Dupa 28 de ani de la “Lovilutia” Romana – doua cauze explicative: Fostul PCR, un fals partid de masa, si rolul contradictoriu al fostului DSS

Cei 28 de ani care au trecut de la evenimentele din 1989 ne-ar putea tenta sa spunem ca e mult de atunci, pentru a mai dezgropa mortii, ca mai bine ne-am ocupa de cei vii si de viitor… S-ar putea sustine si faptul ca stingerea emotiei colective de atunci a lasat locul pe agenda altor emotii, globale, mai vii si mai preocupante: apocalipsa climatica, pe care ne-o facem cu mainile noastre, insurgenta nationalismului si protectionismului presedintelui american, Donald Trump, pericolul nuclear si balistic al presedintelui nord-coreean Kim Jong-Un, statutul unilateral al Ierusalimului, terorismul international, pus sub steag strain etc.

Trei categorii de oameni raman insa neclintiti in cercetarea cauzelor si responsabilitatilor privind victimele “Revolutiei”. Primele doua categorii sunt magistratii si istoricii, care sunt si metodici – iar departarea de evenimentele de atunci ii ajuta pentru a vedea mai bine tabloul de epoca si a face judecati la rece, cat mai obiective. De fapt, aflarea adevarului este datoria lor. A treia categorie sunt oamenii care au avut de suferit emotional de pe urma schimbarii violente de putere si de sistem, in timpul careia au fost ucise sau ranite persoane care le-au fost dragi. La aceasta ultima categorie, este de inteles ca emotiile personale nu se vor stinge niciodata si, prin urmare, au toata indreptatirea de a face mereu recurs la memorie.     

Deja procurorii au dat un raspuns, ca in 1989 nu a fost revolutie, ci o lovitura de stat (un secret al lui Polichinelle, nu numai pentru romani, dar si pentru strainatate), si ca nu a existat nicio clipa un vid de putere. Daca totul a inceput cu o lovitura de stat, ceea ce a urmat, perioada pe care am denumit-o tranzitie, care s-a incheiat cand am intrat in NATO si UE,  a fost fara indoiala o revolutie politica, economica si sociala. Revolutia a insemnat schimbari fundamentale, de tip occidental, in baza si suprastructura societatii. Au fost implementate statul de drept, drepturile omului, multipartidismul, pluralismul economic, democratia sociala.

La randul lor, istoricii au luat la analizat in amanuntime doua lucruri despre comunismul romanesc, care ii inspaimantau pe occidentali si ii faceau foarte sceptici in privinta caderii sau doborarii comunismului in Romania. Dar aceste doua lucruri s-au dovedit sa fie pana la urma cu dus si intors, care au contribuit si la ascensiunea, dar si la caderea comunismului. Este vorba despre teza “partidului de masa”, cu care fostul PCR nu numai ca se lauda, dar era chiar si o realitate, cu cele 4 milioane de membri de partid, si despre rolul contradictoriu al fostei securitati, al fostului DSS. Partidul de “masa”, “unit” si “disciplinat” a fost doar in propaganda comunista. In 1989, nu numai ca cei 4 milioane de comunisti, pe hartie nu si in convingeri, nu au sarit in ajutorul ceausismului si comunismului, dar ei au fost si cei care, uniti prin cugetul romanesc si disciplina muncitoreasca, nu comuniste, au fost in primele randuri ale revoltei populare.

Cum de a fost posibil? Dupa sfarsitul tragic al evenimentelor anticomuniste din 1956, anticomunistii romani au invatat lectia ca sistemul alogen comunist nu poate fi doborat decat din interior, prin infiltrarea si lovirea lui in punctele nevralgice, la momentul oportun. In acest scop, trebuiau doar controlate cat mai multe si mai de varf posibil pozitii din partid si din bazele sale de putere, si asteptata cu rabdare imprejurarea cea mai propice, care avea sa vina sub forma unei maxime slabiciuni interne si izolari internationale, cum s-a si intamplat.

Asa s-a explicat asaltul asupra intrarii in PCR, fuga dupa carnetele rosii, care a dus la dilatarea si transformarea partidului unic intr-un fals “partid de masa”, care a dat iluzia de atotputernicie, care l-ar fi inconjurat si urmat neabatut pe liderul suprem. Aceasta iluzie a stat la baza scepticismului european si international in privinta sanselor de reusita ale unei lovituri de stat, revolte populare sau revolutii anticomuniste. Falsitatea “partidului de masa”, care era o forma fara fond, dupa cum s-a dovedit in focul evenimentelor decembriste, i-a fost fatala sistemului comunist.

Ceausismul si comunismul au primit lovitura de gratie in dimineata zilei de 22 Decmbrie 1989, din partea cui s-ar fi asteptat cel mai putin. Muncitorii de pe marile platforme industriale din Bucuresti doar in teorie alcatuiau “partidul clasei muncitoare” si “dictatura proletariatului”. Dar ei, in practica, in acea zi, care avea sa fie ultima a comunismului din Romania, sub conducerea liderilor politici si sindicali ai vremii, anticomunisti care au iesit brusc din clandestinitate, s-au indreptat spre C. C. si l-au pus pe fuga pe dictatorul comunist.

Atunci, in momentul imediat urmator caderii lui Ceausescu, despre care acum putem sa spunem ca a fost si varf si baza, s-a intamplat ceva neasteptat si nemaiintalnit, povestea “partidului de masa” s-a risipit ca un fum, iar sistemul s-a naruit precum o constructie din piese de joc de domino. Atunci, ceea ce candva fusese fuga dupa carnetele rosii, s-a transformat intr-un fenomen opus, fuga de carnetele rosii. Aceasta a fost una din caracteristicile “lovilutiei” (termenul merita consacrat) anticomuniste din Romania.

O a doua caracteristica a constat in rolul contradictoriu al fostei securitati. Cand Ceausestii au fost intrebati, la proces, cine erau cei nevazuti care dezlantuisera o canonada cu arme de foc, din locuri ascunse, careia i-au cazut victime multi civili si militari, raspunsul a fost: “Securitatea!”. Azi, stim ca un asemenea fundal de impuscaturi este menit sa creeze diversiune si dezorganizare (a unor posibile riposte), si ca poate acompania schimbarile violente de putere si de sistem.

Tot post-factum, am aflat ca rezistenta sistemului comunist a fost mult supraevaluata. Dar, atunci, incertitudinile si riscurile erau mari, si nu se putea actiona altfel decat asa cum s-a actionat. Esecul ar fi insemnat inasprirea robiei poporului roman si represiune sangeroasa la scara mare. Regimul ceausist si comunist era atat de urat si de infricosator incat nu putea fi rasturnat decat printr-o diversiune perfecta, care sa duca cu certitudine la efectul scontat, doborarea dictaturii si obtinerea libertatii.     

Cand ultimul sef al fostului Departament al Securitatii Statului, generalul Iulian Vlad, a fost intrebat cine tragea (se spunea ca “in populatie”, si au fost intr-adevar  peste o mie de morti, ca “victime colaterale”, potrivit unei expresii politicianist-militarise americane de trista celebritate, in urma bombardamentelor NATO din fosta Iugoslavie, desi scopul real din “Lovilutia Romana” era de diversiune si derutare a sistemului totalitar comunist), raspunsul a fost tot acelasi: “Securitatea!”.

In opinia mea, in evenimentele decembriste, in urma carora ne-am obtinut libertatea, desi totul se putea termina si extrem de urat, a fost o lupta indirecta, neangajata si nedeclarata, cu mijloace preponderent de razboi psihologic, informational si imagologic, intre Inteligenta si Forta, din care prima a iesit victorioasa si o data cu ea si Romania. Am insulta ideea de intelligence sa credem ca generalul Iulian Vlad si elita DSS erau fanatici ai ceausismului si comunismului, ca nu stiau ca acestora le sunasera ceasul.

Dar pentru niste militari de intelligence patrioti, si generalul Vlad era cu certitudine primul si cu prisosinta printre acestia, altfel evenimentele nu ar fi urmat cursul cunoscut (sa nu uitam ca la Timisoara a fost represiune armata si ca ea se putea repeta si in Bucuresti), era extrem de important ca schimbarea de putere si de regim sa se termine cu pierderi militare si civile cat mai mici. Succesul Revolutiei care a urmat confirma nu numai justetea Caii, ci si a Mijloacelor, iar Generalul Iulian Vlad isi merita, alaturi de ceilalti actori politici si militari proeminenti ai evenimentelor din 1989, cinstirea si respectul Romanilor.