Controversă: Alegerile anticipate

Președintele PNL, Ludovic Orban, a declarat, saptamana trecuta, ca, in măsura în care se poate, liberalii vor susține soluția alegerilor anticipate. Motivatia invocata a fost că PSD nu ar mai avea legitimitate, datorita unei presupuse lipse de legatura a programului de guvernare cu cel prezentat în campania electorală.

O reactie contrara a venit insa din partea liderului PMP, Traian Băsescu, care a sustinut că cei care vorbesc de anticipate sunt „copii”. Fostul sef al statului și-a argumentat afirmatia prin timpul relativ scurt care s-a scurs de la ultimele alegeri, de doar un an, prin scorul masiv cu care acestea au fost castigate de catre PSD si prin temerea ca anticipatele vor fi castigate tot de catre PSD si tot cu un scor mare.

Este sau nu viabila ideea alegerilor anticipate? Cred ca orice estimare pe aceasta tema ar trebui sa porneasca de la caracteristicile climatului politic. Extrema sa tensionare, care deschide calea pericolului de blocare a puterilor si institutiilor statului sau de producere a unor rupturi in interiorul acestora, pune o presiune nemaiintalnita pe ciclul electoral, care s-ar putea scurta, in mod dramatic.

Cu obstructiile atat de active si de ascutite ale opozitiei de dreapta, care par sa fi iesit cu totul din fazele conlucrative ale deosebirii si opozitiei propriu-zise si sa fi intrat in cea disruptiva, de antagonism total, este greu de crezut ca guvernul de stanga va mai putea sa construiasca si sa-si duca programul electoral, din 2016, la indeplinire, in mod normal, pana la alegerile la termen, din 2020.

Pe de alta parte, acuzatia ca PSD si-ar fi pierdut “legitimitatea” nu poate fi verificata decat tot la urne, nu prin sondaje sau proteste de strada, care pot fi comandate politic sau confiscate politic, dupa cum s-a si vazut, in ultimul caz. Desi opozitia este divizata in privinta alegerilor anticipate, totusi partea sustinatoare, PNL si USR, catre un asemenea final pare sa impinga lucrurile, explicit sau implicit.

Ideea de alegeri anticipate a aparut si in sloganurile sau pe pancartele mitingurilor de protest, din Bucuresti si din tara, impotriva modificarilor legilor Justitiei si Fiscale, cam din momentul confiscarii acestor proteste de catre cele doua partide din opozitie.

Pentru cine incearca sa vada dincolo de circul stradal sau din parlament, sa puna cap la cap astfel de evenimente – vadit menite sa distruga credibilitatea electorala si guvernamentala a PSD, motiv pentru care le-as califica drept o criza falsa, de scena -, si sa distinga sensul real si final de curgere al acestor scandaluri politice nesfarsite si in crestere, nu exista niciun dubiu, opozitia se afla in campanie electorala nedeclarata.

O alta caracteristica, fara precedent, este ca niciuna din fortele politice de pe esichier, ma refer la cele cu reprezentarea parlamentara configurata de ultimele alegeri, nu inregistreaza vreo crestere in masuratorile privind intentiile de vot. Dimpotriva, toate se afla intr-o scadere proportionala marcata, ca si cand o boala ar bantui in intregul spectru politic, niciun partid neramanand invulnerabil, necontaminat.

De regula, scaderea increderii in guvern, o uzura inevitabila in exercitarea puterii, se regasea in cresterea opozitiei, sau cel putin a unui segment al acesteia, a unui partid de opozitie. Acum, e ceva atipic. Sa fie vorba de o oboseala sau de o imbatranire prematura a sistemului politic, ca urmare a stresului, coruptiei si solicitarilor intensive ale tranzitiei? Daca se confirma, asteptatele rezerve de energie ideologica si de crestere politica nu vor putea veni decat din partea unor partide noi.

Pe acest model de analiza, alegerile anticipate mi se par mai aproape si mai necesare decat oricand, de aceea, pe buna dreptate am putea sa ne intrebam care ar fi caile care le-ar face posibile. Cred ca se poate vorbi de cel putin trei cai. Prima, fireste, cea constitutionala, daca se va ajunge in conditiile articolului 89 din Constitutie. O a doua cale, pe care as numi-o unilaterala, in care are loc o demisie, o renuntare de rol, din partea reprezentantilor celor doua ramuri ale puterii executive.

O a treia cale ar fi cea consensuala, in care majoritatea partidelor, cu relevanta de stanga si de dreapta, ar cadea de acord, fiecare partid, desigur, pentru alte asteptari si sperante, mai mult sau mai putin realizabile. Probabil ca scepticii vor spune ca nimeni nu renunta de buna voie la putere. Nu intotdeauna, daca avem in vedere ecuatia de putere in care se afla Klaus Iohannis si Liviu Dragnea, in care fiecare este copia celuilalt, ca vointa, nesabuita, de putere totala si cu orice pret.

Cei doi sunt marii vinovati de deteriorarea grava a climatului politic. Iohannis si Dragnea sunt responsabili, in primul rand, de distrugerea relatiilor de incredere – dintre partide, dintre puterile statului, dintre institutiile statului. Nu in ultimul rand, le este imputabila, in mod direct, slabirea increderii cetatenilor in institutii ale statului de drept. Sabia lui Damocles poate fi deasupra capului unuia sau altuia, ori chiar ale ambilor. PSD se poate dezice de Dragnea, PNL de Iohannis, iar DNA poate trece in maini politice adverse.

Daca Dragnea a fost in stare sa-si demita propriul guvern, nu se va impiedica de scrupulul de a nu scoate PSD-ul de la guvernare, daca i se va sugera ca in felul acesta va scapa de procesele care devin din ce in ce mai sacaitoare si mai aproape de a-l infunda. Cat despre Iohannis, care nu va mai insemna nimic fara PNL, nu-i va mai ramane decat ultima optiune, in astfel de cazuri. Mai ales daca partidul se va rebrandui pe seama liderului, o practica nu numai damboviteana, ci destul de comuna, in virtutea zicalei: urma scapa turma.