Multipartidism si monopartidism

Nu as fi patimas si rezolut in privinta monpartidismului si/sau multipartidismului. Chiar daca in mentalul colectiv ni s-a indus cu multa subtilitate si sagacitate, in ultimul peste un sfert de veac, ideea ca multipartidismul este binele absolut si unipartidismul raul absolut, sa nu ne grabim cu absolutizarea unuia sau altuia, pentru toate situatiile.

Lucrurile sunt departe de a crede ca jocul s-a jucat si scorul a fost batut in cuie, pentru totdeauna. Dupa parerea mea, pe care am mai facut-o cunoscuta si in alte discutii, diferenta dintre monopartidism si multipartidism este cea dintre centralizare si descentralizare. Sa ne amintim ca in evolutia istorica a statelor nationale momentul centralizarii a jucat un rol hotarator, fara de care acestea nu ar fi ajuns la maretia si puterea pe care le au astazi.

Pe de alta parte, sa privim si la exemplul Chinei, a carei crestere incredibila, care concureaza si depaseste tarile cu sistem multipartid, nu ar fi fost posibila fara partidul unic. Dar sa privim si la SUA, unde de fapt multipartidismul este numai la vedere, in spatele acestuia functionand invizibil, ca un partid unic, leadershipul politic, finantele si mass-media.

Ce sa mai spun de prostul exemplu pe care il da bipartidismul american, de lupta atroce si neslabita, ca de razboi civil, intre partidul republican si partidul democrat. Ori poate ca tocmai asta este modelul perfid si pervers de exportat si imitat, Desi stim ca rostul acestui spectacol este de a crea iluzia alternativei. Dar sa analizam si sistemul politic al capitalismului romanesc din 2004 incoace, de cand, prin lipsa alternantei stanga-dreapta la functia de sef al statului, functioneaza practic ca un sistem monoideologic, cu ideologie exclusiv de dreapta.

Principala limita a monopartidismului, nu neaparat de nedepasit printr-o democratie interna autentica, este ca poate ajunge la incremenirea puterii si la abuzuri in exercitarea acesteia. Lipsa de alternativa in cazuri de criza face ca un astfel de sistem sa se regenereze mult mai greu.

Privind multipartidismul, existenta in permanenta a unei alternative este principalul beneficiu al sistemului. In schimb, are toate neajunsurile faramitarii, care impiedica exploatarea potentialului si atingerea plenitudinii, sau chiar riscul reculului sau unei inaintari serpuitoare, prin schimbari de directie politica nefundamentate.

Nu pot fi prin urmare emise judecati de valoare despre niciunul din cele doua sisteme politice, mono sau multipartid, decat prin raportarea lor la situatii concrete. Sa nu-mi spuna cineva ca multipartidismul garanteaza democratia si drepturile omului. Sa se uite la occidentul indepartat, unde practic nu exista sindicate sau unde datorita violentei civile, ca de jungla, nu este respectat nici macar dreptul primordial al omului la viata.

Lucretiu Patrascanu isi vanduse de mult comunismul

Intr-o foarte exacta rememorare a situatiei politice interbelice, caracterizate prin greseli, coruptie si incompetanta, cu care vremurile noastre seamana ca douan picaturi de apa, un distins autor il citeaza ca martor ocular pe Lucretiu Patrascanu, pentru pozitia sa ideologica „diferita” fata de elita conducatoare, in virtutea careia ar fi sintetizat cu „obiectivitate” situatia.

Ei bine, aici simt nevoia unei mici referinte. Am serioase dubii in privinta luarii ca etalon a spuselor lui Lucretiu Patrascanu privind caracterizarea, interesat defetista dupa parerea mea, a liberalismului national romanesc interbelic. Cum s-a dovedit ulterior, Lucretiu Patrascanu a facut in permanenta un joc dublu, fiind in slujba unui serviciu strain de informatii.

Nu se stie précis de cand Patrascanu isi vanduse comunismul. Cert este ca cele doua faze ale infiltrarii masonice, obedienta si apoi dizidenta, i-au iesit rand pe rand la iveala. Cum povestile pacatoase incep intotdeauna cu un sarpe, foarte probabil ca de inrolarea sa unor interese straine nu a fost in necunostinta de cauza sotia sa, Elena Pătrășcanu, (născută Herta Schwamen de origine evreiască), care avea legaturi puternice si ramificate in lumea liberalismului occidental.

Proiectul de Guvern Mihai Tudose: Romania se leaga la cap fara sa o doara. Un nou cuplu al derapajului?

Un nou „binom”, Iohannis-Dragnea?

1. Singur printre dusmani? Judecand dupa declaratiile PNL de respingere a Guvernului Mihai Tudose, dar si dupa suficiente mesaje de acelasi gen care vin din PSD-ul profund, cred ca este pentru prima data cand presedintele Klaus Iohannis se confrunta cu o opozitie articulata dreapta-stanga, ori in curs de articulare, chiar daca in proportii inegale, fata de desemnarea prezidentiala a premierului.

2. Un “Guvern vai de noi!”? Niciun alt premier desemnat si niciun alt proiect de guvern nu s-au confruntat cu atatea probleme de credibilitate si de profesionalism. Daca azi Guvernul Tudose, candidat din start la dubla comanda si la contraperformanta, va reusi sa treaca prin Parlament, cred ca ne vom procopsi cu un guvern “vai de noi!”.

3. Risc de greva parlamentara? Si daca va fi investit, nu va inseamna ca Guvernul Tudose va avea in mod automat si garantat o majoritate parlamentara. Proiectele de legi pe care Guvernul Tudose le va prezenta Parlamentului s-ar putea sa nu fie votate. Riscul unei asemenea “greve parlamentare” ar fi ca Parlamentul sa atraga si sa concentreze asupra sa toate criticile politice si sociale.

4. Noul binom si invitatia la incertitudine. Un Parlament care va refuza sa lucreze cu Guvernul Iohannis-Dragnea ar fi o invitatie la alegeri anticipate. Interesant de remarcat ca un nou binom, de aceasta data politic, Iohannis-Dragnea, acreditat cel putin perceptiv de coordonarea celor doi pe discutabila formula post Guvernul Grindeanu, pare sa fi luat locul nefastului binom juridic-informativ, acaparator de putere, compus din DNA si SRI.