Zoon Politikon vs Homo Religiosus

“Iertare sau autodisolutie?” Adica, incerc sa pricep, iesirea din sperietoarea acestui anatagonism fortat ar presupune razbunare in loc de iertare? Ura in loc de iubire? Egolatrie in loc de altruism? Mi-e teama ca prin sustinerea unor astfel de substitutii se propune trecerea cu buldozerul animalitatii politice, al lui Zoon Politikon, peste sensibilitatea spiritualitatii religioase, a lui Homo Religiosus.

Nu vad nicio deosebire intre instigarea la radicalizare a crestinismului si radicalizarea islamica, pe care o cultiva occidentalismul. Cele doua tipuri de radicalizari, care sunt asmutite una impotriva celeilalte, mi se par simetrice, deci deopotriva reprobabile. Nu cumva dorintele pentru noi cruciade si semiluniade izvorasc din aceeasi sursa, a asa-zisului conflict al civilizatiilor, pentru ca acesta din urma sa-si asigure obiectul muncii?

Iti trebuie ceva efort si rabdare pentru a intelege obiectivele ideologice ale articolului. Concret, aici respira un agitatorism mai degraba de propaganda politica sau ateista, decat o credinta religioasa, oricare ar fi ea. Nu-mi dau insa seama daca, venind dupa deceniile de ateism comunist si de materialism dialectic, pe care le-am respins in 1989, se mizeaza pe uitare (ca pe prostie sau prostire este exclus, fara indoiala).

Cred ca se confunda religia cu politica sau, dimpotriva, se intentioneaza identificarea acestora, din moment ce se incearca sa se aduca pe nesimtite politicul si laicul in religie, sa se puna semnul egalitatii intre liderul politic, care este slujitor al lumescului, si liderul religios, care este slujitor al divinitatii. Nu iertarea aduce disolutia, ci cele doua pacate capitale, razbunarea si mandria, care nu ard izbavitor o karma, ci o incarca pedepsitor cu noi plati.

Ispitirea liderului religios cu asumarea atributelor de “responsabilitate” si “protectie”, care sunt ale puterii laice, ale liderului politic, este total aiuritoare pentru crestinism, care este o religia spirituala, fondata de un lider spiritual, care nu a fost lider politic si militar. Iisus Hristos a respins oferta de a deveni lider politic si militar, pastrandu-si pentru sine doar calitatea de lider spiritual, singura autentica, de altfel, pentru un Mesia.

Probabil ca, in drumul lung istoric catre civilizatia de astazi, reunirea liderului religios, liderului politic si liderului militar intr-o singura persoana a fost o necesitate de inceput pentru comunitatile simple, mai mici sau in formare, care se razboiau intre ele. Desi acele vremuri au trecut de mult, stereotipul ancestral al unicitatii liderului religios, politic si militar mai subzista se pare, chiar daca sporadic, ceea ce explica, cred, ultimele pusee de fanatizare si de irationalitate politica, recognoscibile la autointitulatul “Stat Islamic”.

In lumea societatilor noastre hipercomplexe si hipercivilizate, diviziunea liderologica intre religios, politic si militar este absoluta, derivand dintr-o necesitate absoluta. Ar fi si absurd ca religia sa se substituie statului laic si de drept. “Angelismul” si “pacifismul altruist”, pe care le invocati, dispretuitor din pacate, din cate imi dau seama, iubirea aproapelui si respectarea stricta a celor zece porunci chiar sunt treaba exclusiva a religiei crestine.

Mesajul episcopului Pontier, dupa asasinarea de catre teroristi islamisti a preotului Jacques Hamel, mesaj incheiat cu “Calea Crucii care invinge ura, razbunarea si moartea” a fost eminamente crestin, deci religios, fara trimiteri sau conotatii politice si militare. Cand Pontier a calificat drept “un gest diabolic” actul uciderii preotului, crima despre care a sustinut ca nu este “compatibila cu islamul” deoarece este savarsita si impotriva musulmanilor, episcopul nu a facut retorica politica, ci a exprimat o judecata crestina, un spirit lucid si vizionar, profetic.

Spiritualitatea credintei e spiritualitatea credintei, atat, nici mai mult, nici mai putin. Conceptia care simultan face din liderul religios si un lider politic si militar este tributara si indeamna subtil la abandonarea laicitatii statului. A face politica manuind cuvinte religioase sau religie manuind cuvinte politice  pur si simplu nu mai merge. Religia trebuie lasata religiei si politica politicii. Chiar si cand se pleaca de la argumentul existentei in randurile islamului a unor elemente fanatizate si pline de ura, cu adresa occidentala, se esueaza rapid in sofism prin generalizare. In plus, nu trebuie omis ca fanatizarea religioasa este rodul indoctrinarii politice. Ideea de conflict al civilizatiilor este o idee politica.

http://www.contributors.ro/cultura/iertare-sau-auto-disolutie-reactiile-la-asasinarea-pr-jacques-hamel-de-catre-islami%c8%99ti/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: