Inaugurarea sistemului antiracheta de la Deveselu: Participarea presedintelui Iohannis ar fi fost obligatorie daca ar fi fost prezent presedintele Obama sau vicepresedintele Biden

Inaugurarea scutului antiracheta american de la Deveselu reprezinta incununarea unui obiectiv strategic fundamental al politicii externe si de securitate a Romaniei, care a intrunit consensul tuturor fortelor politice romanesti. Prin urmare, este politically correct sa sustinem si sa aparam aceasta realizare comuna RO-SUA-NATO de orice defaimare propagandistica a Rusiei.

Fostul președinte Traian Băsescu a declarat că șeful statului, Klaus Iohannis, trebuia să fie prezent la evenimentul de la Deveselu, pentru că acolo s-a aflat și secretarul general NATO, care are rang de șef de stat. Opinia mi se pare excesiva, NATO nu este un stat european sau suprastat euroatlantic. Mergand pe aceeasi linie de gandire am ajunge la concluzia aberanta ca secretarul general al ONU ar fi seful unui stat sau guvern mondial. Ideea de asimilare a functiei de secretar general NATO cu functia de sef de stat este gresita, chiar periculoasa, sa o dam repede uitarii, ca si cand nu am fi auzit-o, pentru a nu da altora idei.

Il inteleg pe presedintele Basescu, ideea de sef NATO egal sef de stat ii vine cel mai probabil din subconstientul de sustinator al unui suprastat european, al Statelor Unite ale Europei. Dar nu pot fi de acord cu supranationalismul si suprastatalismul neoliberaliste, care ne desfiinteaza suveranitatea si ne trateaza ca pe niste colonii. Ca importanta, reprezentare si protocol, lucrurile sunt limpezi si la fel ar trebui sa fie pentru toata lumea. La ceremonia la care au participat seful organizatiei politico-militare care este NATO, un secretar adjunct al apararii american, ambasadorul american, alti oficiali militari americani, prezenta sefului statului roman nu era imperativa. Obligatorie ar fi fost daca la eveniment ar fi participat presedintele Obama sau vicepresedintele Biden.

Eurovision 2016: Despre incorectitudinea politizării muzicii și ofensarea majorităţii

„Centru”, probabil aveti dificultati de orientare in hatisurile de idei, de nu observati discriminarea, fara retinere si fara rusine, la care sunt supuse majoritatile. Nu este vorba despre rusi sau despre americani (ultimii, in treacat spus, sunt extrem de discriminati la ei acasa, ca majoritate alba si crestina), ci de orice majoritate, de o problema de principiu, de standard unic, de a avea grija cu aceeasi sfintenie pe care o avem fata de minoritate ca nici majoritatea sa nu fie ofensata sau discriminata in vreun fel.

Este inca destul de dificil, dar nu imposibil, de a unifica abordarile fata de majoritate si minoritate intr-una singura. Inca vedem lovituri hard si soft asupra majoritatilor, la lumina zilei (v. razboaiele antiarabe) sau din intuneric (v. megaterorismul si multisuportul sau “superstelar”, de parca ar cadea din cer, adica, de “nu i se da de urma”).

Dar, pentru a va veni in ajutor pentru a iesi din “hatis”, va sugerez sa studiati teoria “conflictului civilizatiilor” a lui Samuel Huntington si pe cea privind “soft-power” si “hard-power” a unui alt Samuel, Joseph Nye Jr., cel putin, poate va pun pe o pista, inclusiv in privinta racordurilor “political correctness”. Si, da, poate veti intelege mai bine de ce politizarea muzicii este josnica si nu avea ce cauta la Eurovision, de unde trebuiau sa vina numai bucuria si destinderea pe care le cautam in muzica si in dans si pe care ni le aduc in dar muzica si dansul.

https://nastase.wordpress.com/2016/05/15/renuntarea-la-functie-nu-la-demnitate-2/

Razboi rece si in muzica: Ucraina a castigat Eurovisionul cu un cantec antisovietic, cu care “political correctness”, dezicandu-se de ea insasi, a tintit ofensator Rusia

De regula, corectitudinea politică pledeaza pe ideea ca exprimarile si actiunile sa nu aduca niciun fel de atingere vreunei minoritati. Iata insa ca dupa 2014, cand Rusia si-a realipit Crimeea, la care SUA au raspuns cu declansarea unui nou razboi rece, Occidentul pare sa speculeze un nou sens al corectitudinii politice, prin care o elibereaza de grija de a nu fi ofensatoare cand este vorba de o majoritate sau chiar de un popor.

A-i ofensa si discrimina pe rusi, in sport, in muzica sau in orice alt domeniu care nu are legatura cu politica, a ajuns sa fie considerat corect politic, ba chiar si premiat, doar pentru faptul ca rusii sunt o majoritate care-si iubeste libertatea si neatarnarea. Am vazut acest nou “trendy”, indus de papusarii globali, in toata “splendoarea” lui, sambata seara, in Suedia, la finala Eurovision 2016, de la Stockholm.

Marea finala a fost castigata de Jamala, reprezentanta Ucrainei, cu piesa “1944”, care evoca deportarea de catre Stalin a tatarilor din Crimeea. Oficiali politici de la Moscova si din Crimeea au protestat impotriva acestei alegeri, destinate, potrivit lor, sa denigreze Rusia pentru readucerea in componenta sa a peninsulei Crimeea, cedata Ucrainei, in 1954, de catre Hrusciov.

Exista argumente, din istorie si din muzica, care sustin ca organizatorii Eurovisionului au fost prost inspirati sa se lase sfatutiti de “political correctness” sa accepte un cantec politic, care vorbeste despre o tragedie, cu determinari istorice controversate si nu mai putin tragice (jugurile mongol si bolsevic, razboiul nazist de subjugare a rusilor, batalioanele SS tataresti recrutate de Himmler impotriva rusilor etc.).

Potrivit istoricilor si politologilor, sensibilitati exista de ambele parti, iar adevarata corectitudine istorica si politica cere ca temele care le ranesc sa ramana niste paranteze ale istoriei si politicii, evocabile cel mult cu astfel de prilejuri, pentru a putea merge impreuna inainte, nu inapoi. Dupa parerea muzicienilor si muzicologilor, muzica este si trebuie sa ramana o incantare, nu sa devina o incrancenare.