Post summit Trump-Kim: Recunoasterea puterii nucleare coreene. Pact de “neagresiune” sau relaxare “preventiva”. Unilateralismul, “pacalitorul” american. Diavolul din detalii: “Inghetarea” libertatii de initiativa si manevra

12/06/2018

Kim si Trump/ Foto: Captura YouTube

Caracterizarea succinta a rezultatelor intalnirii din Singapore a liderilor american si nord-coreean Donald Trump si Kim Jong Un poate fi facuta, deopotriva de sugestiv si realist, prin compararea acestora cu un “pact de neagresiune”. Interesul SUA de a incheia un pact de neagresiune cu Coreea de Nord este unul strategic. “Denuclearizarea” Coreei de Nord este doar un mit seducator de acoperire in fata criticilor adversarilor. Un laitmotiv pentru contracararea in primul rand a criticilor interne, din SUA, din partea opozitiei radicale a partidului democrat. Apoi, a celorlalte critici, din orice alte directii posibile, externe.

Documentul comun pe care l-a semnat Trump nu putea fi numit pur si simplu “pact de neagresiune”. Sensibilitatile istorice ar fi explodat. Dar, pe fond, declaratia comuna nu difera de un pact de neagresiune, cu utilitate strategica unilaterala si limitata. Aceste lucruri sunt binecunoscute in istoria diplomatiei politico-militare. Daca, in istoria sinuoasa si tensionata a relatiilor bilaterale, ceilalti presedinti americani au fost pacaliti de catre liderii nord-coreeni, americanii i-au inselat pe nord-coreeni, la Singapore. Maestru in inselarea increderii internationale, intr-un mandat inca scurt, dar cu o lista lunga, Trump a folosit cu succes si de aceasta data “pacalitorul”, denumit “unilateralism”, in proaspata versiune americana, dupa care nu a fost nevoie sa se duca sa-l ia de acasa, ca in vechea poveste romaneasca, pentru ca l-a luat cu el, in valiza diplomatica a negocierilor.

Donald Trump si SUA nu au oferit nimic Coreei de Nord. Nici macar un minim de bunavointa. Cel putin prin suspendarea sanctiunilor, daca nu prin anularea lor. Kim a oferit insa maximul de bunavointa, concreta, cantitativa, cuantificabila, prin masuri pe care le-a enuntat chiar Trump in conferinta de presa. Partea buna pentru nord-coreeni este ca Trump a luat act, in mod oficial, de puterea lor nucleara. De facto, prin intalnirea face to face dintre Trump si Kim, SUA au recunoscut Coreea de Nord ca o putere nucleara, de care nu mai pot face abstractie, pe care trebuie sa o ia in calcul si sa o trateze si respecte ca atare. Fara aceasta realitate nucleara impunatoare nord-coreeana, masurabila in peste 50 de Kg de plutoniu, suficiente pentru 10 bombe, la care se adauga capacitatea, apreciata “considerabila”, de a produce arme cu uraniu, plus vectorii balistici intercontinentali, de transport spre Guam sau chiar spre continentul nord-american, de care SUA sunt serios incomodate in planurile lor militare din Pacific si care o fac sa-si masoare cu prudenta reactiile, Trump nici macar nu ar fi conceput abandonarea politicii fricii si amenintarilor fata de Coreea de Nord, cu atat mai putin un summit cu Kim, daramite sa-l mai si transpuna in fapt. Oricine ce-ar zice, politica fricii functioneaza si invers. Altfel, ea ar fi continuat sa se reverse asupra Phenianului, asa cum se revarsa (inca) asupra Teheranului.

Indubitabil, SUA au obtinut ce au vrut de la Coreea de Nord. Cu hartia semnata de Kim in buzunar, Trump s-a linistit, pentru o vreme, si asta va depinde numai de actiunile SUA, care daca vor continua sa fie unilaterale, ar putea pune in pericol acordul nuclear coreean. Concret, ce au obtinut SUA, de sunt atat de satisfacute? Aflam, prin analiza de continut, din declaratia comuna,  “stabilirea de relatii noi SUA-RPDC”, cu care si incepe, lucru de patru ori mentionat, si “deschiderea unui viitor nou”, o data spus, care impreuna inseamna de cinci ori afirmarea aceleiasi esente, “dezideologizarea” adversitatii, pactizarea pentru non-agresiune, instaurarea in relatiile bilaterale a unei detensionari “preventive”. Comparativ, cuvantul “pace” este tot de cinci ori inserat in textul declaratiei, iar cel de “denuclearizare” de numai trei ori. Este deci limpede ca acordul obtinut este de dezangajare bilaterala, o promisiune ca fiecare sa-l lase in pace pe celalalt, sa elimine surprize si escaladarea. Exaltarea fluviala post summit a lui Trump (Kim a vorbit foarte putin si nu a tinut conferinta de presa), alaturi de care au fost responsabilii cei mai relevanti pentru politica externa si de securitate americana, despre toti putandu-se spune ca au fost extrem de multumiti, ca au jubilat chiar, poate insemna si ca cei doi lideri nu se vor mai intalni. Ca ce a fost de obtinut. s-a obtinut. Ca, foarte probabil, chestiunile “denuclearizarii” vor fi lasate pe mainile ministrilor de externe, cu o retorica adiacenta care se va lati sine die.

Bineinteles ca rezultatul summitului este exceptional, dar, undeva, in detalii, se ascunde un diavol, al incorectitudinii, gata oricand sa traga la cantar. Termenul simplu de “denuclearizare”, fara niciun alt determinativ care sa implice masuri coordonate in contrapartida, responsabilitati si pentru americani, de “denuclearizare coordonata” – adica de regresii militare proportionale puse de acord in cele doua spatii coreene, nord si sud, cu vizare si pe cel de sud, in care se afla forte americane – atrage eventuala atentie critica numai spre nord-coreeni. Un efect unilateral si, deci, inechitabil. Ceea ce a spus Trump in conferinta de presa ca SUA isi vor suspenda manevrele militare in Coreea de Sud, nu este o marfa comparabila sau competitiva pentru a fi data la schimb, intr-un schimb strategic, ci o chestiune psihologica inselatoare, forta si capacitatea de proiectie a fortei celuilalt raman intangibile, intacte. Daca pactul de neagresiune a fost scopul summitului, totusi nu acest efect este cel mai malign, ci faptul ca declaratia comuna leaga si de maini si de picioare libertatea de initiativa si de manevra a Coreei de Nord, in timp ce a SUA este deplina, nu cade sub incidenta niciunei prevederi sau principiu, totul fiind croit pe “denuclearizare”. Carei perspective strategice le trebuie Statelor Unite un pact de neagresiune cu Coreea de Nord? Raspunsul la aceasta intrebare poate fi dat integrand pactul de neagresiune in tabloul strategic global. Foarte probabil, SUA au nevoie de relaxarea „preventiva” pentru ca sa-si asigura libertatea de initiativa si manevra in intregul Pacific, si de Est si de Vest, si dinspre Pacific spre Mediterana de Est. De ce spre Mediterana de Est? Pentru ca acolo se afla Israelul si Orientul Mijlociu, unde SUA vor sa-si reconfigureze/refondeze influenta strategica.


%d blogeri au apreciat: