

Doua greseli fundamentale ale coalitiei occidentale

Nu mai este o enigma cum de este posibil ca terorismul jihadist sa faca de atata timp ravagii in Siria, in Irak si chiar sa-si trimita, acum, un corp expeditionar in Europa.

Occidentul, prin ditamai coalitia de 60 de state, condusa de SUA, face doua greseli majore, care, indirect, sunt in avantajul “Statului Islamic”.

Este vorba, in primul rand, de eroarea de a nu include Siria in coalitia antiterorist-antijihadista, de unde un vid de cooperare si de coordonare de care profita teroristii jihadisti.

In al doilea rand, Occidentul repeta greseala, comuna celor doua administratii fratesti Bush (jr.) si Obama, de a distruge un stat si un popor pentru a distruge un regim politic.

Nimeni nu poate demonstra ca cele doua greseli nu au fost prinse din zbor de catre liderii terorist-jihadisti, pentru motivare interna, chiar daca este falsa, insa in toate limbile circula zicala ca dusmanul dusmanului meu este prietenul meu.

Doar o poveste…

Conditionarea politica a statelor si psihologica a lumii reprezinta nota cenusie dominanta a ordinii unipolare, post-razboi rece. Scopul papusarii indivizilor si comunitatilor este crearea omului global, dupa model comunistoid, a cetateanului lumii, sclavul ordinei unipolare. Pentru depapusizarea lumii este nevoie de deconditionare. Reiau comentariul pe care l-am facut, ieri, la un articol pe Contributors, pe tema unei povesti papusaresti despre refugiati:

http://www.contributors.ro/global-europa/povestea-unui-refugiat-lectii-ale-secolului-xx/

Este limpede ca povestea oricarui etiopian, sa-l numim generic „Ahmad”, refugiat in anii ’80 in SUA, este diametral opusa de cea a oricarui „Ahmad” sirian, din 2015, refugiat sau pe cale sa se refugieze in Europa. In Germania, de fapt, unde declara toti refugiatii ca vor sa ajunga. Nu este prea clar de ce acolo, unde este un cult proverbial al muncii, „nemtesc”, cu o competitie a muncii foarte stranse, piata te include sau te exclude, nu are nimic de-a face cu traiul in umbra politicilor sociale sau a corectitudinii politice. Circula ideea ca s-ar vrea „pedepsirea” Germaniei pentru ca strica socotelile celor care s-au invatat sa traiasca pe datorii astronomice, nicicand returnabile, deci parazitar, pe resursele altora. Cert este ca haituitorii cu steaguri false ii alunga din Siria pe islamici, la fel si pe crestini, pentru a-si umfla cu falsi islamici o bula anti-islamica cat mai mare pe pamanturile acaparate de la bietii izgoniti.

„Ahmad” etiopianul nu a ajuns in SUA pe valul amenintarilor unui stat terorist al conationalilor sau coreligionarilor, de cucerire, colonizare sau califatizare a Americii. Nici nu a fost urmat de vreo nava cu armament si munitie in containerele cu „ajutoare” pentru „refugiati”, asa cum este cazul cargoului care provenea din Libia, capturat in drum spre Grecia. Nu mai vorbim de cele doua situatii, de securitate si ale economiei globale, despartite de trei decenii si jumatate, care nu sunt comparabile. Ori de deceniul de razboi american din Golf, in numele utopiei faraonice numite „Marele Orient Mijlociu”. Unii spun ca ar fi vorba de un razboi de PR, dar nu stiu daca lumea poate fi inselata la nesfarsit, dupa o schema suprauzata (si rau famata).

Altceva ar fi fost mai interesant de aflat de la etiopianul refugiat Ahmad, mai ales ca are atatea lecturi politice si un atat de mare interes pentru regimurile politice, cum explica violenta civila din noul sau habitat si ce parere are despre comercializarea civila a armelor. Din cate stim, numai in statele nord-africane si arabe cu razboaie civile fiecare islamist are o arma.

Dupa 35 de ani: Sindicatul polonez „Solidaritatea”

Poate parea de neinteles ca in comunism a fost posibila infiintarea legala a unui sindicat liber si autoguvernat’ de tipul „Solidarnosc”, din Polonia (1980). Aproape la fel de neinteles ca aparitia oficiala a politicii de „Glasnost” si „Perestroika”, cinci ani mai tarziu, la rusi. Este timpul sa recunoastem, intre cele doua miscari a fost o legatura de idei de netagaduit, poate mai dificil de spus, cel putin in acest moment, cine pe cine a influentat. Accentuez legatura ideatica, organizatoric si ca timp au fost altceva, poate la fel cum evenimentele americane din 1776 le-au influentat pe cele franceze din 1789.

A reprezentat „Solidarnosc” o repetitie pentru „Glasnost” si „Perestroika”? Ipoteza ramane o sarcina pentru cercetarea istorica, ce putem afirma acum, fara a fi nevoie de demonstratie, este ca drogul comunismului patrunsese adanc in unele constiinte, mai slab instruite, fara indoiala, cum au fost si multi dintre liderii comunisti, reactiile nu erau de neglijat, puteau fi testate numai intr-un experiment la scara redusa. A fost limpede ca „Solidaritatea” a aparut la confluenta nationala dintre politic si civic, pe Ideea Nationala. De pe ambii versanti ai altitudinii spirituale poloneze, politic si civic, s-a constientizat caracterul strain si ostil al ideii de communism.

Comunismul nu a fost o idee poloneza, asa cum nu a fost nici rusa sau est-europeana, deci nu avea cum sa serveasca valorile locurilor si interesele popoarelor acestor pamanturi. Este un al doilea exemplu, la fel de putin constientizat, de convergenta punctuala, la inceput, urmat de o unitate crescanda, culminata in 1989, de cum politicul si civicul au rezonat, de cum ideea politica s-a hranit cu ideea civica si de cum, in final, s-au identificat. Ideea ca politicul si civicul ar fi niste antipozi prin definitie este falsa, demonstratia am vazut-o in istoria recenta, in cum dintr-o miscare civica anticomunismul a devenit ideologie si politica.

Comunismul a fost ostil crestinismului, cel mai puternic element de identitate culturala, prin politicile de ateism si de peresecutare a bisericii. Comunismul a fost ostil elitei nationale, prin batjocorire, totura, inchisoare si exterminare fizica. Comunismul a fost ostil independentei si suveranitatii, prin impunerea de guverne satelite, sub ordine straine. Solidaritatea poloneza si, apoi, celelalte miscari politico-civice din celelalte tari comuniste, au fost inceputuri ale miscarilor de nationalizare ale modurilor de organizare social-politica.

„Solidarnosc” ramane o ilustratie a felului cum, pornind de la celulele tesutului social pe care le reprezinta muncitorii, au fost sfaramate lanturile unei ideologii inselatoare, resimtite in efectele antinationale, pentru reconsolidarea identitara si reconfigurarea statal-nationala. Prin contrast, sindicatele occidentale sunt inactive, azi, ca organizatii profesionale, substituientii „intelectualii critici” si „societatea civila” sunt concepte cvasipolitice, de unde si lipsa de prospetime, stagnarea sau osificarea politicilor guvernamentale.

http://www.contributors.ro/global-europa/solidarnosc-dupa-35-de-ani/

Coruptie: Tu quoque, Sorin Oprescu? (Actualizat)

Privesc cazul primarului Capitalei cu rezerva acelui clasic „daca” (daca acuzatiile vor fi probate), dar comentariul meu este pe datele procurorilor DNA, nu ale politicienilor (aici mai am si o a doua retinere, privindu-l pe fostul primar al Sibiului).

Cleptocratie – plutocratie – democratie, aceasta succesiune pare sa fie o legitate, daca privim la alcaponism si la ce a urmat dupa. Prohibitia o avem de 25 de ani, sub forma austeritatii, care face ca unii sa se imbogateasca in mod ilegal. Ca si imigrantul Al Capone, imigrantii Oprescu-Schmayer si Ponta-Ponte au devenit capi de retele de crima organizata, aciuate in administratie.

Este, intr-adevar, halucinant sa vezi cum coruptia a devenit un drog care macina clasa politica. Trebuie sa existe, daca nu cautata, o cale pentru a iesi din cercul vicios pe care il fac politica si coruptia, din tentatia de a intra in politica pentru imbogatire, nu pentru servirea interesului public. Romania merita o revolutie, nu numai o liturghie. O revolutie anticoruptie, care inainte sau simultan ar trebui sa fie electorala. De sus si pana jos, de jos si pana sus.

Daca nu m-am facut suficient inteles, detaliez si accentuez, revolutia procurorilor, in curs de desfasurare, este necesara dar nu si suficienta; trebuie intreprinsa si una a clasei politice, in asteptare, care, dupa parerea mea, se poate realiza printr-o revolutie electorala, simultan la toate nivelele, pentru a nu mai lasa nici-o posibilitate de reproducere a coruptiei politice prin decalarea alegerilor.

Aceste decalari reprezinta sau pot reprezenta, in opinia mea, brese prin care coruptia se poate regrupa. De fapt, stricto sensu, o revolutie, in speta cea electorala, avand ca tinta coruptia, inseamna o lovitura, o schimbare brusca si in profunzime a sistemului corupt sau a oamenilor care il populeaza.

Actualizare. Nu cred insa ca azi mai este vidul de valori de pe vremea copilariei postcomunismului, a inceputului democratiei si statului de drept. Faptul ca Sorin Oprescu a ajuns la “beci”, cum plastic s-a exprimat Traian Basescu, arata mai degraba o stare de rarefiere, cu un inceput spre plinatate, au fost totusi doua alternante stanga-dreapta, in 1996 si in 2004, ultima cu un inceput de intindere pe un al treilea ciclu de dreapta, din noiembrie 2014, ori mi se pare discutabila continuarea aruncarii vinei pentru coruptia endemica pe seama mostenirii comuniste, de acum un sfert de veac.

Daca si in al treilea ciclu electoral de regim de dreapta continuam sa justificam coruptia prin “greaua mostenire”, ceva este in neregula. Ori cele trei cicluri de dreapta au obtinut unele rezultate in lupta anticoruptie, si atunci este nerealist sa o tot tinem cu “vidul de valori” etc., etc., ori dreapta a fost complicele coruptiei si, atunci, este vorba despre o alta mostenire, sa-i zicem de “democratie liberala”, numele noului capitalism, monoideologic. Cred ca este necesara o clarificare conceptuala, politologica.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-sorin-oprescu-vidul-de-valori-absen%c8%9ba-sim%c8%9bului-moral-arivismul-atroce-minciuna-ca-mod-de-via%c8%9ba/

Criza liberalismului si flagelul migratiei: Libertatea fara statalitate, o distrugere a drepturilor omului. Solutii europene si islamice

Cel putin in privinta filtrelor ideologice si de identificare, situatia unui fost refugiat anticomunist nu are nicio legatura cu imigratia nord-africana si araba actuala. Nu stiu care dintre cuvintele haos si salbaticie ar putea descrie cel mai bine situatia din habitatele politice si naturale care au provocat si alimenteaza mareea migrationista catre Europa. In niciun caz, fostii refugiati anticomunisti nu doreau si nici nu puteau sa evite identificarea, verificarea si selectia in tarile de primire, dar nici nu erau susceptibili, ca acum, de riscuri teroriste.

Presedintele Traian Basescu nu mai este in exercitiu, dar opiniile sale au consistenta experientei, Romania ar face o mare greseala sa primeasca cetateni straini despre care habar nu are, exista o raspundere a unor institutii abilitate, statul de drept nu este o lozinca, exista legi si proceduri care trebuie respectate. Remarc ca, dupa ce, surprinzator, v-ati facut cunoscuta o nostalgie de stanga, despre marxismul luminat, manifestati, de aceasta data, la fel de neasteptat, o ostilitate fata de dreapta. Sa fie vorba despre o mare fractura, cum scria Joseph Stiglitz, in cartea lansata, recent, la Paris?

Ospitalitatea nu este o chestiune de parada politica, ci de standard al unor relatii intre gazda si musafir, care daca nu este respectat primul are dreptul sa nu-l  primeasca sau sa-l invite sa plece, cel de-al doilea sa nu vina sau sa-si intrerupa vizita. Cat priveste NATO, rolul sau civilizator a stralucit prin absenta, este inexplicabil si, mai ales, ingrijorator de ce si-l exercita selectiv, doar pe directiile nord-est si est, nu si sud-est si sud. Poate pentru ca asa cer interesele fratelui mai mare? In fine.

Pe de alta parte, cred ca prin marea moschee de la Bucuresti, Romania a anticipat deja un raspuns si a dat un bun exemplu, prin ofertarea posibilitatilor de a contribui la crearea unei noi generatii de lideri islamici, la afirmarea adevaratului islam si la cresterea increderii intre cele doua religii, poate chiar la construirea unui viitor crestino-islamic pentru spatiul euroasiatic, asa cum este originea iudeo-crestina pentru cel euroatlantic. La solutiile europene, ideologica si educationala, in tarile de origine a migratiei islamice ar trebui adaugata o solutie materiala, de grabnica reconstructie statala, cu state de drept si guverne puternice, care sa se bucure de sustinere politica, de asistenta financiara si tehnica din partea Europei.

Urgenta cu adevarat zero si reala ar fi ca liberalismul sa iasa din ipocrizia si infatuarea cu care sustine utopia libertatii in afara statalitatii. Drepturile omului in secolul XXI trebuie sa se elibereze de contradictia antagonica fundamentala a liberalismului, dintre  proslavirea libertatii individuale si distrugerea libertatii comunitare. Lumea trebuie sa devina constienta ca nu exista drepturi ale omului in afara cadrelor statale, prin urmare cine distruge statele si guvernele, aruncand cetateanul in insecuritate, in disperare si in migratie, distruge de fapt drepturile omului. Prin reformare, liberalismul trebuie sa reancoreze libertatea in statalitate.

Fapte bune!

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-ospitalitatea-politica-da%C8%9Bi-mi-voie-sa-nu-uit/