Negocierile Trump-Kim: Tipuri de abordari

01/05/2018

“Cine va fi dictatorul?” Este o intrebare care se punea in trecut in ajunul unor negocieri internationale bilaterale spinoase, dintre doua parti relativ la fel de inflexibile. Istoricul extrem de oscilant si tensionat al unor astfel de relatii bilaterale ii facea pe analisti sa ia in calcul orice scenariu al negocierilor. Nu lipsea nici cel ca negocierile sa se termine foarte rapid, prin cedarea la dictat sau intreruperea lor intempestiva de catre una dintre parti si plecarea prin “trantirea usii”, cum se zice.    

Sa speram ca niciuna dintre aceste extreme nu se va intampla in timpul primelor negocieri dintre liderii american Donald Trump si nord-coreean Kim Jong Un. Intalnirea este aproape certa, ambele parti avand interese majore. Trump a estimat ca aceasta va avea loc in trei-patru saptamani, intr-o locatie care pare foarte aproape de a fi stabilita, mai probabil la Panmunjon, in zona demilitarizata (DMZ), ori in Singapore. Doua nuante au insotit aceste estimari: “S-ar putea să nu iasă nimic, să plec” si “Scopul negocierilor va fi denuclearizarea peninsulei coreene”.

In scopul formulat, presedintele SUA nu a spus nimic despre pacificarea peninsulei coreene, care inseamna tratat politic de pace si dezangajare militara. Denuclearizarea fara pacificare ar fi un act unilateral, de o parte, si un dictat, de cealalta parte. Denuclearizarea si pacificarea sunt indisolubile (01), ca parti ale unei solutii bilaterale la o problema bilaterala, in care prima este o garantie pentru SUA si a doua este o garantie pentru Coreea de Nord. Privind locul negocierilor, cred ca Panmunjon il favorizeaza pe Kim, care este pe pamant coreean, in orice punct al peninsulei coreene. Panmunjon iese din regula neutralitatii, cerute de negocieri strategice intre doua parti adverse. Ar fi un precedent. Solutia diplomatica pentru negocieri pe pamant strain pentru fiecare dintre parti, intr-o tara terta, este fara egal.

Cele mai multe analize se ocupa de ce ar urmari Kim la negocieri, cu prejudecata impusa de “corectitudinea politica” occidentala ca acesta va incerca, la intalnirea cu Trump, sa submineze echilibrul dintre cereri si oferte, pe care si le vor face cei doi lideri. De aici, preocuparea de a-l dezechilibra si scoate pe Kim din sistemul sau de referinte si obiective. Serviciile secrete americane muncesc de zor sa-i faca lui Kim un profil psihologic cat mai exact, cu care sa-l “inarmeze” pe Trump inainte de intalnirea celor doi. Nu stiu daca va fi si cu spor. Este de mult demitizata credinta ca succesul unor negocieri ar depinde exclusiv de cuvintele utilizate si nu de compromisurile reciproce, de moderarea intereselor si echilibrarea avantajelor.

Cred ca cuvintele arogante, tupeiste, ultimative nu trebuie lasate sa castige negocierile. In politica si in negocierile politice, un asemenea pericol vine in general din partea unor structuri psihologice narcisiace, de tip Nero, al cincilea imparat roman (37-68) al dinastiei Iulio-Claudiene, care a dat foc Romei. Politicienii narcisisti sunt in stare sa transforme cuvintele neroiste “Ce mare artist pierde lumea!” in “Ce mare politician castiga lumea!”. Cred insa ca Trump si Kim nu se vor mai intoarece la etapa umorala, de amenintari si invective, care este depasita. Sau daca suntem prea optimisti, pentru ca asa am spus si despre razboiul rece, cel care o va intoarce isi va atrage epitaful Nero, al unei judecati publice foarte aspre.  

Din partea lui Kim este mult mai simplu de presupus ce va urmari in cadrul negocierilor – reconciliere intercoreeana si pace regionala. Daca prima este foarte aproape sa o obtina impreuna cu Moon Jae-i, omologul sau de la Seul, cel putin la nivelul celor doua mentaluri colective, din nord si din sud, cea de-a doua il implica pe Trump. Cred ca aceasta este si diferenta dintre cele doua summituri, Kim-Moon si Kim-Trump. Reconcilierea intercoreeana depinde doar de coreeni, este o afacere de familie, fara ingerinte.

Din partea lui Trump nu am auzit decat cerinta unilaterala ca nuclearul Kim sa scape de bombe. Mai multe am aflat de la consilierul pentru securitate americana, John Bolton, care nu iese insa din zona neagra-cenusie de abordare. Bolton sustine, in mod nerealist si insultator dupa parerea mea, ca SUA sa recurga la “aplicarea în Coreea de Nord a modelului de denuclearizare din Libia”. Este o abordare obiectualista (02), care trateaza Coreea de Nord ca pe un obiect. Este evident o greseala, Coreea de Nord nu este Libia, face parte din clubul nuclear. Abordarea corecta este de a trata Coreea de Nord ca pe un subiect egal de drept international, nu ca pe un obiect asupra caruia poti interveni discretionar.

O alta abordare nepotrivita ar fi cea maximalist-colaterala (3), in sensul agatarii de scopul negocierilor (v. 01) de alte cat mai multe obiective colaterale, sugerate tot de Bolton: “rachetele balistice, armele chimice şi biologice, ostaticii americani, japonezii răpiţi de nord-coreeni”. Aceasta colateralizare inseamna o abatere de la tinta principala, care implica riscul sa nu fie atinsa. Rachetele balistice, de pilda, pentru incarcaturi conventionale, ca arme performante si precise, care intaresc aparare nationala a unei tari, nu intra sub incidenta interdictiilor internationale, ci sunt protejate de dreptul international, care incumba dreptul la aparare. Alte obiective colaterale sunt stinse prin atingerea scopului principal.

Ca in orice negociere a unei tranzactii, este obligatorie folosirea aceleiasi monede de plata (04). Ridicarea sanctiunilor economice, impuse ca reactii succesive la testele nucleare si balistice succesive, vor reveni automat la punctul zero in momentul cand cauzele care le-au determinat vor disparea, cand regresia nucleara va atinge punctul de la care au inceput sanctiunile. Ridicarea sanctiunilor nu are cum sa fie folosita ca moneda de plata, cel putin asa spune legea cauza-efect.      

Proiectarea securitatii nationale a SUA la frontierele Coreei de Nord este de asemenea o abordare abuziva (5). Aceasta anomalie a fost recent sustinuta de un oficial de la Casa Alba, care sub acoperirea anonimatului a declarat un lucru de-a dreptul imposibil: „Situația securității naționale (a SUA) în peninsula coreeană reprezintă cea mai mare prioritate”. Securitatea nationala a SUA este raportabila la frontierele SUA si la zona proxima, de apartenenta, tot asa cum securitatea Coreei de Nord incepe la frontierele sale nationale si depinde nemijlocit de securitatea regionala, a peninsulei coreene.  

Frica SUA ca armele nucleare ale Coreei de Nord ii pot da peste cap planurile militare este de inteles. Se vede clar ca Washingtonul vrea sa faca din tot Pacificul o zona de exclusivitate, fara riscuri de contestare sau contrabalansare, pe care sa o inchida intr-o carapace cu sigiliu american. Intentia administratiei Trump de a-l numi pe amiralul Harry Harris, seful Comandamentului Pacific al Marinei americane in Hawaii – nominalizat deja pentru a fi următorul ambasador al SUA în Australia – în funcția de ambasador al SUA în Coreea de Sud arata in mod explicit interesul militar al Casei Albe pentru peninsula coreeana si deposedarea Coreei de Nord de arma nucleara, singura capabilitate simetrica. Dar frica este si mai mare pentru Coreea de Nord, pentru securitatea sa nationala, nemijlocita si din vecinatatea apropiata. Depotentarea militara a Phenianului pentru potentarea implicita regionala a Washingtonului (6), prin monopolul nuclear in raport cu peninsula coreeana si zona sa adiacenta, nu este, de asemenea, o abordare productiva. Cum pot scapa SUA si Coreea de Nord de frica reciproca, a unuia de celalalt? Coreea de Nord nu le poate cere Statelor Unite sa se dezarmeze nuclear. Nu-i poate cere nici macar denuclearizarea in Pacific, a Hawaii-ului. Dar un lucru tot il poate intreprinde, sa le ceara SUA un pact de neagresiune sau defensiv, prin repozitionarea pe un aliniament retras si realizarea unei zone defensive (07), mergand de la tarmurile peninsulei coreene spre o adancime pacifica variabila, la comuna intelegere. In sfarsit, un risc ar fi si de-procesualizarea negocierilor, care nu se reduc la un act, ci reclama un proces.


%d blogeri au apreciat: