In comunicarea politica, este greu de spus, si mai greu de ales, care este calea de mijloc intre schematismul sau telegrafierea informatiilor, pe de o parte, si detalierea sau analiza lor, de cealalta parte. Ramane intotdeauna o provocare, care in principal depinde de structura audientei si de gradul de noutate sau de familiaritate al temei.
In comunicarea de presa, de regula se merge pana la max. 500 de cuvinte. In analiza, deh!… ce sa spun… e mai greu sa spui totul in putine cuvinte si sa te faci si inteles. Un profesor de mare clasa, care a modelat multe valori ale acestei tari, spunea, pe vremea cand il ascultam din banca, referitor la comunicare, mai ales la cea scrisa: “Din mult poti face putin, dar din putin nu poti face mult. Cand in comunicare este vorba si de intelegere, putin poate deveni de neinteles”.
Cand ai ceva de spus, o spui, indiferent de numarul de cuvinte, pagini, capitole sau volume. Ma refer la analize, comunicari, teze. Grija trebuie sa fie sa te faci inteles. Pentru cine prezinta interes, cu siguranta te va citi pana la capat, posibil si cu reveniri si selectii. Asa cum , in ultimul caz, si eu fac adeseori cu articole de pe site-ul AN sau de pe alte site-uri. Neinteresatii nu te vor citi, dar nici nu va fi vreo paguba. Comunicarea orala este ceva mai putin riguroasa, dar aici durata este mai restrictiva. Nu am cronometrat niciodata discursurile din Parlament, dar unele dintre ele, pe care le-am urmarit, s-au intins chiar si pe cateva zeci de minute. Am citi cateva si din perioada interbelica, unele foarte laborioase, cu toate etapele retorice.
Revenind la tema „amurgului UE”, aceasta a suscitat o abundenta deosebita de idei, de asemenea deosebite, si probabil ca o va face in continuare. De aceea am scris cum si cat am scris, si nu degeaba se afirma ca standardul analistului este analistul insusi, la fel ca si stilul, care este omul insusi (ultima afirmatie i-a apartinut lui La Buffon: Le style c’est l’homme meme). Aceste lucruri le-am spus pentru colegii mai tineri. Dar, daca am abuzat de neuronii lui George Ban, pentru a-l ajuta in refacerea capacitatii de atentie, voi incheia cu doua mici nostimade sau digresiuni. Profesorii pasionati de meseria lor stiu ce inseamna acest lucru. Dupa 20-30 minute de solicitare intensa, atentia ascultatorilor incepe sa scada si este nevoie de o mica deconectare, de o glumitza care sa-i ajute sa se reincarce cu energie psihica. Mai ales din cea a surasului. Pe vremuri, aveam fise speciale cu asa ceva.
Deci, o mica povestioara, istorisita de un profesor evreu, foarte destept, dar care avea un mod mai aparte de a se concentra. Cand isi sustinea prelegerea, se uita in tavan. Din cand in cand se oprea din vorbit, isi cobora cercetator privirea din tavan asupra noastra si ne intreba: „Intelegeti ce spun?”. Mi-a trebuit ceva timp sa ma obisnuiesc. „Asa or fi domnii de la oras”, gandea copilul de la tara din mine. De la acel profesor am auzit, nu stiu daca era legenda sau realitate, ca Trotsky, un bun orator (desi a fost un personaj lugubru, nu am ce face, ma voi folosi de exemplul lui, pentru a intelege, intre altele, si precaritatea intelectuala a aplaudacilor trotskysti) a fost iscodit intr-o zi de un om al lui Stalin pentru a-i afla secretul succesului oratoric. “Apoi care sa fie, i-a raspuns Trotsky, eu vorbesc in asa fel incat sa ma inteleaga si ultimul prost din fundul salii”.
Se mai spune ca Trotsky isi tinea discursurile cu pistolul pe masa. Cred insa ca in astfel de cazuri nu era nevoie. Era suficient sa aplaude unul, ca aplaudau toti. E o dracie de marketing si de manipulare. Am vazut ca functioneaza si azi in unele spectacole de televiziune americane, care sunt presarate cu rasete, inregistrate pe coloana sonora, pentru a sti telespectatorul cand sa rada sau ca sa dea “valoare comica” productiilor de pe ecran.
Al doilea moment privind calibrarea comunicarii, de aceasta data real si personal, se refera la ceea ce mi-a spus, o data, un profesor, tot de filosofie, de care am fost foarte apropiat. Acest magister drag, pentru care ma rog la bunul Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace, pentru ca s-a prapadit devreme, de o boala neasteptata, caruia ii voi pastra o amintire nestearsa, la orele caruia dialogul nostru interpersonal consuma o mare parte din timp, spre usurarea colegilor mei, era de o inteligenta logica si filosofica sclipitoare. Cred ca dadea peste cap scalele la toate aparatele sau bateriile de teste de masurat inteligenta. Nu stiu daca sau cat era sofism si speculatie in inteligenta si structura sa filosofice, inca nu stiam pe vremea aia cu ce se mancau astfel de lucruri.
Dupa ce si-a sustinut magna cum laude teza de doctorat despre alienare, in fata unei parti a elitei si a unor varfuri ale elitei de atunci, care au umplut amfiteatrul pana la refuz, cu o abordare neconventionala si extrem de indrazneata, in care a sustinut ca alienare era si in comunism, afirmatie pentru care ma mir ca nu a fost mazilit, la o mica sarbatorire a acelui succes mi-a spus, aproape testamentar, as aprecia azi: “Draga, daca vrei sa faci ceva valoros si durabil si sa ai recunoastere, sa-ti construiesti impecabil orice discurs pentru un singur om, pentru cel mai destept posibil din auditoriu, care cu siguranta va exista in orice public caruia ii vei vorbi. Altfel, daca te vei prezenta cu un discurs cu imperfectiuni, acel individ, cel mai destept posibil dintr-un public, te va executa.”
Era vorba, fireste, despre o “executie” profesionala, despre desfiintarea autoritatii si prestigiului pe care le ai in profesie. Cata deosebire intre cele doua cazuri, sa vorbesti pentru ultimul prost si sa vorbesti pentru primul destept. De prisos sa spun ca cel care isi construieste demersul ca si cand ar trebui sa dea seama in fata celui mai destept om, este de fapt mai destept decat acesta si, deci, este cel mai destept. Daca tot am facut o revolutie, pentru a-i culege fructele trebuie sa punem in frunte numai oameni care construiesc pentru primul destept.
https://adriannastase.ro/2017/05/21/liceul-tehnologic-marin-gr-nastase/
Fragmentarium Politic 