Cuvinte pe dos: Când Justiția devine Injustiție. Cum ne băgăm în casă veninoasa șoparlă chomskyană

30/12/2017

Desigur, reflectiile filosofilor si ganditorilor romani din lunga perioada de comunism, despre care am uitat sau ne facem ca am uitat cine si in ce scopuri l-a inventat si experimentat pe popoarele estice, fapte care ne arata ca nu suntem prea mintosi din moment ce continuam sa ne mancam intre noi, unii pe altii, au in ele amaraciunea, disperarea si nefericirea acelor vremuri, cand noaptea politica ne-a fost trasa peste ochi precum o caciula.

Dar, acum, cand suntem liberi, de ce am mai fi nefericiti, cand sta in puterea noastra democratica sa ne facem fericiti? Nu au romanii suficiente minti lucide, vizionare si creative pentru a ne gasi singuri calea spre fericire? De ce unii dintre noi vor sa ne punem, din nou si in mod slugarnic, puterile noastre si destinul nostru, si mai presus de toate resursele noastre, in maini straine, fie ele si ale Vestului?

Nu stim oare ca nimeni nu gandeste pentru tine si nu te poate face fericit daca tu nu vrei acest lucru? Ca nu poti fi fericit sau, cel putin, sa traiesti un pic mai bine si mai demn, in mod stabil, pe termen lung – pentru ca oricum fericirea este ceva schimbator, pasager, de scurta durata -, daca nu iei pe cont propriu gandirea, proiectul si actiunea de a transforma aceasta aspiratie in realitate?

Am sa raspund tot eu, pentru a nu considera aceste randuri o tirada plictisitoare, care nu vede cauza si nu da solutia. Pentru ca nu suntem lasati sa fim fericiti. Fericirea venita de departe este ceva lacom si egoist, care se intemeiaza pe nefericirea altora.

Dar nici unii de langa noi si dintre noi nu ne lasa sa fim fericiti. Ei au zapis si simbrie de departe, pentru a-l trage in jos pe oricine ar incerca sa faca ceva sa ne fie mai bine. Incepand, desigur, cu ridicarea cusmei de pe ochi. Intunericul de pe mintile noastre si de pe ochii nostri este confectionat din cuvinte toxice, care substituie in mod abil justitia cu injustitia.

“Justitia” care ignora prezumtia de nevinovatie este injustitie. “Justitia” prin care sanctiunile sunt disproportionate in raport cu faptele este injustitie. “Justitia” in care magistratii sunt deasupra legii este injustitie. “Justitia” partiala, care isi alege cazurile penale numai dupa o anumita culoare politica este injustitie. “Justitia” in care orice prostituata poate acuza pe oricine de viol sau hartuire sexuala este injustitie. Sunt si alte exemple.

De unde vine sau cine inspira aceasta prostitoare substitutie? Aproape ca fusesem castigat de articol:

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%9Tara-noastra-in-termeni-de-destin/

Pana la exemplele nominale. Si pana la exaltarea ideii de “cetatean al planetei”. O idée a cosmopolitilor care umpleau berariile de alta data, in care puneau la cale revolutii si razboaie. Inainte de a fi “cetatean al lumii” esti cetatean de undeva, al unei tari, al unui popor, al unui stat.

Toxica formularea se vrea nu numai eludanta, ci si mitologizanta. Ea nesocoteste si incalca legea pamantului, trimitand la milenarismul si misionarismul unei “unice natiuni indispensabile”, unei lumi unipolare, unui stat mondial. Dar noi, cu ajutor din afara, continuam sa fim incorigibili. Pana si soparla chomskyana “Cauta un dusman in afara” noi am adus-o in casele noastre: “Cauta un dusman inauntru”.


„Paraipan, mars inapoi, in istorie!”

28/12/2017

Din nou, “intelectualii lui Basescu” au inceput sa fie foarte activ distribuiti in roluri propagandistice. Revenirea la vechea distributie propagandist-basescianista, din epoca neagra a recesiunii si austeritatii, poate ascunde, pe esichierul dreptei, doua fenomene majore, de stare (1) si/sau de intentie (2).

Poate fi vorba fie de o criza profunda a dreptei, fie de un act politic profund ostil, iminent, pe care dreapta intentioneaza sa-l intreprinda. Ele sunt sugerate de o lege nescrisa a propagandei intensificate, care de regula are rol de acoperire sau pregatitor. Ceva de proportii se intampla sau urmeaza sa se intample, avand ca epicentru dreapta politica. Toate seismografele politice si toata istoria recenta a dreptei au inregistrat si inregistreaza activitati neobisnuite, excesive ale dreptei, care tintesc stanga aflata la guvernare, cu scopul de a-i deraia guvernele. Sa rememoram tragedia de la “Colectiv”, comandata parca special pentru a cere demisia guvernului de stanga Victor Ponta, evenimente din care spinul neincrederii si banuielilor inca nu a fost smuls.

Acest lucru se intampla si acum, in strada (v. #Rezist) si in parlament (v. circul PNL-USR). Sa mai adaugam, pentru completarea tabloului, ca dreapta politica s-a bucurat de sprijinul politic si electoral al SUA, cel putin pana la inceputul anului 2017, cand a avut loc schimbarea de presedinti la Casa Alba, prin alternanta democratica stanga-dreapta. Spre aducere aminte, persoanele care au pozat ostentativ sub expresia “intelectualii lui Basescu”, despre care spuneau cu ipocrizie ca nu le-ar apartine, dar sub care se infoiau ca sub un blazon, au fost propagandistii de elita ai fostului presedinte, care a pus bazele statului paralel si justitiei politice. Ei vehiculau pretentioasa formulare, care era deopotriva exclusivista si executiva, pentru a atrage atentia asupra statutului lor de propagandisti oficiali ai regimului, care nu puteau fi contrati sau concurati, ci doar aprobati sau slujiti.

Nu este de mirare ca mercenarii de dreapta ai condeiului s-au mutat cu arme si bagaje de sub steagul lui Basescu sub cel al lui Iohannis. La Cotroceni, dreapta a fost succedata tot de dreapta. Desigur, alternanta stanga-dreapta la presedintie nu este o regula mecanica. Dar daca la americani a functionat ca ceva normal, dupa o proasta administratie de stanga, timp de doua mandate (Obama), venind una proaspata de dreapta (Trump), cu un mesaj ideologic si politic nou, de pe cealalta jumatate a esichierului, la romani aceasta normalitate nu a mai functionat. Din cauze care nu fac obiectul acestui articol, dar hai sa numim cel putin una, principala, pe cea nietszcheiana, “vointa de putere”, s-a preferat ancorarea varfului statului in acelasi loc statut si invechit in rele, ca si cand sistemul politic ar fi monoideologic.

In acest context, trebuie vazuta si reactivarea virulentilor “intelectuali ai lui Basescu”, a caror misiune este neindoielnica, pregatirea propagandistica a celui de-al doilea mandat al presedintelui de dreapta Klaus Iohannis, simultan cu antipropaganda de demonizare a stangii, prin care sa o tina din nou tintuita la pamant dupa tipicul care in alegerile prezidentiale din 2019 ar fi la a patra utilizare (dupa cele din 2004, 2009 si 2014). Si ce ar putea fi mai nimerit decat fortarea unei demiteri sau demisii a Guvernului PSD-ALDE, invocand presupuse modificari “scandaloase” ale legilor Justitiei, Codurilor Penale si Codului Fiscal? Ar fi ca o tinichea legata de coada PSD-ului, care, politic, ar zangani asurzitor multe cicluri electorale.

Ceea ce surprinde insa de aceasta data la filosoful Gabriel Liiceanu, varf de lance al “intelectualilor lui Basescu”, este ca se lasa distribuit intr-un rol de mare dezaprobare publica si blamare istorica. Prin ideile exterministe din cel mai recent articol al sau, ’“Scuipati aici!” TVR in era infractorilor”, scris in a doua zi de Craciun, Gabriel Liiceanu se aseamana  personajului Paraipan, sef al politiei legionare, interpretat de regretatul actor Gheorghe Dinica, din filmele marelui regizor care a fost Sergiu Nicolaescu, in care sunt ficționate evenimente reale, de asasinate politice, din noiembrie 1940 (masacrul de la Jilava, asasinarea profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu etc.).

Liiceanu nici macar nu a avut rabdarea sa se termine cele trei zile de sarbatoare crestina. Il simt apropiat mai degraba de “terorismul cultural” al lui Georg Lukacs – cuprinzand batjocorirea religiei crestine, distrugerea familiei si imoralitatea sexuala -, care a fost ulterior finantat si implementat de Felix Weil in Scoala de la Frankfurt, decat de filosofia de dreapta a lui Martin Heidegger, de la care, oportunist si emfatic, s-a revendicat dupa caderea “tovarasilor”. Dar acest cameleonism, cu o nota aparte a lui Vladimir Tismaneanu, este propriu intregii grupari “Intelectualii lui Basescu”, in frunte cu mentorul lor care le-a acordat protectie si pozitii politice si care si el a abjurat, schimband stanga PD pe dreapta PDL.

Gabriel Liiceanu nu a fost ales niciodata de nimeni, a fost poate cel mult un ales al banilor. Prin acapararea activelor fostei Edituri Politice, facute din cotizatiile de partid ale fostilor membri ai fostului PCR, pe baza carora si-a infiintat Editura Humanitas, Gabriel Liiceanu a devenit peste noapte unul dintre cei mai bogati editori din Europa. Prin tupeul de a da lectii unor alesi ai neamului, se plaseaza intr-o oripilanta contradictie antagonista: “alesii banilor contra alesii neamului”. Si pentru a nu fi acuzat ca fac afirmatii gratuite, ca domnul Liiceanu, sa folosim materialul clientului, articolul in care bogatul filosof-editor sustine ca “infractorii fac în Parlament legile justiției, și tot infractorii, la televiziunea publică, fac îndreptarul moral al societății și canonul cultural și spiritual al națiunii”. E o murdara calomnie in masa, ca un masacru legionar, in care locul gloantele fizice l-au luat calomniile nationale, care se vor un fel de “gloante de argint”, care sa aneantizeze cele doua institutii, stiind ca bratul legii nu este lung si pentru el.

Dar, in acelasi text, Gabriel Liiceanu probeaza ca nu are nici cultura respectului, nici pe cea a valorii. El s-a aratat vehement si ofuscat ca cel mai performant premier de dupa Revolutie, invitat al TVR la emisiunea “Romania 9”, a fost apelat de redactor cu “domnule premier”, ceea ce este perfect adevarat ca orice fosta pozitie profesionala sau sociala a domnului Gabriel Liiceanu, invocata in semn de politete si onorare a persoanei domniei sale. Indiferent de cat de actuala mai este sau nu profesia sau ocupatia domnului Liiceanu, nu voi gresi niciodata daca il voi apela cu “domnule filosof”. Dar rafalele de mitraliera politica ale domnului Gabriel Liiceanu, trase asupra domnului Adrian Nastase, au fost motivate de faptul ca fostul premier continua sa fie un critic necrutator, fara lasitati si pactizari, al sistemului de dreapta, creat de Basescu si transmis lui Iohannis. Si asta in ciuda faptului ca Adrian Nastase a suferit represaliile justitiei politice a lui Basescu. De fapt, nu este greu sa-ti dai seama ca articolul in cauza a fost scris pentru un singur om. In spiritul aceleasi politii legionare, care ca politie a gandirii extermina orice adversar politic, articolul scuipator s-a dorit o noua executie publica a fostului premier, pe care Liiceanu si-l doreste “mort” politic, pentru ca Adrian Nastase, care panicheaza sistemul, sa nu poata reveni vreodata in politica. Unei astfel de incarnari, de personalizari exterministe a personajului filmic jucat de Dinica, nu-i poti spune decat: Paraipan, mars inapoi, in istorie!   

http://www.contributors.ro/editorial/%E2%80%9Escuipa%C8%9Bi-aici%E2%80%9D-tvr-in-era-infractorilor/


Decat un “loc de scuipat”, mai bine un “scuipator”

26/12/2017

Filosoful Gabriel Liiceanu se vaita,  nevoie mare, ca ar fi tinta unui joc din copilaria domniei sale, joc numit “la cutit”:

http://www.contributors.ro/editorial/%E2%80%9Escuipa%C8%9Bi-aici%E2%80%9D-tvr-in-era-infractorilor/

De altfel, Gabriel Liiceanu continua sa joace acest joc si la varsta adulta, fiind unul din cei mai strasnici si mai tintasi scuipatori.

Deosebirea e ca distinsul filosof joaca vechiul joc, al derbedeilor din cartierul comunist in care a trait, intr-un mod mai elevat, specific limbajului relativ esoteric al filosofiei. Adica, domnia sa te scuipa filosofic.

Din cate stim, in SUA nu sunt securisti sau comunisti, dar acolo “la cutit” este mai mult decat un joc. Este un modus vivendi politic. Extrem de inteligent, pe care il recomand.

Nu avem de ales, prin urmare, trebuie sa-l exersam si noi. Altfel, riscam sa fim un vesnic si nenorocit “Loc de scuipat”, in loc sa ne numaram printre mai vrednicii si gloriosii “Scuipatori”.


Dupa 28 de ani de la “Lovilutia” Romana – doua cauze explicative: Fostul PCR, un fals partid de masa, si rolul contradictoriu al fostului DSS

24/12/2017

Cei 28 de ani care au trecut de la evenimentele din 1989 ne-ar putea tenta sa spunem ca e mult de atunci, pentru a mai dezgropa mortii, ca mai bine ne-am ocupa de cei vii si de viitor… S-ar putea sustine si faptul ca stingerea emotiei colective de atunci a lasat locul pe agenda altor emotii, globale, mai vii si mai preocupante: apocalipsa climatica, pe care ne-o facem cu mainile noastre, insurgenta nationalismului si protectionismului presedintelui american, Donald Trump, pericolul nuclear si balistic al presedintelui nord-coreean Kim Jong-Un, statutul unilateral al Ierusalimului, terorismul international, pus sub steag strain etc.

Trei categorii de oameni raman insa neclintiti in cercetarea cauzelor si responsabilitatilor privind victimele “Revolutiei”. Primele doua categorii sunt magistratii si istoricii, care sunt si metodici – iar departarea de evenimentele de atunci ii ajuta pentru a vedea mai bine tabloul de epoca si a face judecati la rece, cat mai obiective. De fapt, aflarea adevarului este datoria lor. A treia categorie sunt oamenii care au avut de suferit emotional de pe urma schimbarii violente de putere si de sistem, in timpul careia au fost ucise sau ranite persoane care le-au fost dragi. La aceasta ultima categorie, este de inteles ca emotiile personale nu se vor stinge niciodata si, prin urmare, au toata indreptatirea de a face mereu recurs la memorie.     

Deja procurorii au dat un raspuns, ca in 1989 nu a fost revolutie, ci o lovitura de stat (un secret al lui Polichinelle, nu numai pentru romani, dar si pentru strainatate), si ca nu a existat nicio clipa un vid de putere. Daca totul a inceput cu o lovitura de stat, ceea ce a urmat, perioada pe care am denumit-o tranzitie, care s-a incheiat cand am intrat in NATO si UE,  a fost fara indoiala o revolutie politica, economica si sociala. Revolutia a insemnat schimbari fundamentale, de tip occidental, in baza si suprastructura societatii. Au fost implementate statul de drept, drepturile omului, multipartidismul, pluralismul economic, democratia sociala.

La randul lor, istoricii au luat la analizat in amanuntime doua lucruri despre comunismul romanesc, care ii inspaimantau pe occidentali si ii faceau foarte sceptici in privinta caderii sau doborarii comunismului in Romania. Dar aceste doua lucruri s-au dovedit sa fie pana la urma cu dus si intors, care au contribuit si la ascensiunea, dar si la caderea comunismului. Este vorba despre teza “partidului de masa”, cu care fostul PCR nu numai ca se lauda, dar era chiar si o realitate, cu cele 4 milioane de membri de partid, si despre rolul contradictoriu al fostei securitati, al fostului DSS. Partidul de “masa”, “unit” si “disciplinat” a fost doar in propaganda comunista. In 1989, nu numai ca cei 4 milioane de comunisti, pe hartie nu si in convingeri, nu au sarit in ajutorul ceausismului si comunismului, dar ei au fost si cei care, uniti prin cugetul romanesc si disciplina muncitoreasca, nu comuniste, au fost in primele randuri ale revoltei populare.

Cum de a fost posibil? Dupa sfarsitul tragic al evenimentelor anticomuniste din 1956, anticomunistii romani au invatat lectia ca sistemul alogen comunist nu poate fi doborat decat din interior, prin infiltrarea si lovirea lui in punctele nevralgice, la momentul oportun. In acest scop, trebuiau doar controlate cat mai multe si mai de varf posibil pozitii din partid si din bazele sale de putere, si asteptata cu rabdare imprejurarea cea mai propice, care avea sa vina sub forma unei maxime slabiciuni interne si izolari internationale, cum s-a si intamplat.

Asa s-a explicat asaltul asupra intrarii in PCR, fuga dupa carnetele rosii, care a dus la dilatarea si transformarea partidului unic intr-un fals “partid de masa”, care a dat iluzia de atotputernicie, care l-ar fi inconjurat si urmat neabatut pe liderul suprem. Aceasta iluzie a stat la baza scepticismului european si international in privinta sanselor de reusita ale unei lovituri de stat, revolte populare sau revolutii anticomuniste. Falsitatea “partidului de masa”, care era o forma fara fond, dupa cum s-a dovedit in focul evenimentelor decembriste, i-a fost fatala sistemului comunist.

Ceausismul si comunismul au primit lovitura de gratie in dimineata zilei de 22 Decmbrie 1989, din partea cui s-ar fi asteptat cel mai putin. Muncitorii de pe marile platforme industriale din Bucuresti doar in teorie alcatuiau “partidul clasei muncitoare” si “dictatura proletariatului”. Dar ei, in practica, in acea zi, care avea sa fie ultima a comunismului din Romania, sub conducerea liderilor politici si sindicali ai vremii, anticomunisti care au iesit brusc din clandestinitate, s-au indreptat spre C. C. si l-au pus pe fuga pe dictatorul comunist.

Atunci, in momentul imediat urmator caderii lui Ceausescu, despre care acum putem sa spunem ca a fost si varf si baza, s-a intamplat ceva neasteptat si nemaiintalnit, povestea “partidului de masa” s-a risipit ca un fum, iar sistemul s-a naruit precum o constructie din piese de joc de domino. Atunci, ceea ce candva fusese fuga dupa carnetele rosii, s-a transformat intr-un fenomen opus, fuga de carnetele rosii. Aceasta a fost una din caracteristicile “lovilutiei” (termenul merita consacrat) anticomuniste din Romania.

O a doua caracteristica a constat in rolul contradictoriu al fostei securitati. Cand Ceausestii au fost intrebati, la proces, cine erau cei nevazuti care dezlantuisera o canonada cu arme de foc, din locuri ascunse, careia i-au cazut victime multi civili si militari, raspunsul a fost: “Securitatea!”. Azi, stim ca un asemenea fundal de impuscaturi este menit sa creeze diversiune si dezorganizare (a unor posibile riposte), si ca poate acompania schimbarile violente de putere si de sistem.

Tot post-factum, am aflat ca rezistenta sistemului comunist a fost mult supraevaluata. Dar, atunci, incertitudinile si riscurile erau mari, si nu se putea actiona altfel decat asa cum s-a actionat. Esecul ar fi insemnat inasprirea robiei poporului roman si represiune sangeroasa la scara mare. Regimul ceausist si comunist era atat de urat si de infricosator incat nu putea fi rasturnat decat printr-o diversiune perfecta, care sa duca cu certitudine la efectul scontat, doborarea dictaturii si obtinerea libertatii.     

Cand ultimul sef al fostului Departament al Securitatii Statului, generalul Iulian Vlad, a fost intrebat cine tragea (se spunea ca “in populatie”, si au fost intr-adevar  peste o mie de morti, ca “victime colaterale”, potrivit unei expresii politicianist-militarise americane de trista celebritate, in urma bombardamentelor NATO din fosta Iugoslavie, desi scopul real din “Lovilutia Romana” era de diversiune si derutare a sistemului totalitar comunist), raspunsul a fost tot acelasi: “Securitatea!”.

In opinia mea, in evenimentele decembriste, in urma carora ne-am obtinut libertatea, desi totul se putea termina si extrem de urat, a fost o lupta indirecta, neangajata si nedeclarata, cu mijloace preponderent de razboi psihologic, informational si imagologic, intre Inteligenta si Forta, din care prima a iesit victorioasa si o data cu ea si Romania. Am insulta ideea de intelligence sa credem ca generalul Iulian Vlad si elita DSS erau fanatici ai ceausismului si comunismului, ca nu stiau ca acestora le sunasera ceasul.

Dar pentru niste militari de intelligence patrioti, si generalul Vlad era cu certitudine primul si cu prisosinta printre acestia, altfel evenimentele nu ar fi urmat cursul cunoscut (sa nu uitam ca la Timisoara a fost represiune armata si ca ea se putea repeta si in Bucuresti), era extrem de important ca schimbarea de putere si de regim sa se termine cu pierderi militare si civile cat mai mici. Succesul Revolutiei care a urmat confirma nu numai justetea Caii, ci si a Mijloacelor, iar Generalul Iulian Vlad isi merita, alaturi de ceilalti actori politici si militari proeminenti ai evenimentelor din 1989, cinstirea si respectul Romanilor. 


Londra irita Bruxellesul, prin desprinderea de diplomatia UE inainte de Brexit: Boris Johnson exerseaza la Moscova o partitura extracomunitara

22/12/2017

Şeful diplomaţiei britanice, Boris Johnson, se afla, vineri, la Moscova, unde împreună cu omologul său rus, Serghei Lavrov, încearcă să depăşească anii de tensiuni din relatiile britanico-ruse.

Cu acest prilej, este de asteptat ca reprezentantul Londrei sa exerseze si o partitura diplomatica extracomunitara. Unele accente unilaterale ale MB sunt deja binecunoscute, indeosebi in dosare internationale sensibile, care reclama masura si coordonare.

Printre temele anuntate sunt armele nucleare si balistice ale Coreei de Nord, programul nuclear iranian şi viitorul Siriei. Formal, pana cand Brexitul va deveni efectiv, daca va deveni, diplomatia MB ar trebui sa se inscrie in diplomatia multilaterala a UE. Cum regulile comune sunt reguli comune, incalcarea lor de catre Londra, prin manifestarea ca o contraparte, ar putea irita Bruxellesul.


Controversă: Alegerile anticipate

21/12/2017

Președintele PNL, Ludovic Orban, a declarat, saptamana trecuta, ca, in măsura în care se poate, liberalii vor susține soluția alegerilor anticipate. Motivatia invocata a fost că PSD nu ar mai avea legitimitate, datorita unei presupuse lipse de legatura a programului de guvernare cu cel prezentat în campania electorală.

O reactie contrara a venit insa din partea liderului PMP, Traian Băsescu, care a sustinut că cei care vorbesc de anticipate sunt „copii”. Fostul sef al statului și-a argumentat afirmatia prin timpul relativ scurt care s-a scurs de la ultimele alegeri, de doar un an, prin scorul masiv cu care acestea au fost castigate de catre PSD si prin temerea ca anticipatele vor fi castigate tot de catre PSD si tot cu un scor mare.

Este sau nu viabila ideea alegerilor anticipate? Cred ca orice estimare pe aceasta tema ar trebui sa porneasca de la caracteristicile climatului politic. Extrema sa tensionare, care deschide calea pericolului de blocare a puterilor si institutiilor statului sau de producere a unor rupturi in interiorul acestora, pune o presiune nemaiintalnita pe ciclul electoral, care s-ar putea scurta, in mod dramatic.

Cu obstructiile atat de active si de ascutite ale opozitiei de dreapta, care par sa fi iesit cu totul din fazele conlucrative ale deosebirii si opozitiei propriu-zise si sa fi intrat in cea disruptiva, de antagonism total, este greu de crezut ca guvernul de stanga va mai putea sa construiasca si sa-si duca programul electoral, din 2016, la indeplinire, in mod normal, pana la alegerile la termen, din 2020.

Pe de alta parte, acuzatia ca PSD si-ar fi pierdut “legitimitatea” nu poate fi verificata decat tot la urne, nu prin sondaje sau proteste de strada, care pot fi comandate politic sau confiscate politic, dupa cum s-a si vazut, in ultimul caz. Desi opozitia este divizata in privinta alegerilor anticipate, totusi partea sustinatoare, PNL si USR, catre un asemenea final pare sa impinga lucrurile, explicit sau implicit.

Ideea de alegeri anticipate a aparut si in sloganurile sau pe pancartele mitingurilor de protest, din Bucuresti si din tara, impotriva modificarilor legilor Justitiei si Fiscale, cam din momentul confiscarii acestor proteste de catre cele doua partide din opozitie.

Pentru cine incearca sa vada dincolo de circul stradal sau din parlament, sa puna cap la cap astfel de evenimente – vadit menite sa distruga credibilitatea electorala si guvernamentala a PSD, motiv pentru care le-as califica drept o criza falsa, de scena -, si sa distinga sensul real si final de curgere al acestor scandaluri politice nesfarsite si in crestere, nu exista niciun dubiu, opozitia se afla in campanie electorala nedeclarata.

O alta caracteristica, fara precedent, este ca niciuna din fortele politice de pe esichier, ma refer la cele cu reprezentarea parlamentara configurata de ultimele alegeri, nu inregistreaza vreo crestere in masuratorile privind intentiile de vot. Dimpotriva, toate se afla intr-o scadere proportionala marcata, ca si cand o boala ar bantui in intregul spectru politic, niciun partid neramanand invulnerabil, necontaminat.

De regula, scaderea increderii in guvern, o uzura inevitabila in exercitarea puterii, se regasea in cresterea opozitiei, sau cel putin a unui segment al acesteia, a unui partid de opozitie. Acum, e ceva atipic. Sa fie vorba de o oboseala sau de o imbatranire prematura a sistemului politic, ca urmare a stresului, coruptiei si solicitarilor intensive ale tranzitiei? Daca se confirma, asteptatele rezerve de energie ideologica si de crestere politica nu vor putea veni decat din partea unor partide noi.

Pe acest model de analiza, alegerile anticipate mi se par mai aproape si mai necesare decat oricand, de aceea, pe buna dreptate am putea sa ne intrebam care ar fi caile care le-ar face posibile. Cred ca se poate vorbi de cel putin trei cai. Prima, fireste, cea constitutionala, daca se va ajunge in conditiile articolului 89 din Constitutie. O a doua cale, pe care as numi-o unilaterala, in care are loc o demisie, o renuntare de rol, din partea reprezentantilor celor doua ramuri ale puterii executive.

O a treia cale ar fi cea consensuala, in care majoritatea partidelor, cu relevanta de stanga si de dreapta, ar cadea de acord, fiecare partid, desigur, pentru alte asteptari si sperante, mai mult sau mai putin realizabile. Probabil ca scepticii vor spune ca nimeni nu renunta de buna voie la putere. Nu intotdeauna, daca avem in vedere ecuatia de putere in care se afla Klaus Iohannis si Liviu Dragnea, in care fiecare este copia celuilalt, ca vointa, nesabuita, de putere totala si cu orice pret.

Cei doi sunt marii vinovati de deteriorarea grava a climatului politic. Iohannis si Dragnea sunt responsabili, in primul rand, de distrugerea relatiilor de incredere – dintre partide, dintre puterile statului, dintre institutiile statului. Nu in ultimul rand, le este imputabila, in mod direct, slabirea increderii cetatenilor in institutii ale statului de drept. Sabia lui Damocles poate fi deasupra capului unuia sau altuia, ori chiar ale ambilor. PSD se poate dezice de Dragnea, PNL de Iohannis, iar DNA poate trece in maini politice adverse.

Daca Dragnea a fost in stare sa-si demita propriul guvern, nu se va impiedica de scrupulul de a nu scoate PSD-ul de la guvernare, daca i se va sugera ca in felul acesta va scapa de procesele care devin din ce in ce mai sacaitoare si mai aproape de a-l infunda. Cat despre Iohannis, care nu va mai insemna nimic fara PNL, nu-i va mai ramane decat ultima optiune, in astfel de cazuri. Mai ales daca partidul se va rebrandui pe seama liderului, o practica nu numai damboviteana, ci destul de comuna, in virtutea zicalei: urma scapa turma.  


Un lup singuratic al romanofobiei si democratofobiei

16/12/2017

Apogeul romanofobiei si democratofobiei? “Nu ruşii, nu ungurii, nu evreii erau cei care țineau România sub un insuportabil călcâi de fier totalitar. La fel acum, nu “străinii”, nu Soros, nu UE, nu extratereştrii calcă in picioare demnitatea civică a românilor, ci o bandă de escroci, tâlhari şi scelerați, (…). “Admit că greața supremă mă cuprinde când il văd pe manechinul țopârlan (…) perorând in numele democrației.” In acest decupaj de text, din articolul domnului Vladimir Tismaneanu, traitor in SUA, se afla cea mai tare si mai rara esenta de romanofobie. Aceasta mostra de romanofobie este asemenea unui dublu rafinat alcoolic, pe care nimeni nu-l poate confunda cu apa chioara. Cand iti pute pana si democratia, pe care nu dai doi bani, pentru ca iti starneste “greața”, se derapeaza de la o dezbatere de idei si nu cred ca mai este ceva de comentat…


Epitaf neromanțat: La moartea unui fost rege

16/12/2017

Cand, in 1968, William Manchester si-a publicat cartea “Moartea unui presedinte”, despre asasinarea presedintelui american John F. Kennedy, la 22 noiembrie 1963, in fata lumii avea sa fie adusa nu numai o ampla documentare, ci si cel mai adevarat titlu. Intr-adevar, JFK a murit ca un presedinte oficial, in functie, al SUA. Despre cei pe care trecerea in nefiinta nu i-a mai gasit in prima pozitie, de la Casa Alba, stirile de presa ne anunta si necrologurile scriu ca a murit un fost presedinte.    

Neindoielnic, pentru a nu fi un fake news, prin care trecutul sa fie confundat cu prezentul, asa ar fi trebuit sa se spuna si despre moartea fostului rege Mihai I, in 5 decembrie 2017. “Moartea unui fost rege”, pentru a folosi o parafrazare adaptata a titlului cartii lui William Manchester. Aceasta realitate ar fi trebuit sa fie, in opinia mea, punctul de pornire in organizarea funeraliilor nationale pentru fostul rege Mihai. O atare recunoastere nu ar fi insemnat diminuarea cu nimic a ceremonialului funebru, care se datoreaza oricarui fost sef de stat, in semn de respect, in primul rand pentru istoria Romaniei. Ar fi fost, in acelasi timp, si un respect pentru principiul democratic al eligibilitatii, succesor, care l-a inlocuit pe cel al ereditatii, devenit caduc. Adevarul nu este niciodata insultator, ci mistificarea.

Iata alte cateva adevaruri, neromantate, legate de fostul sistem politic dinastic si de fostul rege Mihai. Cei care incearca sa speculeze ideea de monarhie, cu referire la cele cateva monarhii europene, care au mai ramas, ori sunt niste analfabeti politici, ori niste manipulatori detestabili, care incearca sa reinvie vechiul spirit gregar si sa-l mortifice pe cel de emancipare politica, in curs de globalizare. In sofismele lor politice, ei pun in mod nepermis semnul egal intre monarhiile de tip metropola, care au mobilizat sau mobilizeaza resurse din imperiile lor, si monarhiile de tip colonie, care exista in lumea a treia. Fost rege acum 70 de ani, Mihai I a devenit simplu cetatean sau, mai pretios spus, “Domnul Mihai”, un adevar care nu are in el nimic jignitor. Potrivit New York Times, fostul rege Mihai s-a bucurat ca a pierdut coroana: “Ma saturasem sa port pantaloni lungi si palarii incomode si sa ma duc in locuri unde nu voiam sa merg.”

Este pur si simplu hilara aprecierea unor supravietuitori ai fostei camarile regale, ori a unor insi legati de fostul grup de interese monarhice, ca fosta Sa Majestate ar fi fost “un surghiunit”. Nimeni nu pleaca in “surghiun” cu un tren cu 8 vagoane si cu 4 automobile americane. O spun cu regret, dar daca ar fi sa cautam o situatie comparabila in ziua de azi, cel putin la fel de profitabila a fost demisia fostului presedinte al Zimbabwe, Robert Mugabe, care la plecarea din functie a primit 10 milioane de dolari si imunitate. De aceea este greu de crezut ca un tanar cetatean din ziua de azi, care se considera egalul constitutional al cetateanului presedinte, va fi dispus vreodata sa ingenuncheze in fata unui supercetatean, care isi spune rege, sau sa-i pupe mana, ca in cazurile moastelor sfinte.

La fel de discutabila este si competitivitatea politica si liderologica a cuiva care si-a dat abuziv bacalaureatul in Sala Tronului sau care nu a avut nicio meserie. Fostul monarh ereditar, al carui merit a constat in faptul ca a fost fiul tatalui sau, nu a excelat in niciun domeniu, prin care sa convinga sau care sa-l recomande, sa aiba un grad civil, nu unul politic, cum a fost cel pe care l-a detinut candva, vremelnic. Nicaieri in lumea de azi nu exista profesia de “rege”, desi cel care a fost rege continua sa completeze cu aceasta denumire rubricile din acte care cereau specificarea indeletnicirii. Din pacate, fostul rege Mihai I nu s-a putut semnifica sau resemnifica, post-monarhie, in lumea politica, diplomatica, dreptului international si/sau relatiilor internationale, universitara, culturala etc.

De unde, atunci, asteptarile subite si fantasmagorice ale fostului rege, dupa Revolutie, din 1990 si ulterioare, pentru reinstaurarea monarhiei? In pofida a tot ceea ce a facut anterior, dar, oarecum, asemanator si cu aventura reusita a tatalui sau, Carol al II-lea (dar cu ce pret, in 1940), care l-a inlaturat din prima domnie pe Mihai I, pe care acesta a inceput-o la varsta de cinci ani? Raspunsul meu, care cred ca este si cel mai probabil, este ca, realizand ca are cinci fete fara situatie si fara zestre, a intrezarit posibilitatea (politica), deh!, suflet de papa, sa le lase drept mostenire o tara.                    


Caile postcomunismului est-european: Alegerea Romaniei, mai lucida decat a Grupului Visegrád?

14/12/2017

Inteleg ca ideea de istorie contrafactuala – “Ce ar fi fost daca …?” – este foarte tentanta. Cred insa ca ipoteza sau incertitudinea dintr-un astfel de exercitiu isi poate gasi demonstratia sau certitudinea si intr-o altfel de punere a problemei, prin raportarea la situatii din prezent, despre care raspunsurile ne sunt mai la indemana. Le este oare mai bine irakienilor si afganilor, acum, comparativ cu situatiile politice si economice ale Irakului si Afganistanului de pana in 2003? Dar ucrainenilor din Ucraina actuala, fata de situatia ante – Maidan (dinainte de 2013-2014)?

Si pentru ca stiu ca Dl Vladimir Tismaneanu le are cu abilitatea de a iesi „victorios” din orice controversa de idei (sau din cele mai multe), mai am o nelamurire. Daca Polonia si Ungaria, care dupa 1989 au pornit pe calea cea “dreapta”, de dreapta, adica,  sau prea mult, dintr-o data, spre dreapta (ne amintim dilema cu “taierea cozii” – The Balcerowicz Plan / „Shock Therapy”), care a fost diferita si politic de cea a Romaniei (in epoca romanii au supralicitat modelul politic suedez de social-democratie), de ce oare, acum, cele doua tari se abat de la democratia liberala, imbratisand “iliberalismul”?

Aceasta sucire de la democratia liberala a Poloniei si Ungariei, poate fi considerata o confirmare, mai mult sau mai putin directa/indirecta, a faptului ca Romania a fost mai lucida cand a ales o relativ alta cale? Iata de ce, variantei de a avea mereu fiere in gura, care expune la riscul de a-ti crapa (plesni) fierea de ciuda, venin sau invidie, cum zice o vorba populara (aici ma autoironizez, nu tintesc pe nimeni altcineva, fereasca Domnu’!), o prefer pe cea cu idei, intrebari si probleme concrete, care ne pot lumina. La intrebarea din titlul articolului lui Vladimir Tismaneanu, aleg sa raspund cu un vers din Macedonski: “El cupa de fiere golind, S-a dus în amurg șovăind”, in care cuvantul “fiere” are un alt inteles, de amaraciune, oboseala, necaz, de destin asumat.  

 (N.a. : Comentariul este o reactie, pe text, la articolul “Esti fericit, tovarase Iliescu?”, scris de Vladimir Tismaneanu, la 14.12.2017, pe Contributors.ro)

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunteti-fericit-tovarase-iliescu/


Consecintele deciziei ilegale privind Ierusalimul: Donald Trump a reusit sa infurie si sa uneasca lumea islamica. Un milliard si jumatate de musulmani se pregatesc de sanctiuni antiamericane

10/12/2017

Analizele internationale au inceput sa fie preocupate de reactiile lumii islamice fata de decizia ilegala a presedintelui Statelor Unite, Donald Trump, de a recunoaste Ierusalimul drept capitala a Israelului, in care Washingtonul intentioneaza sa-si  mute ambasada de la Tel Aviv. Prima reactie este deja vizibila, furia impotriva Americii, care se ridica din lumea islamica precum un uragan. Dupa Mecca si Medina, Ierusalimul este al treilea loc sfant al Islamului, iar visul lumii arabe si islamice, de fapt al lumii intregi, este ca palestinienii sa iasa din starea de sclavi moderni si sa-si intemeieze un stat independent, cu capitala in Ierusalismul de Est.  

Un al doilea efect este pe cale sa se contureze. Dintotdeauna, adversarii s-au influentat reciproc, volens nolens, in privinta mijloacelor pe care le-au folosit unii impotriva altora. Exista chiar si un principiu care spune ca adversarul poate fi invins cu propriile mijloace. Arma sanctiunilor, patentata si folosita pe scara larga de SUA, atat impotriva unor mari puteri (Rusia), cat si a unor tari emergente (Coreea de Nord, Iranul, Cuba Venezuela etc), i s-ar putea intoarce impotriva, ca un bumerang. Ea ar putea fi folosita de catre lumea araba si musulmana impotriva americanilor, in semn de solidaritate cu libertatea Ierusalimului si a palestinienilor. Un miliard si jumatate de musulmani se pregatesc de sanctiuni antiamericane.

Arma sanctiunilor este curata, nu va face sa curga sange, dar cu toate acestea efectele ei, cel putin din ceea ce vedem din cele privind Rusia si Coreea de Nord, ori mai inainte URSS, le-ar putea intrece pe ale oricarui razboi al SUA sau Israelului in Orientul Mijlociu. Poate chiar si pe cele ale unui razboi pe teritoriul american, care nu a fost cunoscut niciodata de catre SUA. Oricum, o tara precum SUA, care s-a ridicat la puterea si dimensiunile de azi prin comertul liber, nestavilit de protectionismul si nationalismul reinviate si revigorate de Donald Trump, va resimti dureros, pe Wall Street, la FED si in Trezorerie, efectele pierderii unei piete de 1,5 miliarde consumatori.

Dar chiar si fara sanctiuni economice, la efecte probabil asemanatoare s-ar ajunge prin sanctiuni politice. Sa ne imaginam ruperea relatiilor diplomatice, ejectarea ambasadelor ca intr-un efect de domino. Mugurii unor astfel de evolutii ale protestelor lumii arabe si islamice impotriva deciziei unilaterale si ilegale a lui Trump privind statutul international al Ierusalimului au inceput sa se vada. Se apreciaza ca turneele premierului israelian Benjamin Netanyahu si vicepresedintelui american Mike Pence sunt misiuni de “rebrenduire” a deciziei ilegale a lui Donald Trump.

Dar impotriva prezentei lor in alte capitale straine au inceput deja proteste, v. Paris, impotriva vizitei de duminica a lui Netaniahu, iar in cateva cazuri, care s-ar putea raspandi ca o contagiune, se refuza primirea lui Pence. Iata doar doua titluri de presa, de sambata: “Președintele palestinian Mahmoud Abbas nu îl va primi în vizită pe vicepreședintele american Mike Pence” / “Papa Tawadros al II-lea al Bisericii Ortodoxe Copte din Egipt refuză să se întâlnească cu Mike Pence.” Si un altul, de duminica: “Miniștrii de externe ai țărilor din Liga Arabă i-au cerut Washingtonului să anuleze decizia privind Ierusalimul”. Opinia publica internationala considera ca, prin scheme de decizii unilaterale si de amagire publica, SUA deconstruiesc procesul de pace si, ca urmare, au decazut din postura de a mai fi la carma acestui proces. Practic, resursa ideologica si de credibilitate a SUA s-a consumat. Statele Unite nu mai pot influenta si juca niciun rol in negocierile israeliano-palestiniene, in sensul rezolutiilor ONU, a solutiei cu doua state, israelian si palestinian, cu frontiere recunoscute international si avand fiecare capitala la Ierusalim, de Vest si respectiv de Est.