La actele de razboi din ultima vreme, Turcia mai adauga unul: Doborarea avionului rus, cel mai grav incident dintre NATO si Rusia. Ce ascunde si ce va iesi din ceata crizei turco-ruse?

Sunt deja cateva detalii care nu se prea leaga in declaratiile turce si ruse pe tema avionului de vanatoare, de fabricatie rusa, doborat in apropiere de granita turco-siriana de catre avioane F-16, decolate de la o baza aeriana din Turcia. Neidentificarea aparatului doborat, sustinuta in declaratiile initiale (un indiciu de superficialitate a procedurii de recunoastere), pretinsa incalcare a spatiului aerian turc si respingerea ferma de catre partea rusa a acuzatiei turce, prin afirmatia ca avionul se afla exclusiv in spatiul aerian al Siriei, starnesc cele mai mari nedumeriri. Apoi, prabusirea pe teritoriul sirian si absenta fortelor Stat Islamic din zona incidentului, zona fiind controlata de rebelii moderati, arunca o umbra de indoiala asupra locului atacului, dar si asupra identitatii si motivatiei incursiunii, care, datorita circumstantelor neclare, ar fi putut sa fi fost a Rusiei in Turcia sau a Turciei in Siria. Nu in ultimul rand, surprind lipsa angajamentului de lupta aeriana din partea avionului-tinta si extrema usurinta cu care a fost doborat. Pentru un avion de vanatoare este foarte probabil ca asa ceva sa se intample cand este tinta unor actiuni unilaterale, unui “atac in spate”, cum a denuntat Vladimir Putin atacul militar al Turciei.

Tonul mai degraba neutral al presei ruse ar putea insemna si rezerve fata de ipoteza “turca”. Deocamdata, din reactiile pe problema lipseste cea a Siriei. Taceri sunt si din partea SUA si Israelului, de obicei foarte vocale in situatiile de criza din regiune. In plasarea cat mai adecvata in contextul strategic al regiunii si in cautarea celor mai credibile explicatii ale crizei turco-ruse, izbucnite marti, ar trebui avut in vedere si faptul ca, prin semnarea unui acord bilateral, Statele Unite au trimis, inca din luna august, avioane de vanatoare F-16 in Turcia, „in sustinerea luptei impotriva Statului Islamic„. Pana in luna august, avioanele americane erau nevoite sa decoleze din Iordania sau Kuweit pentru a ataca tintele jihadiste din Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, ineficienta bombardamentelor americane impotriva Stat Islamic a ramas aceiasi, aducerea de avioane F-16 la Incirlik neconfirmand inca motivatia oficiala.

Cea mai puternica intrebare privind tentativele de reconfigurare a contextului strategic, asa cum pare a avea un rol si declansarea unei crize turco-ruse, ar fi cine ar avea de castigat? In interesul cui ar fi sporirea turbulentei si instabilitatii din aceasta regiune geopolitica, intens disputata de mai bine de zece ani, dupa invadarea Irakului, in 2003? O intrebare subsecventa ar fi daca Turciei i-ar folosi, in mod real si pe termen lung, sa se angreneze intr-o ciocnire civilizationala cu Rusia, cunoscand ca exista un plan, cu sursa si scopuri explicite, in care doar un tert poate juca un rol de Shiva, asa cum s-a intamplat si dupa ciocnirea care a dus la disparitia simultana a civilizatiilor otomana si tarista? Care act are cea mai mare gravitate, un survol aparent tangential sau un raspuns aparent disproportionat? Din jocul ipotezelor nu poate fi exclusa nici posibilitatea ca avertismentul pe care John Kerry l-a dat Rusiei, inca din octombrie, ca „avioanele de vanatoare care incalca spatiul aerian al Turciei risca sa fie doborate”, sa fi functionat ca un alibi sau o incurajare pentru Ankara.

Atacul turc antirus a venit a doua zi dupa vizita la Teheran a presedintelui rus si a declaratiilor comune, ruso-iraniene, privind respectarea suveranitatii si autodeterminarii Siriei. Ar putea fi acest atac al unei maini invizibile, care loveste si lasa in loc un steag fals? Preocuparea fata de o asemenea posibilitate nu este chiar gratuita, inselaciunea sub care s-a incercat sa se puna doborarea avionului malaezian deasupra Ucrainei este doar unul din numeroasele precedente. In plus, doborarea avionului rus ar putea sa aiba la origine aceiasi pulsiune pedepsitoare, unipolarista, de conformare a “celorlalti”, in numele unui “pret de platit”, intotdeauna de catre “ceilalti”, indiferent ca “ceilalti” pot fi chiar lumea. Reactia prudenta a lui Vladimir Putin este interpretata de catre cei mai multi lideri si politicieni drept inteleapta, o atitudine care se spera sa fie mentinuta.

Si totusi, cine garanteaza ca identitatea acelui F-16 care a doborat avionul de vanatoare rus este cea asumata? Care a fost limba in care s-au trimis pilotilor rusi cele “10 avertismente în 5 minute”, invocate de Ankara? Este important de stiut, intre americani si rusi exista un acord (cred ca si cu evreii) de comunicare operativa, pentru evitarea incidentelor pe timpul misiunilor impotriva Stat Islamic (ceea ce nu inseamna ca nu poate fi folosit si ca un alibi). De ce Turcia, in loc sa comunice cu Moscova dupa incident, s-a adresat NATO, alimentand suspiciunile rusilor ca turcii  doresc sa puna Alianta Nord-Atlantica in slujba jihadistilor Stat Islamic? Cat de “moderati” si de „anti-Stat Islamic” sunt rebelii care au declarat ca i-au ucis pe cei doi piloti rusi, dupa ce s-au catapultat? Cand inchei aceste randuri, observ pe fluxul de stiri si reactia Siriei: “ Printr-o agresiune flagranta impotriva suveranitatii siriene, partea turca a doborat in aceasta dimineata un avion rus pe teritoriul sirian, cand avionul se intorcea dintr-o misiune de lupta impotriva gruparii jihadiste Statul Islamic“. Lucrurile sunt complicate si se complica. Probabil, cineva si-a bagat si/sau isi baga coada. Pentru noi este clar, mergem cu NATO. Sa fim insa atenti sa nu care cumva sa ajungem, chiar si indirect, sa mergem cu ISIS.