Sugerarea amenintatoare de catre Trump ca discutiile sale cu Comey ar putea sa fi fost inregistrate este comentata ca semanand izbitor cu practica fostului presedinte demisionar Richard Nixon, care isi inregistra convorbirile telefonice din Biroul Oval fara sa-si informeze despre acest lucru interlocutorii, fapt retinut ca unul din capetele de acuzare in scandalul Watergate.
Inainte de a explica ipoteza din titlu, sa observam artificialitatea speculativa extrema a doua aspecte ale crizei in desfasurare. Primul, zgomotul politic nejustificat de mare, aproape seismic, care se face in jurul demiterii sefului FBI, numit in 2013 de fostul presedinte Barack Obama.
Pentru a nu da o statura scandaloasa evenimentului, spre care este impinsa politic perceptia publica, sa reamintim ca actele prezidentiale de demitere sau de cerere a demisiilor (ca in cazul ambasadorilor) sunt de o simplitate aproape banala. Acestea sunt acte oficiale normale, care exprima o prerogativa constitutionala a oricarui presedinte nou ales de a-si forma dupa alegeri echipa, care o va inlocui pe cea a predecesorului sau. Chestiunea este uzuala in majoritatea sistemelor politice.
In al doilea rand, ca de aceeasi uzualitate generala tine si inregistrarea convorbirilor telefonice care se fac din punctul de comanda al oricarei puteri. Aceste inregistrari de regula cad in sarcina serviciilor de securitate si de siguranta, motiv pentru care este greu de admis ca seful FBI nu ar fi stiut sau nu ar fi avut acces la inregistrarile convorbirilor sale cu presedintele, in Biroul Oval. Deci, care ar fi legatura “Watergate”-ului lui Trump cu Watergate-ul lui Nixon?
Marele scandal politic Watergate din secolul trecut de la Casa Alba, in urma caruia presedintele american de atunci, Richard Nixon, a fost nevoit sa demisioneze pentru a evita destituirea si punerea sub acuzare, a fost de fapt o operatiune comuna a leadershipului politic si a serviciilor secrete mult mai murdara si mai manipulatoare decat scandalul in sine sau decat s-ar putea crede.
Din analizele contextuale de epoca si chiar din prezent, pe fondul lantului de crize financiare care au urmat si care ameninta sa-si adauge noi verigi, se poate deduce cu relativa usurinta ca prin regizarea scandalului Watergate, in 1973, SUA au tintit atingerea a doua scopuri simultane. La aceasta concluzie se ajunge autopsiind nevoia de atunci de a face “ceva”, cum se clameaza de obicei in limbajul de criza al Casei Albe cand se confrunta cu o situatie sau o perioada critica, si urmarind modificarile de realitate sau de perceptie pe care acel “ceva” le-a produs in avalul sau, comparativ cu situatia din amontele aceluiasi eveniment.
Primul scop a fost de a acoperi cel mai mare rau pe care Nixon l-a facut economiei mondiale, in 1971, prin anularea conversiei dolarului in aur, de la care se implinesc 46 de ani de dezordine financiara, dezechilibre, inflatie, bule speculative, recesiune. Al doilea scop a fost sa rebrenduiasca imaginea politica destul de sifonata a SUA, care se confrunta cu o grava criza de incredere, datorita razboiului din Vietnam.
Inselatoria si autoamagirea au tinut, ca in cazul tapului ispasitor, asupra caruia se trec toate pacatele si i se da drumul in pustie, dar de fapt pacatele raman si continua sa se acumuleze. Dupa gura de oxigen democratic si de credibilitate pe care alungarea pe motiv de Watergate a lui Nixon a dat-o Casei Albe, aratand demonstrativ ca democratia americana functioneaza si ca vinovat de toate pacatele era un singur om, SUA si-au urmat netulburate ideologia milenarist-megalomana prin care se suprapune Lumii.
Asa se face ca acum SUA au ajuns din nou la nevoia de a face “ceva”, ca solutie perceptiva, si nu reala, la problema pe care o reprezinta noul varf al crizei structurale si, inerent, de credibilitate si de imagine. Noua problema multicriza a fost creata de razboiul din Siria si de fenomenul invaziv al imigratiei ilegale, asociat sau determinat de ocupatiile militare americane din Orientul Mijlociu, din timpul ultimelor doua administratii, ale fostilor presedinti George Bush jr. si Barack Obama.
Unii spun chiar ca imigratia masiva si fara precedent ar fi fost planificata politic (sunt in acest sens doua evenimente de referinta, redate de media la timpul respectiv, legate de Barack Obama si Noam Chomsky) si ca este dirijata financiar si in prezent (v. finantarile facute de miliardarul evreu american George Soros).
O umbra apasatoare vine si din partea terorismului teritorializat al organizatiei jihadiste Stat Islamic, care nu ar fi fost posibil fara un mare si sustinut suport non-islamic, avand in vedere, printre altele, ca liderii politici de la varful piramidei teroarei organizate si obiectivele lor politice au drept biblie mai degraba textul laic, politico-militar din “Ciocnirea Civilizatiilor” decat textele religioase din Coran.
Spre deosebire de islamisti, care sunt falsi islamici, un credincios islamic adevarat nu-si ucide coreligionarii si nu-si expune religia islamica, concetatenii, tara si zona acuzatiilor de terorism si oprobriului international. Cine o face, pentru bani blestemati sau ca victima a manipularii satanice, iese din cuvintele sfinte ale Coranului si se inscrie in ideologia dezbinarii si nimicirii islamului – a carei samanta se afla in “Ciocnirea civilizatiilor” -, devenind astfel fara sa stie sclavul dusmanilor religiei sale.
Sortii politici privind un nou Watergate au cazut de aceasta data pe presedintele Donald Trump, care este acuzat ca si-a castigat pozitia de la Casa Alba cu ajutorul Rusiei, care ar fi influentat alegerile prezidentiale de anul trecut prin spionarea e-mail-urilor contracandidatei Hillary Clinton.
Aparitia/publicarea in presa a unei bune parti a acestor e-mail-uri, cu continut politic si electoral, operatiune pusa pe seama rusilor, ar fi influentat alegerile, pierdute de candidata Partidului Democrat, care isi profereaza acuzatia in mod obsesiv si fara dovezi, impreuna cu sefi ai institutiilor de forta numiti politic de administratia Obama.
Similaritatile cu Watergate-ul in care este angrenat presedintele Donald Trump sunt atat de puternice, incat americanii insisi afirma ca reproducerea acestei “afaceri” va fi o chestiune de “cand?”, nu de “daca?”. Demiterea neașteptată a directorului FBI, James Comey, a provocat o explozie a pariurilor cu privire la o eventuală destituire a președintelui Donald Trump.
Jocul politic pe noul “Watergate” pare fara cap si fara coada, dar impingerea lui Donald Trump spre zona baietilor rai si incarcarea lui cu pacatele “filorusismului” si “antiimigratiei”, uneori cu contributii personale excesive care te lasa fara replica, facute parca inadins pentru a fi contabilizate pentru destituirea sa, nu prea lasa loc intamplarii sau ignorantei. Piesa se joaca cu casa inchisa, locurile fiind rezervate planificarii si actiunilor cu buna stiinta, care vor conduce pas cu pas la repetarea unui deznodamant déjà vu.
Exista un mecanism psihologic foarte abil si bine pus la punct atat in alegerea personajului pentru al doilea rol de presedinte destituit sau demisionar al Americii, ca varsta si structura de personalitate, cat si ca mesaje urmarite a fi inradacinate prin bascularea sa imagologica in mentalul colectiv american si in cel al opiniei internationale.
Rezultatul care se va obtine, gratie unei manipulari care combina intortocheatul cu subliminalul, si care acum se afla pe o agenda in asteptare, i se poate spune si ascunsa, va fi restimularea antirusismului de tip obamist si revenirea la proimigratie.
Proimigratia nu va viza imigratia islamica, care va ramane fie si numai discret persecutata, ci favorizata va fi cea deja aflata ilegal in SUA, estimata la 11 milioane, ale carei mari dezavantaje sunt insa, pentru o mare parte, o crasa necompetitivitate si lipsa de educatie care, pe cale de consecinta, ii va face sa penduleze intre parazitarea consumului intern prin abonarea la ajutorele sociale si infractionalitatea activa, ca mod de subzistenta.
Pentru un septuagenar si temperamental, cuvintele spuse despre el nu mai conteaza, ci doar cele pe care el le rosteste, cu credinta marturisita intr-una din cartile sale ca daca stii sa le mestesugesti poti sa ai intotdeauna dreptate. Nu mai stiu cine i-a raspuns lui Schopenhauer, care credea tot asa si a si scris un tratat plin de sofisme pe acest subiect, ca cine crede ca are dreptate tot timpul, de fapt minte tot timpul.
Publicat de fragmentariumpolitic 
Fragmentarium Politic 