O rasturnare geopolitica: Despre raportul dintre „terestristi” si „maritimisti”

29/02/2016

Extrapolarea ideii de “amurg” asupra Rusiei vine in contradictie cu evaluari occidentale consacrate, care au vazut in marile reforme ale statalitatii acestei tari o renastere, un nou rasarit, prin urmare o reinscriere intr-o cursa spre un nou zenit. Ca acest zenit nu va mai fi global, nici macar ca posibilitate intr-o lume multipolara, este o alta problema. Cred ca pasii spre un nou zenit sunt mai aproape de a fi acceptati, decat teza ca acele reforme, cele mai mari din istorie spun unii autori, ar fi insemnat „cea mai mare catastrofa geopolitica”, cum apreciaza liderul de la Kremlin. Insa a continua sa creditam ideea ca Rusia mege spre „amurg” ar insemna sa generem serioase temeri in privinta viabilitatii unor caracteristici de sistem occidental, de fapt a celor mai importante, pluripartidismul si economia de piata, pe care noul stat le-a preluat.

Cred ca discutabila este si ideea de „razbunare a geografiei”. Nu pentru ca vine de la un Robert D. Kaplan, de inteles ca teoretician din clasa larga a casandristilor unor presupuse ciocniri civilizationale sau anarhii care ar veni (neoliberalisti, neoconservatori etc.), nici pentru ca spiritualiceste nu ni se potriveste. Ci pur si simplu pentru faptul ca este o fetisizare a factorului geografic, cu precadere a celor maritimi si insulari. Exista, desigur, un risc real de „razbunare a geografiei” in cazul incalzirii globale si degradarii mediului, daca nu se va inceta cu punerea corporatiei deasupra tuturor (nu mai vorbesc despre consecintele politice, in treacat spus, Mussolini avea o definitie, ca situarea corporatiei deasupra democratiei inseamna fascism, dar aceasta este o alta discutie).

Cine a demitizat rolul geografiei in politica? In primul rand, noile tehnologii comunicationale, care au invins spatiul si timpul, o realitate care pe vremea lui Mackinder nu exista. In al doilea rand, noile arme aerospatiale si cosmice, care deasemenea nu mai cunosc bariere geografice, in mod cert pe cele traditionale, oceanul si insula, care ofereau protectie naturala. As spune, chiar, ca exista si un alt reveres al insulei, de vulnerabilitate, ca poate fi o tinta perfecta. Dar cea mai puternica forta demistificatoare a vechii gandiri geopolitice mi se para a fi noua spiritualitate, care constientizeaza forta uscatului in raport cu maritimul. Nu putem sa nu-i dam dreptate, cand in istoria vechii geopolitici puterile insulare si navale urmareau sa supuna uscatul, de unde isi extrageau forta si maretia (a se vedea imperiile coloniale). Ori, trezirea acestei constiinte a pamantului, o revolutie de iesire dintr-o falsa constiinta, largeste si intareste considerabil categoria fortelor terestre, continentale. As indrazni sa afirm ca pentru prima data, in noile conditii tehnologice si culturale bineinteles, se rastoarna balanta dintre maritim si terestru.

http://www.contributors.ro/global-europa/rusia-apropierea-amurgului-geopolitic/


Pentru o ideologie a alternativei

28/02/2016

Pentru un proiect si o alianta deja ciuruite de crize, greseli, inconsecvente scl este nepotrivit, cred, sa se mai puna problema salvarii. O carpeala ar insemna ea insasi un risc, nu exista nicio garantie de durabilitate sau ca raul cel mare a trecut.

http://www.contributors.ro/global-europa/mai-pot-fi-salvate-proiectul-european-si-alianta-cu-statele-unite-de-poluarea-mediatica-antioccidentala-a-rusiei/

Cred ca mai degraba ar trebui sa ne preocupe o ideologie a alternativei, decat una a esecului. Este evident ca proiectul european are alternativa de a ocupa pozitii retrase, succesiv sau direct pana la aliniamentul dur, originar.

Tarile membre de pe cercul periferic, chiar si cele de pe cel intermediar, nu au insa alternativa. Exceptand, bineinteles, trecerea de la un acord de integrare la un acord de asociere. O revenire, de fapt.

Daca mijloacele s-au dovedit nepotrivite, nu ar trebui insa ca o data cu acestea sa fie aruncat la cosul istoriei si scopul integrarii, care ar trebui recuperat.

Prin urmare, o ideologie a alternativei ne-ar putea ajuta la regenerare, la unirea in jurul unui nou obiectiv strategic national, care sa le inlocuiasca pe cele obosite sau consumate si sa ne aduca o energie proaspata, puternica si pe termen foarte lung.


In numele lui “poate”: Ambasadorul Hans Klemm rastoarna paradigma de securitate si schimba diplomatia pacii pe propaganda de razboi

27/02/2016

Lumea lui “poate” este o lume a inchipuirilor, in care inchipuitorul se crede sau se vrea imparat. Uneori chiar si reuseste, cand povestea detroneaza realitatea. De cate ori nu am auzit ca Estul “poate” ataca Estul, ca “poate” cuceri o tara sau alta in cateva ore sau zile?

Incontestabil, nici dupa Razboiul Rece Marea Neagra nu a fost altceva decat un “lac rusesc”. Geografia este geografie. Deschiderea circulatiei maritime nu a anulat nimanui avantajele naturale de riveranitate sau de proportie a marimilor, pe ansamblul zonei.

In pofida geografiei, ambasadorul SUA a avertizat, la o dezbatere organizata de Grupul de Reflectie si Analiza Internationala Citadel la Cluj Napoca, ca pana in 2020 Rusia va domina regiunea Marii Negre si a cerut Romaniei, Turciei si Bulgariei sa colaboreze militar.

In termeni militari, evaluarea securitatii europene de catre Hans Klemm rastoarna prioritati arzatoare, implicit paradigma de securitate, iar chemarea la zanganirea armelor excede diplomatia. Insa afirmatiile din discursul lui Hans Klemm sunt suficient de contradictorii pentru a demonta, ele insele, intreaga poveste.

In primul rand, pentru securitatea europeana a momentului nu amenintarea din directia est este preocupanta, ci cea din sud. Europa nu de hoarde rusesti este cutreierata, ci de comandouri teroriste, care vin din rezervoarele din Siria si Libia si patrund in spatiul de securitate al NATO o data cu valurile de refugiati.

In fata unei amenintari comune pentru Europa si Rusia, prima face greseala strategica de a refuza colaborarea militara cu cea de a doua impotriva terorismului cu drapele negre si voal islamic, care le loveste cu salbaticie pe amandoua.

Articolul 5 al Tratatului de la Washington ramane inert in privinta amenintarilor din sud asupra Europei. El pare a servi doar SUA, in competitia cu Rusia. Nici macar Turcia nu poate conta pe NATO intr-un razboi cu Rusia, a fost clar avertizata. De ce ar fi altfel cu o tara europeana? Este o intrebare lucida. Observatiei ca NATO este o organizatie atlantica i se poate replica la fel de bine ca nu este nici pontica, nici mediteraneana.

In al doilea rand, Klemm a recunoscut, pe buna dreptate, ca prezenta rotativa a navelor de razboi ale SUA nu poate rivaliza cu prezenta constanta a Rusiei la Marea Neagra, din cauza conventiei internationale de la Montreux. Ori, acest fapt arata ca dreptul international sustine drepturile riveranilor, la fel ca si geografia.

In al treilea rand, ambasadorul american a adus o ambiguitate in conceptul militar global al SUA, de cea mai mare putere militara a lumii. Hans Klemm a afirmat ca etapa a doua a Abordării Europene Adaptive în Etape, referitoare la baza antiracheta de la Deveselu, operațională din luna mai, nu ar fi o amenintare strategica pentru Rusia, deoarece exista “dovezi evidente” ca rusilor le-ar apartine “superioritatea numerica si capacitatile tehnologice”. O premiera, cred, care in aria justificarilor ia locul “amenintarii iraniene”.
.
In al patrulea rand, strategia militara a Rusiei in regiune, de dislocare a unor capacități de interzicere a accesului în zonă, numite A2AD, evidentiata de Klemm, si de care se arata ingrijorat, este specifica formei de lupta numite “aparare”, adoptate pentru inchiderea si interzicerea directiilor de ofensiva ale adversarului. Apararea si dispunerea de masuri de aparare, pe caile apropiate de acces, sunt acte legitime.

In al cincilea rand, faptul ca ambasadorul SUA vede ca amenintari existentiale vin si din vestul apropiat, dinspre Europa, dar cu toate acestea le da o pozitie de subsol in clasament, este destul de contradictoriu. Disparitia spatiului Schengen, a monedei euro, a UE chiar, nu par a da aceleasi frisoane. Mai mult, unele efecte ale raspunsurilor de criza eronate ale Bruxelles-ului, cum ar fi ascensiunea extremei drepte, sunt luate drept cauze.

Daca apararea colectiva a celei mai importante aliante militare din istorie ar trebui sa fie suficienta pentru a descuraja Rusia sa invadeze Europa, la ce bun cresterile exponentiale ale cheltuielilor militare in cadrul pompoasei Initiative de Reasigurare Europeana? Sa ne aparam “poate” de martieni? Cand toate crizele au explicatii sau consumuri financiare, nu ar trebui oare sa iesim din povestea „amenintarilor omnidirectionale” si sa dam banii pe unt, nu pe tunuri?


Dupa 60 de ani: O aniversare si o comparatie

25/02/2016

In noaptea de 25-26 februarie 1956, Nikita Hrusciov a prezentat celebrul Raport Secret, care, neasteptat, avea sa pecetluiasca perceptia asupra comunismului. Cateva reflectii.

Intelectualii critici comunisti au inteles ca sistemul avea nevoie de mult mai mult decat de destalinizare. Nikita Hrusciov, un muncitor siderurgist, nu avea cum sa inteleaga acest lucru. Ca si Nicolae Ceausescu, de altfel, un muncitor reparator de incaltaminte. De aici esecul reformelor lui Hrusciov, de aici instabilitatea sa, care ii dispera pe colaboratori. La fel s-a intamplat si cu reformele si stilul de conducere ale lui Ceausescu. In treacat spus, compararea lui Ceausescu cu Hrusciov mi se pare mai rezistenta decat compararea lui Ceausescu cu Stalin. In cazul intelectualilor critici comunisti, care realmente erau prizonierii unui leadership masificat de muncitori, care trebuiau sa prezerve natura de clasa a partidului, o spun fara nicio urma de discriminare clasiala, ci pur faptic, constatativ, zicala ca intre a vrea si a putea poate fi uneori o prapastie a functionat ireprosabil, pana la Mihail Gorbaciov.

Intelectualii critici comunisti nu aveau cum sa nu-i deteste, prin urmare, pe cei pentru care palaria de lider suprem era mult prea mare, in raport cu limitele lor intelectuale mult prea mici. Nu intamplator, evenimentele revolutionare est-europene i-au adus in mijlocul lor pe multi intelectuali critici, fosti comunisti. Tocmai angrenarea acestora in schimbarea de sistem care a urmat infirma “fanatismul comunist” care li s-a atribuit. O atribuire de inteles, dar nu si de acceptat. Mult mai probabila este ideea ca intelectul lor superior educat i-a ajutat sa intelega natura straina, ilegitima, criminala si limitele sistemului care, ca un virus letal, a fost adus din laboratoarele vestice in Europa de Est.

Raportul Secret a fost in mod cert o capcana, nu stiu daca a fost in intregime construita de liderul succesor, dar in care in mod cert a cazut si liderul. Evenimentele poloneze si ungare din 1956 au fost reactii la discursul secret al lui Hrusciov, pe care a fost nevoit sa le reprime fara drept de apel, de care s-ar fi lipsit daca anticipatia sa politica pentru ce avea sa urmeze nu ar fi fost sub orice critica. Sa nu uitam fanatismul hrusciovist, continut in afirmatia “Va vom ingropa!”, referitoare la inlocuirea capitalismuluii de catre comunism. Parca pereche cu fanatismul ceausist, al comunismului terminal. Hrusciov a fost un pericol de razboi civil pentru Rusia. La fel si Ceausescu, pentru Romania. Nu este vorba aici de dorinta sau capacitatea de a evita asa ceva, ci de neputinta intelectuala de a intelege si gestiona realitati politice hipercomplexe, care au nevoie de echipe de inteligente.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/hrusciov-nagy-si-ion-iliescu-60-de-ani-de-la-discursul-secret/


Precampanie preventiva: Atacarea radacinilor stangii

24/02/2016

Intr-un articol din Evenimentul Zilei, care preia si comenteaza filmarea de pe Youtube privind deschiderea sedintei de guvern, autorul titreaza cu malitiozitate: “Diferența dintre Cioloș și Adrian Năstase: Niciun ministru nu se ridică în picioare!”:

http://www.evz.ro/guvernul-a-uitat-pe-youtube-37-de-minute-de-inregistrare-din-deschiderea-sedintei-saptamanale.html

La prima vedere, ai fi tentat sa spui: “Asta a vazut omul in sedinta de guvern a lui Ciolos, asta a scris!”. Numai ca aici nu e vorba atat de cat l-a dus capul pe gazetar, ci de cine l-a programat sa puna bulina rosie pe un premier de acum 12 ani, care si asa este pus la index de catre sistem.

Pata ar fi fost mai credibila daca ar fi fost pusa pe predecesorul de acum trei luni al lui Ciolos, pe fostul premier social-democrat Victor Ponta, care a infiintat o fundatie pe proiecte regionale, un motiv competitiv care ar fi trebuit sa fie destul de ingrijorator pentru guvernul tehnocrat.

Se pare insa ca pentru dreapta, care a creat si controleaza actualul sistem politic, Victor Ponta nu reprezinta un risc sistemic. Foarte probabil ca un asemenea raspuns sa fi fost citit in coabitarea lui Ponta cu fostul presedinte Basescu si sistemul sau nemuritor, ori in demisiile tanarului lider de stanga din functiile de sef de partid si de guvern.

Nu acelasi lucru se poate spune despre Adrian Nastase, care, dupa prima revolutie portocalie, s-a aflat intr-o necurmata lupta soft cu sistemul neoliberal, chiar cu pretul politic al libertatii, pe care l-a platit, dar nu a cedat santajului si nu s-a lasat ingenuncheat. Atentia diferita pe care cei doi fosti premieri de stanga o suscita in ochii sistemului este data, prin urmare, de pericolele diferite pe care acestia le prezinta pentru sistem.

Cerbicia lui Nastase, care nu mai are ce pierde, inspaimanta cumplit sistemul Basescu. Nu stiu daca a ajuns sau nu si la urechile fondatorului si gestionarilor sistemului, dar in folclor circula vorba ca ghicitoarele ar fi prezis ca sistemul basescianist va fi infrant de catre un adversar necorupt de sistem. Eu l-as numi un adversar conceptual al sistemului.

Departe de mine gandul sa cred ca diferenta dintre Dacian Ciolos si Adrian Nastase, pe care a fortat-o insinuarea din EVZ, ar fi o diferenta de respect. Pot fi multe alte diferente, de personalitate, de simbolistica, de ascendenta politica, dar acestea nu sunt motive pentru o nedemna lovire in efigie. Acest episod, probabil ca multe altele vor urma, reflecta o strategie electorala care nu va fi “altfel”, cum a declarat Iohannis. Atacurile dreptei tintesc cu precadere radacinile stangii, nu ramurile, chiar daca acestea au si fructe pe ele.


Hackerii politici in Parlament: Cu cine voteaza votul electronic? Daca democratia reprezentativa a devenit de mucava, resetul parlamentar a devenit o urgenta nationala

24/02/2016

Deputatii PSD au sustinut, miercuri, că in cazul celor nouă proiecte legislative care au fost votate săptămâna trecută a fost viciat cvorumul de ședință. Biroul Permanent a propus plenului reluarea votului, iar deputații au decis ca votul electronic să fie suspendat și înlocuit cu votul deschis, prin ridicare de mână, timp de o săptămână.

PNL si UDMR au declarat ca reluarea votului ar fi un precedent periculos. Opozantii legii antidefaimare, initiata de Liviu Dragnea si respinsa de Camera, cred ca reluarea votului ar fi motivata de revotarea acestei legi, desi a fost retrasa si retrimisa in comisii. La reluarea votului, PNL a parasit sala, acceptand insa intoarcerea la votul cu bile.

Sunt simple hartuieli de precampanie electorala sau simptome care anunta ceva mult mai grav? Inclin, nu fara temei, spre a doua varianta. Daca hackerii de partid au spart votul electronic din Parlament, de cand si la comanda cui sunt alte doua probleme, democratia reprezentativa a devenit de mucava. In plus, apare si suspiciunea: daca votul pentru cele noua legi a fost real, legal sau regulamentar, respingerea reluarii ar putea fi motivata de cunoasterea faptului ca a fost trucat. Oricum, principiul este clar: corectarea unei erori sau recuperarea unei fraude nu este nicicand periculoasa, ci oricand necesara.


Izbavirea politicii de demoni: Intoarcerea la popor

23/02/2016

Nu m-au preocupat niciodata, dupa 1989, agendele memoriale. Stiam ca erau instrumente de propaganda si contrapropaganda, foarte departe de cele de care romanii aveau nevoie in noul parcurs istoric. Iesita din robia cuvantului strain, Romania postcomunista avea nevoie in mod vital de forta faptei, nu a propagandei, pentru a-si schimba infatisarea.

De agendele memoriale aveam sa aflu de la anticomunistii de rit nou, in care s-au metamorfozat unii traitori bine mersi din vechiul regim.

Insa oricat de sceptic as fi in privinta credibilitatii noilor agendisti, care se tin cu sfintenie de calendarele de memorie anticomuniste, cu greu mi-as putea imagina ca cineva cu pretentii de anticomunism pur sange va ajunge vreodata sa faca lustru unor comunisti incorigibili de top (desi imparteala capitalista a extremistilor in buni si rai nu ne este chiar necunoscuta):

http://www.contributors.ro/global-europa/criminali-escroci-%C8%99i-impostori-to%C8%9Bi-oamenii-lui-stalin/

Rememorarea cotiturii pe care Congresul al XX-lea al PCUS a adus-o in evolutia comunismului va fi, de fiecare data, si un prilej de noi reflectii, interpretari si nuante.

Acum, la o departare de 60 de ani de la acel 26 februarie al dezvaluirilor, cu sau fara ghilimele, putem accepta mai mult ca niciodata ca raportul asa-zis secret, de demonizare a predecesorului, a fost ceva spectaculos doar pentru cei lipsiti de inteligenta emotionala, deoarece renegarea lui Stalin de catre Hrusciov s-a inscris perfect in legea hegeliana a negarii negatiei, in virtutea careia are loc progresul.

Reformele care au urmat, desi cu pasi mici, au dat comunismului o noua portie de viitor, fara de care ar fi sucombat, chiar in acei ani. Daca vom privi si in lumea de astazi, vom observa cu usurinta ca acolo unde negarea negatiei a fost suspendata de catre politica sunt cele mai mici reforme si cele mai mari acumulari de probleme.

Si Stalin si Hrusciov au fost lideri ai vremurilor lor, care au gasit solutii diferite la provocari diferite. A fost limpede ca metodele din timpul razboiului civil si razboiului mondial nu se mai potriveau cu vremurile de pace si de reconstructie.

Dincolo de demonul Iosif si ne-“nerodul” Nikita ar fi mai important de observat ca si ultimul a facut mari greseli, care in criza rachetelor din 1962 a dus lumea pe marginea prapastiei nucleare, si poate ca le-ar fi continuat daca nu ar fi fost inlaturat.

Hrusciov, povestesc cei care l-au cunoscut nemijlocit, devenise arogant, dispretutitor fata de colaboratori, foarte nervos si imprevizibil cu reformele, pe care nu numai ca le ingramadea cu nemiluita, dar le si schimba intr-un mod aiuritor, provocand disperare.

Ideea e ca Hrusciov se izolase de activ si de mase, incepuse sa-si aroge acel vedetism de autocrat, care le stia pe toate, iar ceilalti erau niste neiluminati.

Nu s-a aflat, nici pana azi, vreo sursa de inspiratie in raportul secret, un excelent document, am putea spune acum, in materie de metapropaganda si de relatii publice, ori pentru spiritul sau subit de mare reformator.

S-a aflat insa, in mod cert, ca, desi cu alte mijloace, cultul puterii unipersonale devenise si pentru Hrusciov la fel de morbid.

De abia mult mai tarziu, incepand din 1991, s-a iesit din tentatiile corupatoare ale puterii absolute, cand s-a aflat ca numai democratia este izbavitoare.