Siria: Armistitiu sau pace?

Un armistitiu este o incetare temporara a luptelor, dupa care poate urma reluarea sau pacea. In situatia in care trupele siriene sunt aproape de eliberarea orasului Alep si avanseaza spre Rakka, bastionul gruparii Stat Islamic, un armistitiu este neuzual, in aceasta etapa. In orice razboi.

Dublul atentat cu masina-capcana comis duminica in orasul Homs, din centrul Siriei, in care 46 de persoane au fost ucise, demonstreaza ca nu de armistitiu au nevoie teroristii, ci de castigarea de timp. Negarea acestei logici nu este o dovada de realism. La fel si inchiderea ochilor in fata evidentei ca Alep si Rakka sunt ostatice ale jihadistilor.

Initiativele comune ale lui John Kerry si Serghei Lavrov de obtinere a unui armistitiu sunt de apreciat, insa ele sunt infirmate drastic de atentatele teroriste. Lentoarea si ineficienta coalitiei internationale in Siria au facut, indirect, sa incurajeze si sa prelungeasca razboiul civil. Cui ii foloseste aceasta prelungire? In niciun caz lui Assad.

Dar prelungirea razboiului s-a transformat intr-o baza de noi conflicte si atentate, care, deasemenea, nu folosesc Siriei si regiunii. Atentatele YPG, aripa militara a kurzilor sirieni, pe care le efectueaza in asociere cu PKK in Turcia, cum a fost cel de la Ankara, de joi, soldat cu 28 de morti si replicile de bombardament ale artileriei turce sunt efecte ale prelungirii deliberate a razboiului.

Assad nu este decat un pretext. Tinta reala este dezmembrarea Siriei, asa cum au confirmat, foarte recent, lideri ai Israelului, care au cerut impartirea teritoriului sirian. Asa cum sugereaza o suita de actiuni politice si militare americane in nordul Siriei, incepand de la prezenta unor oficiali si forte speciale in zona pana la arme care au ajuns la kurzii sirieni din PYD/YPG, cu care au fost atacati civili.

In principiu, un armistitiu ar trebui sa implice un scop politico-militar unic, ca o preconditie a pacii. O garantie ca armistitiul va fi urmat de pace, nu de reluarea razboiului, ar fi depunerea armelor de catre toate gruparile jihadiste, retragerea de pe teritoriul Siriei catre tarile de origine a strainilor din gruparea terorista Stat Islamic, amnistia rebelilor sirieni si intoarcerea acestora la casele lor.

Un armistitiu va trebui sa iasa din umbra greselilor care au facut posibile invaziile militare si razboaiele civile din lumea araba. Altfel, un armistitiu va fi o minciuna din partea celor care il cer fara gand de pace, doar cu iluzia ca pot relua si castiga un razboi de recolonizare, care nu mai poate fi acceptat sau castigat. Dupa ce armele vor iesi din scena, sirienii insisi vor decide asupra formarii unui guvern de unitate nationala, redactarii unei noi Constitutii, organizarii de alegeri generale.

Palatul Parlamentului: Individ si echipa. Solidaritatea secreta

Casa Poporului este emblematica pentru potentialul creativ al romanilor. Chiar si cei care din motive politicianiste sustin contrariul nu au cum sa nu fie contrariati, in sinea lor, de o asemenea minunatie.

Plecand de aici, putem accepta, oare, ideea ca unui popor care nu pana demult a avut o tara de bordeie, nu spiritul creativ i-a lipsit, ci un mod de organizare care sa-l puna in valoare?

Din punctul meu de vedere, este o cum nu se poate mai buna materializare a ideii ca orice popor este capabil de mit. Ideea universalitatii capacitatii de mit a tasnit dintr-o minte tot romaneasca, a savantului de istoria religiilor, Mircea Eliade, care apoi a fost slefuita diamantin de discipolul Ioan Petru Culianu (a carui opera, din pacate, a fost intrerupta brutal, de o crima oribila).

Nu este chiar lipsit de temei sa ne imaginam ca, de pilda, intr-o organizare a emisferei nordice, de la Vancouver la Vladivostok, ori poate chiar intr-una globala, natiunile astfel unite si-ar putea gasi un sediu stralucit in Casa Poporului.

Cat o priveste pe Anca Petrescu, memoria ei de arhitecta a grandiosului ramane in veci intangibila.

Poate ca discutia pe subiect ofera si un prilej de a pune individul si echipa in relatia sa fireasca, ferind-o de excesele individualiste si colectiviste. Politica devine o arta cand reuseste sa valorizeze deopotriva individul si echipa, ambele trebuie incurajate.

Vorbind de Casa Poporului, poate ca la temelie ar fi trebuit pusa si lista zecilor sau sutelor de arhitecti, ori placute cu numele acestora in unele locuri interioare sau exterioare.

Efectele sociale de liant si de identitate ale unor asemenea gesturi simbolice ar fi fost incredibile, nerusinarea nu si-ar mai fi permis sa afirme despre Casa Poporului ca ar trebui demolata, ingropata, bombardata sau alte tampenii, pentru ca acolo nu era vorba doar de un individ, ci si de o echipa.

O carte la care autorul adauga si lista cu multumiri, colaboratori, tehnoredactorul, corectorul, traducatorul, editorul etc. nu poate sa fie arsa in piata publica. Uneori, solidaritatea poate avea un determinism ca de declik, e declansata de fineturi psihologice.

https://nastase.wordpress.com/2016/02/20/pana-unde-poate-merge-obraznicia/