A afirma, nefondat, ca totul a fost pe dos, dupa Revolutie, este mai mult decat o eroare. Este o tendentiozitate politica oarba, care nu a vazut nimic dincolo de inchipuirea falsa ca cineva, o persoana sau un grup, ar fi putut crea o realitate paralela celei din 22 Decembrie 1989 sau impotriva votului popular din 20 Mai 1990, cand aproape toti romanii cu drept de vot si-au ales in mod liber primul presedinte postcomunist.
Daca cineva vrea sa creada asa ceva, nu are decat sa continue sa traiasca in aceasta fantasma. Totusi, 27 de ani de fantasme sunt mult prea mult pentru o singura persoana, pentru a mai nutri fie si cel mai mic licar de speranta de schimbare. Cu toata indulgenta de care putem da dovada fata de afirmatia ca Raportul Final de condamnare a regimului comunist, din 18 decembrie 2006, ar fi fost “deopotrivă un act refondator, unul reparatoriu și unul de exorcism politic”, nu putem constata decat ca acea pretiozitate politica denumita “condamnarea comunismului” a fost fara urmari notabile, sau, oricum, ceea ce a urmat, sub aspectul schimbarilor spirituale si materiale, nu i se poate pune in cont, in responsabilitate.
In schimb, Proclamatia Revolutiei, citita de Ion Iliescu in fata unei imense adunari populare din seara zile de 22 Decembrie, dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, a fost adevaratul si unicul document strategic si programatic care a stat la baza schimbarii din temelii a Romaniei, a modernizarii si democratizarii tarii, a ceea ce numim azi Noua Romanie, in contextul geopolitic, desigur, al Noii Europe. In momentul in care Ion Iliescu a dat glas vointei publice, in acea memorabila zi istorica, ca se abandoneaza rolul conducator al partidului comunist, ca se demit toate structurile de putere comuniste si ca se trece la pluralism politic si economic, comunismul a fost judecat si condamnat ireversibil si fara drept de apel, din punct de vedere ideologic, politic si economic.
Niciun document politic ulterior nu poate rivaliza cu Proclamatia Revolutiei. Pe langa gigantismul ei, ca numar de participanti, aderenti si revolutionari si ca idei constructoare privind Romania Viitoare, Raportul Final are o statura pitica, care-l face insignifiant, inobservabil, aproape inexistent, ca un Petit printre Guliveri. Proclamatia Revolutiei a fost Actul Fondator, acea vointa a “We The People”, spiritul popular care avea sa se materializeze in Constitutia Romaniei. Fara indoiala ca au existat Parinti Fondatori. Fara indoiala ca Proclamantul, cel care a citit Proclamatia Revolutiei, a fost in primul rand un duh izbavitor, care i-a eliberat pe romani din robia duhurilor rele ale unor idei straine, inselatoare, asupritoare si nemiloase cu elita si populatia indigene.
Fara indoiala, a sustine ca dupa 1989 Ion Iliescu a fost un “ideolog bolsevic”, nu un ideolog si un lider al exodului si tranzitiei postcomuniste, este un fals si o lipsa de respect fata de adevarul istoric si realitatile romanesti. Fara indoiala ca nicio tentativa de creare a unei realitati politice paralele, precum cea incercata, 16 ani mai tarziu, prin raportul de condamnare a comunismului, nu poate face in niciun fel concurenta Proclamatiei Revolutiei si transformarilor structurale si relationale, adanci, pe care aceasta le-a generat in Romania ultimilor 27 de ani si va continua sa le genereze in perspectiva. Fara indoiala ca se putea mai bine si cu un alt ritm, dar acestea reprezinta deja o alta problema.
http://www.contributors.ro/politica-doctrine/duhul-rau-ideologul-bol%c8%99evic-ion-iliescu/
Fragmentarium Politic 