Tendinta de a face din obstructia reformei Justitiei o chestiune care se invarte si se decide intr-un cerc restrans – presedinte, procurori sefi, ambasador american – a devenit, public, stanjenitoare si ingrijoratoare.
Scopul reformei Justitiei este de a-i aduce o mai mare si reala independenta. El va fi indeplinit prin scoaterea puterii judecatoresti de sub influenta procurorilor executivi. Aceasta dezintruziune este, in opinia mea, esenta recastigarii independentei Justitiei.
Pentru binele public, respingerea reformei Justitiei este cel mai mare pericol. Probabilitatea ca nereformarea Justitiei sa duca la impasul, criza si blocarea puterilor si institutiilor statului este foarte mare. Ea pluteste deja in aer.
Avertizarea ca justitia scartaie din toate incheieturile, facuta cunoscuta public de ministrul profesor de drept Tudorel Toader, este cat se poate de reala si de responsabila. Justitia risca sa se prabuseasca sub povara imixtiunilor si erorilor executive, precum si a lacunelor si slabiciunilor din legislatia de profil.
Cine si de ce ar dori nereformarea Justitiei, blocarea ei in propriile slabiciuni si dependente, care se propaga si se reproduc in interminabile si insuportabile conflictualizari si disfunctionalitati sociopolitice si sociojuridice, raman intrebari preocupante, la ordinea zilei, ca si cautarile raspunsurilor.
De un deceniu si ceva, independenta Justitiei din Romania a cunoscut cea mai puternica erodare. Printr-o serie de dependente, introduse mai mult sau mai putin expres sau abil in legislatie, uneori cu binecuvantarile ignorante ale Bruxellesului si Washingtonului, Justitia a fost legata de “monopartidismul prezidential” si “revolutia procurorilor”.
“Monopartidismul prezidential” este o realitate care tine de 13 ani, in care dreapta politica s-a folosit de mijloacele statului pentru a manipula (ca sa nu spun frauda) alegerile prezidentiale, ca in conditiile unui sistem politic monopartid, in care culoarea ideologica a sefului statului este mereu aceeasi.
Cine a teoretizat ideea “revolutiei procurorilor” a stiut ce face si ce va urma. Ea a fost implementata prin schimbarea statutului procurorilor, care au fost inclusi in corpul magistratilor.
Interferenta si “omogenizarea” a doua statute distincte, apartinand unor ramuri distincte, ale magistraturii judecatoresti si prokuraturii executive, au avut drept consecinte interschimbabilitatea profesiilor de magistrat judecator si de procuror executiv si desfiintarea piramidei statutelor si balantei justitiei.
Celor doua fenomene, care impreuna au alcatuit un sui generis pol de comanda societala al propriilor interese si privilegii, li s-au adaugat un al treilea – suprematia intereselor straine, cvasicoloniale.
Principala arma folosita de acest “trinom” impotriva adversarilor politici a devenit anatema penala – “Esti penal!” -, ca o afurisenie politica care niciodata nu da gres, prin inculpari contrafacute si anulari ale prezumtiei de nevinovatie.
In opinia mea, refacerea piramidei statutelor si, pe baza acesteia, a balantei justitiei, prin care ultima sa-si recastige independenta, impartialitatea si credibilitatea, s-ar putea realiza prin urmatoarele directii probabile de reforma:
In primul rand, separarea carierelor de judecatori si procurori, poate in ceea ce-i priveste pe procurori si prin aducerea acestora pe ramura executiva guvernamentala. Astfel, procurorii executivi nu vor mai putea influenta in niciun fel puterea judecatoreasca.
Probabil ca a li se retrage procurorilor calitatea de magistrat este un fapt mai dificil, sub aspectul frustrarii. Dar ea poate fi compensata si aliniata la nivelul bazei piramidei Justitiei, avand in vedere plasarea judecatorilor in pozitia de varf, prin ridicarea avocatilor la acelasi nivel de demnitate juridica.
In al doilea rand, cred ca se poate renunta la CSM, o institutie esuata si complicitara politic, garantarea independentei urmand sa se faca prin lege, prin stipularea unor cai de atac specifice acestei misiuni, cat si prin apelul la jurisdictia CCR. Intr-o asemenea reformare, sistemul judiciar ar putea cuprinde instantele, parchetele, inspectia judiciara si barourile.
In al treilea rand, Inspectia Judiciara sa se bucure de o autonomie dubla, in raport cu puterile executiva si judecatoreasca. Poate ca o anumita incidenta functionala, avand in vedere ca nimic nu este independent in mod absolut pe lumea asta, ar putea avea puterea legislativa.
In sfarsit, ministerul Justitiei trebuie scos din rolul decorativ in care a fost impins de revolutia procurorilor. In principal, prin exercitarea libera, fara nicio ingradire, a rolurilor de mandatar electoral si de initiator legislativ, ca o preluare a segmentelor specifice din abilitarile corespunzatoare ale Guvernului, cat si in privinta procurorilor, daca acestia devin executivi. In subsidiar, ministerul Justitiei trebuie sa fie abilitat sa ia pozitie publica activa fata de problemele judiciare, asa cum foarte bine a subliniat ministrul profesor Toader.
Fragmentarium Politic 