A discuta exclusiv despre cultul personalitatii, fara a aduce in discutie si perechea sa extrema, demonizarea personalitatii, ori formulele mediane de respectul autoritatii si recunoasterea valorii, toate raportate la o epoca, nu este cu certitudine cea mai buna cale pentru a desprinde invataminte si concluzii. Fiecare epoca educa intr-un anumit fel capacitatea de discernamant politic, social si individual. Exista o responsabilitate politica de epoca si personalitati politice simbol ale unei epoci.
In niciun caz nu asi fi avocatul preluarii necritice a sugerarilor occidentale despre cultul personalitatii, ca acesta ar fi prin excelenta, deci in toate imprejurarile, ceva rau. Sa ne gandim de pilda la cultul liderului politic sau militar in timp de razboi sau de alte cataclisme sociale ori naturale, hotarator in incordarea vointelor si mobilizarea energiilor pentru despasirea acestor crize existentiale pentru un popor.
Sau, aplicat pe actualitate, daca vom intoarce pe toate fetele cultul personalitatii din Coreea de Nord, ajungem fara prea mare efort la ideea ca acesta este o necesitate fundamentala pentru a tine natiunea nord- coreeana unita in fata amenintarii militare a SUA. Americanii si-au parasit coastele si apele maritime si s-au aventurat in preajma celor nord-coreene, nu invers. Securitatea nord-coreeana este, intr-un fel, si securitatea regionala, a vecinilor. Nu propaganda trebuie luata in seama, ci faptele: prabusirea securitatii Irakului a insemnat si prabusirea securitatii Orientului Mijlociu.
Ipocrizia celor care au facut din democratie un spectacol, manipuland perceptia publica pentru a confunda spectacolul cu realitatea, a adus dublul standard si in evaluarea personalitatilor politice. Numerotarea presedintilor americani, de la George Washington la Donald Trump, vehicularea electorala a termenilor “Alesul” si “Presedinte-Comandant”, ori exacerbarea expunerilor mediatice ale acestora dupa principiul ca nu exista publicitate negativa ci numai publicitate, sunt tot forme de cult.
Dar, vai!, cata deosebire intre egolatrii si idolii din Vest si cei din Est. Chiar si un presedinte american ca Harry S. Truman, care cat ai clipi din ochi sau ai bate din palme a comis crime de razboi si impotriva umanitatii prin uciderea atomica a 300 000 de japonezi, ori premierul britanic Winston Churchill, impreuna cu care a semnat declaratia de laudarosenie si teroare prin care au anuntat holocaustul nuclear, sunt mistificati cultic si pusi in cartile de istorie precum sfintii in cartile sfinte.
Nu tot cultul personalitatii sunt si indemnurile yesmenilor si sicofantilor prezidentiali americani, ca de cor antic, ca Donald Trump sa se dea la lume, ca aceasta “sa-si bage mintile in cap”, ca el e “cel mai” si ca “are mereu dreptate”? Sau pretentia, anuntata public de Trump, sa fie sculptat pe Muntele Rushmore, alaturi de ceilalti patru presedinti de granit? Ori alimentarea imprudentei, de catre aceeasi liota gerontocrata de lingusitori si instigatori, ca Donald Trump sa transeze unilateral problema Kim Jong-un, transformand-o intr-o criza nucleara efectiva, pentru ca va fi o criza daca SUA vor dori sa fie criza? Uitand sau ignorand “distrugerea reciproca asigurata”, ca loviturile sunt cvasi instantaneu insotite de contralovituri?
Sa nu se inteleaga ca asi fi adeptul cultului personalitatii, pe care in formele lui gretoase si absolute il resping la fel ca si demonizarea personalitatii. Sigur, aici intervine si calitatea selectiei. Afirm doar ca problema cultului personalitatii isi are originea si cea mai lunga istorie in Occident, in lumea evreo-anglo-americana, de unde a si fost exportata in Est, o data cu ideile si experimentarea comunismului. In democratie insa, cultul este mai degraba al echipei, decat al individului, angajamentul si deciziile de succes tin de obicei de expertizele colegiale.
Respectul autoritatii si recunoasterea valorilor sunt nuante de mijloc si indispensabile. Daca ai ales niste oameni in functii publice, respecta-i si ajuta-i sa-si indeplineasca mandatul. Cei care dupa alegeri incep sa-i demonizeze pe alesi, insulta de fapt poporul care si-a ales conducatorii. In lumea culturala si stiintifica vedem nenumarate exemple de omagiere si de recunoastere a valorii, cu premii pentru intrega activitate cu “stele” pe alei ale vedetelor etc.
In politica este altceva. Politica are legitimitatea si instrumentele de a aloca resursele. Nimeni, niciodata, nu va putea sa multumeasca in acelasi timp pe toata lumea. Din acest motiv, in opinia mea, omagierile si recunoasterea valorii oamenilor politici si de stat sunt mai indicate, cred ca si mai sincere, dupa retragerea lor din viata publica activa.
La inceput m-a mirat cazul lui Stelian Popescu, de cult al personalitatii, ca sef al ziarului “Universul”, in perioada interbelica, dar m-am lamurit destul de repede, facand unele documentari. Spre deosebire de Luigi Czzavillan, intemeietorul acestui ziar (1884), care i-a pastrat caracterul independent, Stelian Popescu l-a inregimentat ideologiei si politicii de dreapta. Faptul ca si regele Carol a girat cultul personalitatii lui Stelian Popescu, conducatorul ziarului “Universul” (1918-1943), imi semnaleaza ca ziarul a jucat un rol important in formarea unei opinii publice favorabile intrarii Romaniei in razboi de partea puterilor Axei.
Cultul personalitatii a trecut, deci, din Vest in Est, si de la dreapta la stanga. Cum ar zice legea masonica a corespondentei, precum sus, asa si jos, precum la dreapta, asa si la stanga. Prin urmare, nimic nou sub soare.
Fragmentarium Politic 