Politic si insolit: Cu Diavolul la psiholog

In principiu, sunt de acord cu observatia de bun simt ca omul se naste singur si moare singur. O realitate care nu va putea fi schimbata niciodata de nimeni. Chiar daca, aparent, observatia respectiva poate intra in conflict cu toata teoria despre omul social, de care speculatorii nu se folosesc decat ca de o scara.

Desigur, omul este si o fiinta psihologica. Mai mult sau mai putin decat este politica, economica, culturala, religioasa etc. Cred ca problema apare cand cineva incearca sa supraordoneze oricare dintre aceste dimensiuni celorlalte, in detrimentul abordarii holistice. Eu unul, nu vad o alta miza decat puterea.

Multi dintre noi trecem de-a lungul vietii prin momente de frustrare, furie sau depresie, fara a fi in vreun fel nebuni. Am vazut insa din pacate, si acesta este un semnal de avertizare, cum unii psihologi, care au fost sau sunt simultan si agenti FBI, CIA sau ai altor servicii secrete, dau consultatii sau scriu carti despre cum sa “identificam” pe cineva care nu spune adevarul, pe un criminal, pe un terorist etc.

Probabil ca se cred mai ceva decat “detectoarele” de minciuni, ori mai ceva decat Freud sau Jung, sa zicem, care chiar si acesti zei ai psihologiei abisale au fost infirmati in multe privinte, in teoriile lor. Nu neg prin aceasta indicatorii de rationalitate pe baza carora se construiesc profile psihologice, ci doar legatura liniara care se poate face uneori intre potentialitate si realitate, intre care pot fi distante enorme sau chiar infinitul.

Cred ca ne putem imagina in ce situatie limita se poate afla pe nedrept cineva care are nesansa sa fie supus simularii inecului, pe baza “recomandarii” unui psiholog, pentru ca ar prezenta nu stiu ce susceptibilitati psihologice… Multi psihiatri au ajuns sa fie ei insisi nebuni, multi doctori, ca Mengele, sa fie criminali, ori unii psihologi, ca cel care a inventat metoda de tortura fizica si psihologica prin simularea inecului, sa fie mai teroristi decat teroristii…

Ce vreau sa spun este ca trebuie sa ne ferim de pacatul absolutizarii, nicio baterie de teste psihologice nu este un cititor perfect si absolut, pana in strafunduri, al sufletului omenesc. Dar si ca actul creativitatii implica adesea stari psihice iesite din medie si statistici, inselatoare pentru teoriile psihologice, comportamentaliste etc. Sa ne gandim numai la angoasele existentiale ale unor poeti, romancieri, pictori celebri…

Nu vreau ca prin aceste randuri sa scad cu ceva din valoarea articolului autoarei. Dimpotriva, textul este o bijuterie psihologica. Sunt convins ca autoarea s-a dat pe sine ca personaj doar ca un pretext, pentru a o insoti in calatoria fabuloasa prin psihologia omeneasca. Marturisesc ca am insotit-o cu incantare, pe parcursul careia am descoperit noi nuante ale psihologiei cognitive, emotionale si comportamentale, pentru care ii multumesc. Promit, voi fi in continuare unul dintre cititorii interesati.

http://www.contributors.ro/cultura/de-ce-am-vrut-sa-ma-fac-psiholog/

Presedintele Klaus Iohannis vs scandalul Kovesi si decizia CCR: “The President is missing”?

Nu, nu se asteapta de la presedintele Klaus Iohannis sa scrie un roman de fictiune ca cel al fostului presedinte american Bill Clinton, “The President is missing” (Presedintele lipseste).

De la Iohannis se asteapta sa reactioneze constitutional si fara intarziere la decizia CCR de a o demite pe Kovesi. De ce o lungeste atat, cand lucrurile sunt extrem de clare? Cand la obligatia de revocare nu exista decat „alternativa” complicitatii la abuzuri?

Ori, ca si Bill, Klaus pregateste o scriitura coautorala la patru maini, nu fictionala de aceasta data, ci suprarealista?!… Este interesant ca pentru comparatii privind mandatele unor presedinti vom avea de acum incolo si varianta „Presedintele lipseste”, pe langa cea non-fictionala „Toti oamenii presedintelui” (1974), privind scandalul Watergate (un alt praf in ochii democratiei)…

Brainstorming de precriză: Cum trebuie reacţionat la asaltul liberal-fascist asupra statului de drept?

Nu incape nicio indoiala ca asaltul PNL asupra statului de drept, prin instigarea la nerespectarea Constitutiei si deciziilor Curtii Constitutionale, este unul liberal-fascist. Declaratia presedintelui PNL, Ludovic Orban, potrivit careia decizia Curtii Constitutionale privind obligatia președintelui Klaus Iohannis de a o demite pe șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, “nu poate fi luată în considerare” si ca “nu poate să genereze niciun fel de efect” asupra acțiunilor sefului statului, a provocat romanilor grave ingrijorari privind viitorul statului de drept si democratiei in Romania.

Pentru asemenea instigari si defaimari anti-stat de drept, care fac obiectul sanctiunilor prevazute de legea penala, exista din pacate si un mediu politic si institutional permisiv, direct si indirect, care este speculat cu tupeu de catre PNL. Ludovic Orban stie cat de santajabil este Liviu Dragnea, presedintele PSD, principalul partid de la guvernare. Ca vulnerabilitatea lui Dragnea se propaga si in Guvernul PSD, al premierului Dancila. Ca PSD este neputincios sa iasa din autocratia liderului, care a luat locul democratiei interne de partid, ca mecanism de securizare a puterii liderului. Ori, la fel de probabil, ca autocratia liderului sa fie si o subtila parghie de control extern asupra Guvernului, din afara PSD si a coalitiei.

Presedintele Romaniei, Klaus Iohannis, este un alt actor de dreapta, cu siguranta primordial prin pozitia de comanda a momentului, care ii permite ori chiar ii sugereaza PNL-ului, partidul prezidential din opozitie, derapajele de la statul de drept, daca acestea lovesc si slabesc pozitiile stangii, PSD Dragnea si Guvernul Dancila. Un alt element activ al dreptei este Traian Basescu, presedintele PMP si fost sef al statului, kreatorul de fapt al sistemului in exercitiu, care este exploatat intensiv si creativ de catre Iohannis. Basescu, alaturi de PNL, il instiga pe Iohannis sa convoace un referendum pe tema numirii si revocarii procurorilor, care este tot o tentativa de situare deasupra legii, de sustragere de la punerea in aplicare a deciziei judecatorilor constitutionali de revocare a lui Kovesi, de infrangere a statului de drept.  

Surprinzatoare mi s-a parut reactia Ambasadei SUA, care intotdeauna s-a situat pe pozitii declarative si de principiu pro-stat de drept si s-a sesizat ca avocat din oficiu in cazuri mai mult sau mai putin discutabile privind incalcari ale statului de drept. Ori, tocmai acum, cand atacul opozitiei de dreapta asupra CCR nu mai este o supozitie de interpretare, ci un fapt real, cuantificabil si incadrabil fara echivoc in litera si spiritul unor articole din Legi si din Constitutie, cand ne-am fi asteptat ca Ambasada SUA sa tune si sa fulgere impotriva atentatorilor la statul de drept, ce face institutia diplomatiei americane de reprezentare, subordonata ambasadorului Hans Klemm?! Merge pe burta americaneste, stergand-o pur si simplu de pe pozitia pana nu de mult instransigenta si de glorie privind “apararea statului de drept”, aruncand cartoful fierbinte al revocarii lui Kovesi in curtea “problemelor interne ale Romaniei.” De necrezut! “Urmărim îndeaproape evenimentele. Aceasta este o problemă internă a României”, a comentat lapidar si eschivant Ambasada SUA.

In acest climat prevestitor de furtuna constitutionala, de criza care pica in cel mai prost moment international pentru Romania, premergator preluarii de către aceasta a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2019, cine si cum ar trebui sa reactioneze la asaltul liberal-fascist asupra statului de drept? Privind subiectul care ar trebui sa reactioneze, cred ca responsabilitatea revine partii profunde a PSD si/sau a acelei parti externalizate sau in curs de externalizare a PSD, sa-i spunem extra-PSD, care impreuna sunt titulare ale increderii electorale, exprimate in 2016. Cred ca obiectul reactiei ar trebui imaginat pe trei directii, corelate. Una, de miting sau miscare Pro Stat de Drept (PSD), conceput/conceputa ca o transmutatie Pro Romania (PR) – vedeti, totul e inscris in stele, trebuie doar sa stim sa citim. O alta, privind motiunea de cenzura. Si cred ca aceasta ar fi si ordinea. In sfarsit, o a treia, o motiune sau contramotiune, probabil simultan cu a doua, privind o ancheta parlamentara a deraparii PNL de la sustinerea statului de drept, asimilabila, cum am mai spus, cu un asalt liberal-fascist. Nu atat rezultatul, cat mai ales semnalul conteaza. Care este asteptat si mumurat critic: „Nu exista nicio reactie?” Evident ca jocul este contradictoriu si riscant, dar poate ca tocmai in asta consta frumusetea si inteligenta lui, si intr-un final sfarsitul care incoroneaza opera (finis coronat opus), cu obiective si angajari  contradictorii, pe aliante, contra-aliante si etape.