“Guvernatorul regional” Netanyahu il acuza pe Assad de “crima impotriva umanitatii” si ii imputa aliantele militare pentru apararea Siriei

15/04/2018

Potrivit multor lideri arabi si islamici, premierul israelian, Benjamin Netanyahu, se manifesta imperativ si punitiv in Orientul Mijlociu, pentru a-si impune influenta executiva, ca si cand ar fi “guvernator regional”. Netanyahu si-a exprimat, sambata, sustinerea pentru loviturile aeriene impotriva Siriei, efectuate de SUA, Franta si Regatul Unit.

„In urma cu un an, am afirmat ca Israelul sustine total decizia presedintelui Donald Trump de a se mobiliza impotriva utilizarii si diseminării armelor chimice”, a spus Netanyahu, evidentiind ca aceasta sustinere nu s-a schimbat. „Azi-dimineaţa (sambata, n.r.), Statele Unite, Franţa si Regatul Unit au aratat ca angajamentul lor nu se limiteaza la proclamatii de principiu”, a mai declarat premierul israelian.

Luni, Israelul a condamnat presupusul atac chimic al Damascului impotriva rebelilor/teroristilor sirieni de la Douma, si l-a acuzat, fara probe, pe presedintele Siriei de o “crima impotriva umanitatii”. „Trebuie sa-i fie clar presedintelui Assad ca eforturile sale necontenite de a obtine si folosi arme de distrugere in masa, dispretul sau inacceptabil pentru dreptul internaţional si permsiunea acordata Iranului si aliatilor sai de a se instala militar in Siria pune in pericol aceasta tara.” Datorita ocupatiei si colonizarii teritoriilor palestiniene si numeroaselor victime din randurile populatiei civile palestiniene, discursurile lui Netanyahu pe teme de crime impotriva umanitatii si drept international sunt percepute ca cinice si neavenite.


Razboi si Pace

15/04/2018

 

SUA şi aliaţii au ATACAT Siria. FOTO: Preluare dupa MEDIAFAX

Marturisesc ca imi este greu sa comentez atacurile din nopatea de vineri spre sambata ale SUA, Frantei si Marii Britanii asupra Siriei, asumate de catre atacatori drept pedeapsa pentru presupusul atac chimic sirian de la Douma, despre care fortele de salvare (castile albe) din teren au spus ca s-a soldat cu zeci de morti. Cand sambata dimineata am aflat ca evenimentul era deja consumat, mi-am zis ca a fost cel mai linistit razboi de care am auzit in viata mea sau am aflat din istorie.

In varianta maximalista a desfasurarii atacurilor americane si a ripostelor ruse, se puteau imagina scenarii in care o baza rusa ar fi fost spulberata sau un portavion american ar fi fost rupt in doua si scufundat impreuna cu zburatoarele de pe puntea sa. Ori cum iranienii ar fi sters de pe fata pamantului cele doua orase israeliene de care au pomenit in amenintarea lor la adresa Israelului. Sau cum escaladarea si scaparea de sub control ar fi facut ca un “Satan” rusesc sa aduca linistea definitiva.

In varianta minimalista, fara implicarea rusilor, ar fi fost pierderi de ambele parti, americana si siriana. Chiar simbolica pentru americani, ca pana si sarbii (1999) si irakienii (2003) le-au doborat cel putin de samanta avioane, si fara sa fi avut sistemele performante de rachete antiaeriene rusesti S-400. Cand colo, ce sa vezi!, niciun fel de pierderi de mijloace de lupta active de nicio parte, americanii au distrus niste cladiri goale, iar sirienii nu au avut nicio victima civila sau militara.

Ce sa comentezi la un asemenea rezultat? Poate doar intr-o varianta romantata, imaginandu-ti un aranjament de razboi de genul “Vladimire, lasa-ma sa trimit rachetele si bombele pe tinte de poligon din Siria, sa-i potolesc pe nebunii astia ai mei, care vor razboi de-adevaratelea, uitand ca razboiul nu alege.” Pentru lideri inteligenti si rationali nu mi se pare absurd un asemenea targ. Inca am pe retina strangerile de maini ale lui Putin si Trump de la prima lor intalnire, iar in minte imi staruie intrebarea ce ar fi putut insemna. Poate batutul palmei pe o intelegere? “Da, Donalde, dar razboiul tau te costa pacea”, ar fi putut fi raspunsul. De aceea am ales ca titlu numele romanului scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi, “Razboi si pace”.   

Dar, iesind din acceasta digresiune idilica si raportandu-ma la cruda realitate, sa revin la liniile de analiza pe care mi le-am propus. Noi vorbim despre al doilea razboi rece fara sa observam ca, de fapt, este vorba de o tentativa inacceptabila a SUA de impunere a unei a doua lumi unipolare. Aceasta pulsiune dictatoriala americana, de revenire la unipolarism, iese la suprafata, precum uleiul deasupra apei, din toate discursurile si actiunile politice, diplomatice si militare ale SUA. Aroganta globala de a-i supune pe toti este suparator de vizibila si de respingatoare, ca un fard gros si de proasta calitate, in pretentia SUA de “leadership mondial”. Lumea nu are nevoie de un jug sau sa fie sclava cuiva. Ar fi niste palme rasunatoare date libertatii natiunilor, democratiei multipolare (sa retinem aceasta expresie alergica pentru unipolaristi) si dreptului international. Un al doilea unipolarism al SUA ar fi un regres urias, o intoarcere la perioada dictatelor americane si a razboaielor lor “preventive”, la a doua insurgenta a terorismului si dezechilibrului la nivel global.   

O a doua lume unipolara nu cred ca mai este posibila. Cei care inca mai cred in aceasta utopie nu fac decat sa-si piarda din energie si credibilitate, care impreuna aduc descresterea de sine si marginalizarea din partea celorlalti. Ceea ce americanii au etalat in cel de-al doilea atac cu rachete asupra Siriei, la un an dupa primul, a fost acelasi cliseu tactic, care, dupa cum se stie, se transforma intr-o vulnerabilitate, prin expunerea repetata a aceluiasi continut si mod de operare, implicit a limitelor. Faptul ca din cele 103 rachete pe care americanii le-au lansat in Siria au fost interceptate 71 de catre sirieni, reprezentand 2/3 din total, spune foarte mult, ca despre un scor dintr-un meci de fotbal dintre doua echipe din aceeasi liga.

Efectul imediat al loviturilor occidentale impotriva Siriei este cel de “supapa”, de descarcare a presiunilor. Foarte probabil acesta va fi de lunga durata, avand in vedere declaratiile Hexagonului ca “O bună parte a arsenalului chimic al regimului sirian a fost distrusă”, cat si pe cele ale Pentagonului, potrivit caruia “Programul chimic sirian va avea nevoie de ani pentru a se reface după atacul occidental”. Legat de presupusul targ evocat mai sus, atacul ar putea fi si unul de “Adio!”, daca luam in calcul declaratia repetata din ultimul timp a lui Donald Trump privind aducerea acasa a trupelor americane din Siria. In discursul care a precedat atacul, Trump a afirmat ca “America nu caută o prezență nedeterminată în Siria” si ca “asteaptam cu nerabdare ziua in care putem aduce acasa razboinicii nostri, care sunt razboinici mari”. El a recunoscut ca “americanii nu au iluzii”, ca “nu putem curata lumea de rau sau sa actionam oriunde exista tiranie”, dar si ca Orientul Mijlociu “este un loc tulburat” si ca “soarta regiunii se afla in mainile poporului sau”.