In memoria lui Fidel Castro, un erou al Libertatii: “Până la victorie, întotdeauna!” (“Hasta la victoria, siempre!”)

Am aflat cu mahnire de moartea lui Fidel Castro, “El Comandante” sau “El Lider Maximo”, cum a ramas pentru nemurire in mintile si inimile oamenilor adevarati, ale patriotilor de pretutindeni. La aflarea acestei vesti triste, mari personalitati ale lumii, care s-au simtit energizate de exemplul celui care si-a transformat providentialul prenume intr-un maret si iubit simbol al libertatii, au exprimat sentimente pioase, de apreciere si regrete.

Chiar si presedintele ales al SUA, ai carei presedinti au fost fara exceptie dusmani de moarte ai liderului istoric cubanez si ai revolutiei cubaneze, doar au fost nevoiti sa-si ia talpasita din Cuba, a reactionat, initial, cu o anumita prudenta si descumpanire, ca cineva care nu avea cuvintele la el, scriind cu un laconism de gheata, pe Twitter: “Fidel Castro a murit!”. Ulterior a fost repus de masinaria de propaganda pe sinele dublului limbaj orwellian, devenit de lemn la Casa Alba. Nimeni nu a ramas indiferent, si tacerile au transmis un mesaj, pentru nimeni Fidel Castro nu a fost un necunoscut. Daca s-ar fi putut, Planeta intreaga s-ar fi oprit, pentru a face o reverenta si a murmura aceleasi cuvinte.

Desi a mimat o destindere si o apropiere diplomatica si politica de Havana, probabil pentru a adormi si insela instinctele de aparare ale insulei, despre care Fidel Castro a spus repetat si apasat ca “insula nu se vinde”, presedintele inca in exercitiu de la Casa Alba, Barack Obama, nu a avut nicio reactie la stirea mortii fostului conducator cubanez si aparator al independentei si suveranitatii Cubei. Alergie la suveranitate sau proba de sinceritate?

Am inceput sa-l iubesc pe Fidel din clipa in care am inceput sa inteleg strambatatea conceptuala a lumii in care suntem obligati sa traim. Sa nu fiti mirati, manipularea si luarea in stapanire a vointelor noastre prin strambatatea turnata in concepte este cea mai precisa arma politica a stapanirii globale, care si-a construit pe un petec de hartie domnia globala, asupra oamenilor liberi globali, pe care i-a transformat in sclavi globali.

„Nu m-am născut politician. Dar, încă din tinereţe, am observat lucruri care mi-au rămas în minte, care m-au ajutat să înţeleg realităţile din jurul meu”, nota la un moment dat Fidel Castro, potrivit dezvaluirilor BBC. Era limpede ca Fidel era un vizionar politic si un cunoscator patrunzator al esentei mecanismului capitalist de expansiune, praduire si imbogatire a unei tagme autolegendate milenarist ca “aleasa”, a smecherimii pe seama “prostimii”, cum, comparativ cu “exceptionalismul” lor autoatribuit, sunt dispretuite toate celelalte popoare. Nu aveai cum sa nu-l iubesti pe Fidel, simteai ca nu se lasa prostit, ca este determinat, ca poate sa mearga pana la capat si ca poate sa invinga, ca el considera viata lui misiunea lui, in slujba suveranitatii, libertatii si demnitatii poporului lui.

Fidel Castro se comporta ca egalul camarazilor sai, se considera un om care avea sa sfarseasca precum toti ceilalti, el insusi se autoironiza pentru o longevitate neasteptata, pentru care nu facuse nimic, dimpotriva, fusese tinta a peste 600 de atentate, dar fusese iubit si urmat, singurele lucruri care il facusera sa nu cada prada uneltirilor, comploturilor si sa scape din ghearele agentilor straini, trimisilor sa-i ia viata. În luna aprilie, într-o rară apariţie publică, Fidel Castro declara, parca stingherit sau vinovat ca inca mai traieste: „În curând voi împlini 90 de ani. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte această idee. Nu am făcut niciun efort pentru asta, este ironia sorţii. În curând, voi fi ca toţi ceilalţi”. Astfel cunoscandu-l, nu ai fi avut cum sa nu-l iubesti pe Fidel, cum sa nu-i raspunzi la celebrul salut “Până la victorie, întotdeauna!” (“Hasta la victoria, siempre!”).

In fond, in limbajul rasturnat, din codul orwelian, “dictator” inseamna orice conducator care mobilizeaza si concentreaza energiile poporului sau pentru a se impotrivi agresiunii si asediului, pentru a rezista si a ramane liberi, pentru a fi stapani la ei acasa, pe bogatiile lor si pe destinele lor. In situatii de necesitate, care iti pun in pericol fiinta nationala, nu se poate rezista cu democratia, de aceea se adopta vremelnic organizarea si conducerea ierarhica, centralizata. De aceea SUA au reusit, pentru ca pe fond, in spatele usilor inchise ale administratiei sunt un singur partid, pluralismul este doar un spectacol pentru public. Dictator la propriu este cel care isi mana poporul in razboaie, care cucereste alte tari si popoare, care creeaza si intretine conflicte, care dicteaza in relatiile internationale. In acelasi cod orwellian, “democratia” inseamna a te lasa cucerit, supus, inrobit, a nu te opune agresiunii, a-ti pune bogatiile tarii in maini straine, a-ti lasa sa-ti fie modelate identitatea si interesele de o vointa externa. La plecarea lui El Comandante, cel mai mare omagiu ar fi sa-i insotim trecerea spiritului in eternitate cu acelasi cantec spaniol, “Hasta Siempre, Comandante”, din 1965, al compozitorului cubanez Carlos Puebla, care insoteste memoria eterna a lui Che Guevara:

Adio, Comandante!

Am învăţat să te iubim

Din înălţimea istorică

Unde soarele vitejiei tale

A asediat moartea.

Refren:

Aici se află clara

Şi profunda transparenţă

A scumpei tale prezenţe,

Comandante Che Guevara.

Mâna ta victorioasă şi puternică

Trage deasupra istoriei

Când toată Santa Clara

Se trezeşte pentru a te vedea.

Refren

Tu vii arzând briza

Cu sorii primăverii

Pentru a înfige steagul

Cu lumina surâsului tău.

Refren

Iubirea ta revoluţionară

Te conduce către o nouă întreprindere

Unde aşteptăm tăria

Braţului tău eliberator.

Refren

Vom continua să înaintăm

Ca şi cum tu ai fi mereu alături de noi

Şi cu Fidel îţi spunem:

Adio, Comandante!

Dezastruoasa reindoctrinare cu resentimente si sofisme politice: “O judecătoare de la ÎCCJ nu e convinsă că regimul comunist a fost represiv”

O autoare vrea sa “convinga” justitia de ce ar trebui sa faca procedural si rechizitorial intr-un dosar neclar si complicat de dinainte de Revolutie, incercand sa o atraga in spirala propriilor resentimente si sofisme politice si folosind citate politice din CNSAS si din Raportul Final Tismaneanu:

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/o-judecatoare-de-la-iccj-nu-e-convinsa-ca-regimul-comunist-a-fost-represiv/

Justitia nu se face dupa rapoarte politice sau arhive politice, si nici nu judeca trecutul dupa legile prezentului. Despre cat de false, stupide sau extremiste pot fi acuzatiile pe care regimurile politice si le arunca unele altora sa luam aminte la recentele alegeri anti-sistem americane, in care nicio acuzatie nu a ramas nespusa, infamiile fiind fara limite. Aceasta speta electorala americana ar trebui sa ne urmareasca mult timp de acum incolo, in judecatile noastre despre sistemul care a fost invins si inlaturat in 22 decembrie 1989.

Ramane de vazut daca sistemul obamist, teoretic invins in 8 noiembrie 2016, va fi si efectiv inlaturat. In rotativa guvernamentala americana, democrati-republicani, nu exista represiune politica. Oricate tipete politice ar fi (ceea ce arata o mare capacitate de disimulare si ipocrizie) sau oricata violenta civila interna ori violenta militara externa ar fi, succedarea sistemelor se face fara represiune.

Donald Trump, inchizitorul sistemului Obama, si-a invins contracandidata obamista, urmand totusi sa nu-i clinteasca niciun fir de par din cap, dupa cum a anuntat, desi promisese electoratului s-o articuleze cu ani grei de puscarie, fapt pentru care a si fost ales, pentru ca ar fi fost o sanctionare simbolica a sistemului. Donald Trump a intors-o insa ca la Ploiesti, motivand ca scopul (politic) scuza mijloacele (demonizarii). Sa nu uitam, chiar in ziua alegerilor au murit oameni pe motive politice.

Formal, dupa 1965 in Romania nu mai erau detinuti politici, deci, tot formal, nu mai era nici represiune politica. Judecatorii, care, in general vorbind, sunt niste virtuozi ai formalului, stiu foarte bine acest lucru. Un accident nefericit nu poate fi abuzat drept represiune politica. De ce sa facem din minunata si toleranta noastra democratie capitalista un regim represiv, confirmand post-mortem spusele din ultimele clipe de viata ale fostului presedinte Nicolae Ceausescu, potrivit carora cine da o lovitura de stat poate acuza, condamna sau impusca pe oricine?

Dupa atatia ani de la abandonarea fostului sistem politic comunist, nicio pedeapsa retroactiva pentru acuzatii mai mult sau mai putin politice privind acele vremuri nu si-ar mai atinge scopul. In schimb, o amnistie si o gratiere ar spala multe din pacatele capitalismului succesor, l-ar face mai putin resentimentar si represiv, ceea ce ar consolida democratia capitalista romaneasca, ar face-o mai coeziva si mai durabila.

Insa o societate sau o oranduire, pentru a folosi terminologia istoristilor, nu se poate considera superioara celei trecute daca ii va folosi metodele, ci, dimpotriva, ar furniza aceleasi argumente pentru a fi la randul ei depasita. De ce capitalismul isi da “silinta” sa semene semintele propriei sale negari?