Brexitul, motivat de incompatibilitatile politico-sistemice dintre monarhism si republicanism?

O „united Europe”, „united” scris cu litera u mic de tipar, e in sens coeziv si solidar, fara indoiala, a unor state nationale europene independente si suverane.

Dar, speculez la trecut, ce-ar fi fost daca ne-am fi „unit” in… SUE?! Dar ar fi fost si ar fi posibil un proiect de federalizare a Europei, sustinut fervent de SUA si UK, care sa inglobeze forme de guvernamant atat de diferite, precum republica si monarhia?!

Nu!, in opinia mea, proiectul mutant al SUE, de nici cal, nici magar, s-a nascut mort. Una din cele doua forme de guvernamant ar fi trebuit/ar trebui sa iasa din istorie. Este foarte putin probabil ca Marea Britanie sa fi renuntat sau sa renunte la monarhie. Mai degraba, posibilitatea sau sugerarea implicita este de revenire a tuturor europenilor din UE la monarhie. Daca s-ar intampla, UK ar aplauda…

Am citit, oarecum cu surprindere, intr-o lectura recenta, despre ideea de State republicane Unite ale Europei, vehiculata in 1914. Tinta si, totodata, esenta ei era de revolutie mondiala/europeana care sa distruga monarhiile. De prisos sa precizez ca ea venea din partea Rusiei prerevolutionare, a ganditorilor socialisti si social-democrati rusi.

Mi-am zis ca esecul de atunci s-a datorat UK, care ar fi trebuit sa renunte la Coroana Imperiului, fara de care Imperiul nu poate exista, s-ar prabusi precum piesele unui joc de domino.

Revenind pe palierul actualitatii, ma intreb daca nu cumva al doilea esec al ideii de SUE se datoreaza tot… UK. Si daca nu cumva Brexitul e motivat tocmai de incompatibilitatea politico-sistemica dintre monarhismul britanic si republicanismul majoritatii si, totodata, al celor mai puternice tari europene, in noua formula planificata, de „refondare” a UE?

Oricat de „constitutionala” se autodefineste monarhia UK (desi Regatul nu prea are… Constitutie, doar cateva texte sumare), pentru un sistem care se pretinde democratic afirmatia – care e si realitate – privind „Guvernul Majestatii Sale” suna… ca dracul (am citat celebra expresie a ex-premierului Petre Roman).

Oare de aici sa se fi inspirat presedintele Klaus Iohannis cand si-a facut cunoscuta aspiratia „Guvernul Meu”?!

Dar animozitatile politice dintre Rusia si UK ar putea avea drept cauza abisala, subliminala tensiunea dintre monarhism si republicanism?

Guvernele de pretutindeni trebuie sa fie ale popoarelor, pentru a fi democratice. Altfel, democratia ramane un mit, acoperit cu abilitate de propaganda.

O sursa pentru potentiale explicatii ar putea fi aflata in „furia” extremismului, care pare sa castige teren, cu care sunt respinse rezultatele alegerilor electorale.

In SUA, votul popular al alegerilor prezidentiale din 2016 a fost castigat de candidatul democrat (Hillary Clinton), dar operatorie a fost desemnarea presedintelui de catre Colegiul Electoral (538 persoane) a contracandidatului republican (Donald Trump).

In Venezuela, stanga a castigat alegerile prezidentiale in 2018 (Nicolas Maduro), dar opozitia de dreapta incearca sa le uzurpeze prin desemnarea unui „presedinte” autoproclamat (Juan Guaido).

Observa cineva ridicolul situatiei prin care un presedinte american necastigator al votului popular il delegitimeaza pe presedintele venezuelean, ales prin vot popular, nu desemnat de un grup infim? Comparativ cu Maduro, Trump este un presedinte de opereta (ca si Guaido).

Pe de alta parte, ar trebui reflectat si asupra posibilitatii ca Brexitul sa fie un input pentru revenirea la monarhiile europene si regasirea limbajului international-institutional traditional, intermonarhic. N-ar fi exclus ca raspunsul sa fie concordant si sa contina un izvor nebanuit de consens.

Un nou volum on-line:”Romania in a united Europe”

O proiectie “Hiroshima&Nagasaki”: Ar fi suficiente zece rachete intercontinentale rusesti Sarmat pentru distrugerea SUA. “Lumea nu va plange” (reactie). Alternativ, scenariu economic cu doua rachete

Foto: preluare dupa aktual24.ro

Unele media americane, servitoare ale marelui capital mondial, care, aflat in criza, a inceput sa nu mai fie chiar atat de mare si sa aiba nevoi compensatorii de acaparari de noi resurse straine, incearca sa stimuleze politica globalista a Casei Albe, de inglobare de noi teritorii si natiuni in imperiul SUA, pana la utopica dominatie mondiala de catre o “unica” si “necesara” natiune ori rasa, in autodefinirile evreiesti. In acest sens, ele au ales calea minimalizarii si punerii la indoiala a capacităţilor de luptă ale celor mai noi arme ruseşti, precum racheta balistică hipersonică de înaltă precizie “Kinjal” („Pumnalul”), planorul hipersonic “Avangard”, racheta intercontinentală “Sarmat” şi dronele cu tehnologie nucleară “Burevestnik” şi “Poseidon”.

Despre rachetele sistemului “Avangard”, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a declarat la 1 martie 2018 în discursul său despre Starea Naţiunii în Adunarea Federală (parlamentul bicameral) ca acestea pot atinge viteza de 20 Mach, adică de 20 de ori viteza sunetului (1 Mach echivalând 1.224 km/oră) şi ca pot ocoli si depăşi orice sistem de apărare antirachetă din prezent, gratie caracteristicii revolutionare de nu mai avea o traiectorie balistica, clasica. La ora actuală, Occidentul isi concentreaza analiza si contracararea asupra dronei “Poseidon” cu tehnologie nucleară. Recent, media ruse au anunţat că acest sistem de arme este în curs de testare şi două submarine echipate cu drona “Poseidon” vor intra în dotarea Flotei Rusiei din Pacific. Cu toate acestea,  expertul militar rus Aleksei Leonkov consideră că într-un eventual conflict rachetele vor deţine supremaţia.

Într-un studiu publicat în săptămânalul armatei ruse “Zvezda”, Leonkov a prezentat un calcul potrivit caruia pentru distrugerea întregii populaţii a Statelor Unite ale Americii, Rusia ar avea nevoie doar de zece rachete balistice intercontinentale RS-28 “Sarmat” (“Satan 2” în codificarea NATO). In acest sens, el pleaca de la efectele celor doua bombe atomice lansate de SUA asupra oraselor civile Hiroshima si Nagasaki din Japonia, pe care le pune intr-un raport de comparatie cu efectele enorm multiplicate ale rachetei “Sarmat”. In opinia mea de expert politico-militar, cred ca ar fi nevoie de mult mai putin, de doar o cincime din numarul de rachete calculate de Leonkov. Militar, doar doua rachete nucleare rusesti “Sarmat”, lansate asupra a doua orase din SUA, la paritate cu cele japoneze, lovite de cele doua bombe atomice americane, vor fi suficiente sa distruga New York si Washington, centrele financiar si politic din care jewmericanii s-au urcat in capul Americii precum paduchii. Politic, reactiile vor fi precum unele din cele avansate in social media, la aflarea calculului lui Leonkov: Nimeni nu va plange! Restul va fi facut de altii.

https://www.antena3.ro/externe/un-expert-rus-a-calculat-de-cate-rachete-satan-2-ar-avea-nevoie-moscova-pentru-a-distruge-sua-505782.html

Incremenitii in culpabilizarea trecutului si prezentului sunt orbii viitorului: Doar prin lentilele deformatoare ale progresismului, “comunismul românesc și-a atins toate obiectivele”

Cine mereu priveste peste umar si nu are ochi pentru innoiri pe unde merge este ca un orb al viitorului. Nu inteleg cum se poate complace in astfel de stari cineva cu pretentii de futurolog. Comunismul a fost un dezastru, dar nu ne poate fi imputat. Noi nu l-am dorit, l-am urat, dar el ne-a fost impus. Ar merita sa ne fie clamata autoeliberarea, abandonarea comunismulu. Dar nu se intampla asa. Unora le e mai draga culpabilizarea.

Inteleg si culpabilizarea, dar nu o pot accepta cand este in bloc sau cand confunda efectele cu cauzele. De la impunere pana la elberare, comunsimul romanesc a cunoscut doua etape distincte. Comunismul alogen a fost iadul pe pamant pentru poporul roman, prin represiunea salbatica, distrugerea elitei, suprimarea initiativei si proprietatii private, hipercentralizarea ruinatoare a economiei, degradanta uniformizare sociala si culturala etc.

Comunismul national a adus o imbunatarire relativa, prin alfabetizare, electrificare, industrializare, dezvoltarea bazei tehnico-materiale a economiei, educatiei, sanatatii (si gratuitatea ultimelor doua), cresterea independentei energetice si financiare, un boom al relatiilor internationale, indeosebi cu tari din Vestul bogat si Sudul sarac. Dar autocratia prezidentiala avea sa le compromita pe toate acestea in anii ’80, amintindu-ne brutal ca fara pluripartidism, economie de piata, societate deschisa, democratie si drepturile omului, comunismul ramane comunism, indiferent de intentii, ca nu putea fi reformat, ci doar abandonat, si revenit la modelul democratic.

Din nefericire, a avut loc o defectiune de oportunitate pe care nu am prevazut-o: am adoptat modelul occidental prea tarziu, cand acesta isi consumase potentialul propulsor si intrase intr-o criza sistemica, imperceptibila prin perdelele propagandei vestice. De abia acum, din interiorul sistemului capitalist occidental, edificat dupa modelul celui american, am vazut, impreuna cu toate celelalte tari central si est-europene foste comuniste, actualmente integrate cu Vestul, ca spatiul euroatlantic se confrunta cu o criza a fundamentelor sale, a valorilor si institutiilor. Aceasta criza ne reaminteste pentru a doua oara de soarta sistemelor vetuste, care nu pot fi reformate, ci doar abandonate. A continua sa importam si sa consumam modelul american este o absurditate. 

In loc sa ne risipim energiile culpabilizand istoria recenta, comunista, si plangand dupa cea actuala, capitalista, ar trebui sa ne unim fortele politice de gandire prospectiva si creativa pentru a afla un proiect functional pro Romania. Scopul strategic fundamental al noului proiect politic si economic trebuie sa fie iesirea din statutul geopolitic de lagar si de colonie si deschiderea catre toate azimuturile si nevoile de dezvoltare individuala si nationala, care sa aduca romanilor si tarii mai mult bine si o mai mare libertate de alegere si de miscare, atat in Vest, cat si in Est. Nu trebuie sa mai fim prizonierii nici ai Estului, nici ai Vestului, iar aceasta noua libertate pe care vrem sa ne-o castigam se poate vedea din libera circulatie si relationare in ambele sensuri geopolitice. “Privind în urmă, eu am fost ”progresist”…”, afirma fostul ministru de externe Teodor Baconschi intr-o postare tanguitoare pe blogul personal. Haideti sa iesim cu totii din cenusiul trecutului  sau despre trecut si sa-i redam Romaniei constiinta valorizatoare de sine, stima de sine ca tara si oameni, de care are nevoie pentru a construi. Comunismul nu si-a atins in Romania niciun obiectiv: el nu a avut aderenta etnica, culturala, religioasa, nu a fost un produs crestin, romanesc, european. Fantasmagoria a disparut o data cu coercitia. Sutinerea contrariului suna a laudarosenie comunista.

Region First: Regionalismul este constiinta de sine

SHINZO ABE

In aceste prime doua decenii ale secolului XXI au devenit evidente doua forme antagonice de capitalism: capitalismul globalist sau unilateralist si capitalismul democratic sau multilateralist. Capitalismul globalist este belicos si expansiv. Aceste caracteristici genetice il pun inevitabil intr-o relatie de troficitate, ca de la pradator la victima, cu capitalismul democratic. Practic, capitalismul globalist se hraneste cu capitalism democratic.

In fata globalismului, care saraceste si face instabila orice parte din lume care i-a cazut prada, regionalismul, intr-o acceptiune prin care tarile componente devin constiente de forta lor comuna, pusa intr-un format geopolitic de solidaritate si intrajutorare, ar putea deveni un factor de stabilitate si prosperitate. Regionalismul constient, prin care vecinatatile nemijlocita si apropiata au o perceptie colectiva ca reprezinta un sumum specific, harazit pe vecie, o casa a locului, in care isi afla resursele de autoaparare si subzistenta, va fi o stavila de netrecut in calea globalismului. Regionalismul este constiinta de sine a regiunii. Aceasta este o definitie.

Japonia a ajuns deja la constientizarea fortei protectoare si dezvoltatoare a regionalismului in Asia de Nord-Est. Premierul Japoniei, Shinzo Abe, a inaugurat, luni, aceasta viziune a regionalismului constient de sine si solidar cu sine, printr-o declaratie de intentii si principii. “Voi acţiona cu hotărâre, profitând de orice ocazie pentru a sparge zidul neîncrederii reciproce şi o voi face direct printr-o întâlnire cu liderul Kim Jong-Un pentru a rezolva problema nucleară, pe cea a programului de rachete al Coreei de Nord, precum şi răpirile” de japonezi în anii 1970-1980, a declarat Shinzo Abe.

“Îmi voi stabili ca obiectiv normalizarea relaţiilor diplomatice punând capăt unui trecut nefericit”, a mai spus şeful executivului nipon, referindu-se aluziv la abuzurile comise de colonizatorii japonezi în Peninsula Coreeană înainte şi în cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta schimbare de abordare este nu numai spectaculoasa, dar si pragmatica, atat bilateral, cat si privind cadrul mai larg al regiunii. Sa ne reamintim, cu numai un an in urma Japonia tuna si fulgera impotriva programului nuclear si balistic al Coreei de Nord.

Totodata, in discursul din deschiderea unei noi sesiuni parlamentare, şeful guvernului japonez s-a angajat să aducă relaţiile dintre China şi Japonia la un “nou stadiu”. Abe a afirmat că relatiile Japoniei cu China au “revenit în totalitate la normalitate”, după întâlnirea sa cu preşedintele Xi, la Beijing, anul trecut. Xi este aşteptat să efectueze în 2019 prima sa vizită oficială în Japonia. Din analiza a ceea ce poate fi numit un manifest regional, lansat de Japonia, se remarca o noua idee doctrinar-geopolitica, de a transforma relatiile de vecinatate in puncte tari ale regiunii. “Voi desfăşura o activitate diplomatică intensă în raport cu vecinii noştri pentru a face din Asia de Nord-Est un loc al păcii şi prosperităţii stabile”, a promis prim-ministrul japonez.

Sursa: Wikipedia

________________________

NOTE: [1] O discutie aparte, care nu este tema articolului, o reprezinta comunismul rezidual, ramas dupa abandonarea lui in Europa. Capitalismul globalist este cauza inchiderii unor tari in formule „comuniste”, din ratiuni de rezistenta, care in esenta sunt capitalism monopolist de stat. Insa pe masura diminuarii sau inlaturarii pericolelor capitalismului globalist, formulele „comuniste” vor redeveni capitalism democratic, pentru inceput prin deschiderea spre economia de piata. [2] Dezarmarea nucleara unilaterala nu este o optiune de securitate realista, in conditiile in care arma nucleara a fost utilizata in trecut si care in prezent este un potential de amenintare pentru tarile care nu o au in dotare. Denuclearizarea militara trebuie sa fie multilaterala si totala. Exista in acest sens o Rezolutie a ONU. [3] Asia de Nord-Est, la care se refera Shinzo Abe, ori mai degraba Asia de Est, care este mai definibila si include tara sa – China, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Hong-Kong, Japonia, Macao, Mongolia si Taiwan -, ar putea avea propriile capacitati nucleare. Se exclude China, evident, care este o superputere. Posibilitatea ar deveni realitate in varianta regionalizarii, ca expresie a constiintei de sine a regiunii, prin folosirea disuasiunii nucleare nord-coreene pentru prezervarea suveranitatii si securitatii oricarei tari componente, care ar fi amenintata sau atacata.

Criza venezueleană: Dezonoare sau ostatic la Washington?

Aparent, atasatul militar al Venezuelei in SUA si-ar fi incalcat juramantul militar si l-ar fi abandonat pe comandantul suprem al armatei nationale venezuelene, presedintele legitim al tarii Nicolas Maduro. Colonelul Jose Luis Silva a dat publicității o înregsitrare video în care le cere ofițerilor să treacă de partea liderului opoziției Juan Guaidó, care s-a autoproclamat presedinte interimar al Venezuelei. Acest scenariu déjà vu in unele tari tribale a fost imediat aprobat de Casa Alba, care l-a recunoscut pe Guaidó drept presedinte legitim.

In mesajul video difuzat prin NTN24, un canal de stiri in limba spaniola, cu sediul in Bogota (Columbia), atasatul militar venezuelean este inregistrat la ambasada din Washington. El sta la birou, cu cascheta in fata, inapoia careia se afla niste hartii, pe care probabil se afla scris discursul. In cadru se afla steagul national al Venezuelei. “Mă adresez astăzi poporului venezuelean și, în mod special, fraților mei de arme, să îl recunoască pe președintele Juan Guaidó drept președinte legitim”, spune Silva, privind spre aparatul de filmat.

Insa intr-un context constrangator, planificat si desfasurat pentru reusita unui proiect de lovitura de stat, nimeni nu poate garanta autenticitatea a ceea ce pare sa fie. Declaratia lui Silva putea sa fie obtinuta printr-o varietate de metode CIA. Ea este in mod evident o piesa dintr-un puzzle foarte larg, cuprinzand presiuni asupra ONU, OSA, aliatilor regionali si europeni, cereri adresate tuturor tarilor pentru a pune capat tranzactiilor financiare cu Caracasul etc, pentru delegitimarea si inlaturarea lui Nicolas Maduro. Venezuela a respins ferm, sâmbătă, la ONU, ultimatumul european de opt zile pentru convocarea de alegeri, sub amenintarea recunoaşterii lui Juan Guido ca presedinte. “Cine sunteţi voi să daţi un ultimatum unui guvern suveran? Este o ingerinţă infantila”, a declarat ministrul venezuelean de externe Jorge Arreaza, intr-o reuniune a Consiliului de Securitate al ONU. “Vom continua să urmăm calea democraţiei noastre”, a afirmat oficialul venezuelean. Arreaza a sustinut că relatările din media americană şi mesajele pe Twitter ale vicepreşedintelui Mike Pence şi ale secretarului de stat Mike Pompeo arată că Washingtonul se află în spatele „loviturii de stat” a aventurierului cosmopolit Juan Guaidó.

“Defectare” simbolica in diplomatia canadiana, vizand desatelizarea de Washington in scandalul Huawei : Ambasadorul Canadei in China, concediat dupa ce a iesit din linia politica a Ottawei

Justin Trudeau/ Foto: Agerpres/EPA

Declaratiile politice critice la adresa SUA ale ambasadorului Canadei in China, John McCallum, au ridicat simultan sprancene la Ottawa si Washington, dar si in alte capitale. Este un act de indisciplina diplomatica sau mai rau? O “defectare” simbolica, prevestitoare in administratia Trudeau, care evoca avertizor disfunctionalele retrageri din administratia Trump? Un protest vizand iesirea Canadei din politica sa de aservita Statelor Unite?

Intr-o interventie publica, ambasadorul canadian McCallum, aflat la post in Beijing, a plasat aliatul american al canadienilor intr-o postura abuziva, de incalcare a dreptului international. El a pus sub semnul întrebării solicitarea Washingtonului privind extrădarea unui sef al companiei chineze Huawei, Meng Wanzhou, retinut in Canada. Diplomatul  canadian a precizat că pretentia excesivă americană nu este validă. Vineri, a revenit cu noi comentarii declarând că ar fi minunat pentru Canada dacă SUA ar renunța la cererea de extrădare.

Cetateana chineza Meng Wanzhou a fost retinuta de Canada, la cererea SUA, care o acuza ca a eludat sanctiunile unilaterale americane impuse Iranului. Meng este șefa operațiunilor financiare ale companiei de telecomunicații chineze. Atât ea, cât și compania Huawei neagă acuzațiile americane. Retinerea si extradarea lui Meng, apreciate de Beijing ca ilegale, caracteristica sutinuta acum in mod neasteptat si de catre ambasadorul canadian, au dus la inrautatirea relatiilor Chinei cu Canada. Reactia premierului  canadian Justin Trudeau fata de declaratiile politice ale ambasadorului John McCallum a fost de concediere a acestuia. El a anuntat public că i-a cerut ambasadorului guvernului sau să demisioneze, fără însă a oferi o explicație presei. In prima analiza, se poate opina ca reactia premierului Trudeau pe aceasta speta diplomatica a fost un act politic inabil, devoalator, datorat cel mai probabil juneții. Implicit, ambasadorul McCallum apare la polul opus, intr-o aura de suveranism, care sustine “Canada First”.

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22936891-justin-trudeau-concediat-ambasadorul-canadei-china-urma-unor-controverse-legate-scandalul-huawei.htm

Un mostenitor islamic al buddismului si crestinismului? Rubayatele intelepciunii: Lirica filosofica si meditativa a persanului Omar Khayyam

Illustration by Adelaide Hanscom (c. 1910).

Prin multe reflectii si lectii de viata, rubayatele [1] lui Omar Khayyam pot fi considerate ca o tangentare islamica a invataturilor buddismului si crestinismului.

Criticile nedrepte de hedonism trebuie ponderate de adevarul ca poetul, filosoful, matematicianul si astronomul persan iubea pur si simplu viata, neuitand sa si traiasca, in ragazurile de cercetare si creatie. El ura persecutiile si violentele politice, al caror obiect si martor a fost, antum si, pasager, chiar postum. Scrierile sale au fost valorizate si facute cunoscute in lumea intreaga datorita traducerilor europene.

Ultimele patru rubayate [1] citate ar putea fi apoftegmatice sau epitafice: „Doar cu-nteleptii-apuca-te de munca!/ Si fugi de prosti – sa fie-alta porunca!/ Si-otrava daca-ti da-nteleptul, bea!/ Iar prostul, orice-ti da sa bei, arunca!/”.

Luciditatea ridica insa o intrebare. Cum pot fi recunoscuti inteleptii? Intrebarea isi are rostul ei, intr-o lume plina de impostori si uzurpatori. Oare pe cati pretinsi intelepti, invatatori sau profeti nu i-am urmat si am ajuns in prapastie?!

Am doua raspunsuri: (1) numai inteleptii pot recunoaste inteleptii; (2) inteleptii pot fi cunoscuti cu inima. In ceea ce ma priveste, am aflat cu inima doi mari, universali si incontestabili intelepti: Iisus si Buddha. Ei au trait in cumpatare, nu si-au dorit puterea politica sau militara si au trait prin sacrificiul de sine in raspandirea luminii spirituale catre oameni.

Oricine ce-ar spune, nu exista o intelepciune a sabiei, a mandriei de a-i domina pe altii. Probabil ca asemanarile extraordinare dintre crestinism si buddism explica rezonanta spirituala dintre europenism si asiatism.

Poate de aceea Creatorul a dat unitate geofizica Eurasiei, care sper ca intr-o zi va deveni si una geopolitica. Nu in sens supranational/federal, cum a fost boala integrarii politice a Uniunii Europene din ultimele cateva decenii.

Sensul istoric si viitorologic asteptat este al schimburilor economice si culturale libere, nerestrictionate azimutal de catre geopolitica occidentala, care a golit de continut conceptul de libertate. Al ridicarii unui Nou Orient, ca spatiu extins al respectului fata de identitatile neamurilor si al biologiei primordiale, naturale a sexelor si familiei.

Un Nou Orient care sa decaricaturizeze democratia si sa-i reautentifice sensul originar, de putere a poporului din fiecare tara. Un Nou Orient, al abolirii unipolarismului si afirmarii ca o casa comuna a multipolarismului, concordiei si cooperarii, catre care sa se indrepte si o mare parte a Vechiului Occident. Rubayatele lui Omar Khayyam ar putea fi inca o veriga care sa lege si sa solidarizeze Islamul cu marile Religii ale Altruismului (A), Binefacerii (B) si Compasiunii (C) [3] din Eurasia.

__________________________________________________

[1]: Rubayat: Catren persan care exprimă o idee mistică sau filozofică. Din fr. rubáiyyat. Sursa: DEX ’09 (2009)

[2]: Din volumul „500 de catrene de Omar Khayyam”, editia Otto Starck, 1993, apud Adrian Nastase: https://adriannastase.ro/2019/01/26/omar-khayyam/ Vezi si https://ro.wikipedia.org/wiki/Omar_Khayam

[3]: Religii ABC, de căpătâi.

Istorie circulara: Trump il imita pe Nixon din episodul Chile (1973). SUA sustin un “Pinochet” pentru lovitura de stat in Venezuela. Beneficiu: Stoparea “ShutDown”. Risc America Latina: Destabilizare regionala, dupa scenarii de tip “Orientul Mijlociu”

Angajamentul in curs al SUA de a destabiliza Venezuela se inscrie in ceea ce ar putea fi numita o istorie relativ circulara. Casa Alba face ce face si in politica externa revine periodic la aceleasi etape din trecut. Ca si cand ar trece invariabil prin niste puncte de pe o curba inchisa.

In speta pe rol privind Venezuela, Donald Trump il imita pe Richard Nixon, din episodul loviturii de stat din Chile (1973), prin amestecul extern grosolan al SUA, prin CIA. Presedintele legitim chilian Salvador Allende a fost asasinat, iar puterea a fost uzurpata de generalul Augusto Pinochet, un dictator genocidar, delapidator si evazionist fiscal, aflat in slujba SUA. Au urmat ani de crime, execuții publice, tortură, teroare. Venezuelenii creduli in propaganda americana nici nu stiu ce-i asteapta!

Chiar si contextual, cele doua lovituri de stat sunt asemanatoare. Razboiul din Vietnam prabusise finantele publice ale SUA, care se indreptau spre o criza economica si energetica (a petrolului) majora. La acest tablou sumbru economic, se adaugau pierderile pe care SUA le suportau prin finantarea inarmarii Israelului si pomparea de resurse in  gaura neagra pe care o reprezentau razboaiele teritoriale ale israelienilor cu arabii.

In aceasta situatie, Nixon a luat doua masuri abuzive si extrem de urate de comunitatea internationala. El a luat decizia unilaterala, in 1971, sa decupleze dolarul de la convertibilitatea in aur. Consecintele au fost dezordinea financiara, inflatia, bulele speculative si recesiunile, in SUA si in Lume, pe care le vedem si azi. A fost apoi lovitura de stat din Chile, care a permis, o perioada, astuparea gaurilor din finantele si economia SUA.  

Pentru a-si reabilita imaginea publica, puternic afectata de socurile internationale pe care le-au provocat deconvertibilizarea dolarului si episodul chilian, Nixon a adus acasa soldatii din Vietnam (cum face si Trump cu cei din Siria!) si a demisionat in urma punerii in scena a scandalului Watergate. Efectele scontate psihologic s-au produs: opinia publica l-a iertat, a uitat si… l-a laudat! Nu in ultimul rand, aparentele sistemului american au fost salvate.

Este foarte probabil ca in acest an Trump sa imite si demisia lui Nixon, cu aceleasi consecinte de imagine, pe termen lung (de fapt, definitive). Acest scenariu este sugerat si de Financial Times (“Brexitul va fi oprit, iar Trump pus sub acuzare in decursul acestui an”), dar si de Partidul Democrat, care-i cere imperativ: “Demisionati!” (John Kerry).

Revenind la criza din Venezuela, in care presedintele parlamentului Juan Guaido s-a autoproclamat “presedinte” interimar si a fost recunoscut imediat de catre SUA-Canada si aliatii din America Latina, este de notorietate ca CIA s-a implicat si se implica activ pentru implementarea proiectului de lovitura de stat si inlaturarea presedintelui legitim Nicolas  Maduro, reales in 2018. Beneficiul va fi exclusiv al SUA: stoparea “ShutDown” si reluarea finantarii faraonicei administratii americane, pe baza resurselor aspirate din Venezuela, in special a celor de petrol. Riscul, de asemenea exclusiv, va fi pentru America Latina: destabilizarea regionala, prin deschiderea unui al doilea teatru terorist-militar de tip “Orientul Mijlociu”.

Turneul diplomatic in America de Sud efectuat in octombrie de catre secretarul de stat american Mike Pompeo capata o alta dimensiune din retrospectiva functiei de sef al CIA de pe care acesta a fost adus in actuala pozitie de catre Donald Trump. Apare mai limpede ratiunea pentru care orchestratorul dezinformarilor, subversiunilor si diversiunilor CIA a fost adus in fruntea Diplomatiei SUA. Se sconteaza ca scenariul loviturii de stat de la Caracas va fi mai usor implementat prin focul metodelor persuasive-disuasive, reunite in aceeasi persoana.

Deja metodele CIA-iste sunt la libera vedere: coruperea lui Juan Guido pentru tradare nationala si distribuirea acestuia in rolul unui nou “Augusto Pinochet”, presiunile specifice (de regula, amenintari, intimidari) asupra a 16 membri din OSA (din 34), care isi are sediul in Washington (!), cererea de catre Pompeo de “sprijin” pentru “Pinochet”-ul sau, promisiunea de 20 milioane de dolari ajutor SUA pentru Venezuela, lansarea de catre autoproclamatul “presedinte”(dintr-o locatie secreta!) a “promisiunii” de „amnistiere” a presedintelui legitim ales Maduro etc. Ceea ce este repetabil si inadmisibil in acest nou proiect al SUA de lovitura de stat este ca unilateralismul incearca sa-l implementeze folosindu-se de multilateralism. Ramane probabil o lectie geopolitica de invatat ca orice parte a multilateralismului devine mai devreme sau mai tarziu o victima a unilateralismului.

Noile utopii manipulatoare vin din Vest: Revirginarea capitalismului şi relagărizarea Lumii

Prima serie de conferinte tematice, lansate de MLNR pe tot parcursul anului, sub genericul prospectiv “Viitorul Romaniei”, mi-a atras atentia prin multe idei de forta, care ne-ar putea ajuta la reconfigurarea unui nou proiect de tara. Anul 2019 incheie un ciclu prezidential intern si parlamentar/institutional european. Dincolo de acesta, multe fenomene si procese nationale si comunitare vor cunoaste in noul orizont o alta infatisare, spre mai bine.

Reforma va fi cuvantul de ordine. O altfel de politica. Mai adaptata, mai apropiata de interesul cetateanului si al locului. In ultimul caz, prin prioritatea nationalului. Mai buna intelegere ca orice crestere nationala este simultan si o crestere europeana va fi esentiala. Ca starea intregului, care este comunitatea europeana, depinde de starea fiecarei parti, a fiecarei tari si natiuni componente. Noile proiectii politico-strategice vor fi prin definitie pe termen lung.

Durabilitatea edificiului pe care il vom construi va fi strans legata de soliditatea temeliilor, rezistenta materialelor de constructie, modernitatea proiectului si priceperea arhitectilor. Fara indoiala, oricine s-ar putea numara printre cei multi chemati sau veniti. De la ultimul anonim sau un mediocru aurit, pana la salahorii proiectarii si negocierii integrarii europene. Participarea e o chestiune de democratie, selectia, de meritocratie.  

A te numara printre cei putini alesi este o problema de eligibilitate, reprezentativitate si responsabilitate. Dar chiar si asa, in preajma celor alesi bantuie o serie de oameni, cu functionare si raspundere pe persoana fizica, cum se spune, care incearca sa dea directia publica. Desi, ei nu au avut vreodata un mandat electoral sau un probatoriu de leadership politic ori management guvernamental, prin care sa fi convins si care sa-i recomande.

Cu o exceptie, la ceilalti vorbitori la sesiunea mentionata nu am remarcat pozitii geopolitice unilaterale. Adica, Romania sa aiba relatii numai cu Vestul sau numai cu Estul. Oricare din aceste ultime doua pozitii exclusiviste este vicioasa. Daca le vom analiza in stransa legatura cu avansul politic si economic care se urmareste in UE si in RO, vom constata cu surprindere ca ele nu servesc nici Ideea Europeana, nici Ideea Nationala. Inainte insa de a pune in lumina contraproductivitatea pe termen lung a unor afirmatii geopolitice uniazimutale, precizez ca termenii de avans si avansism pe care ii folosesc nu au legatura cu cei de progres si progresism, care au fost denaturati prin confiscare si utilizare abuziva de catre stangismul atlantic (si negroid-atlantic, in regia Obama).

Dintre viitorii posibili va trebui sa-l alegem pe cel care va servi cel mai bine interesele Romaniei. Alegerea este insa dificila, deoarece portofoliul de posibilitati este parazitat de false optiuni strategice. Dupa aproape trei decenii de la Revolutie, subzista inca o osardie de a ne culpabiliza pentru alogeno-comunismul care ne-a fost impus si de care ne-am eliberat prin fortele proprii. Scopul ascuns al acestei stradanii demne de o cauza mai buna este de a ne inferioriza pentru a profita si a ne reduce din aspiratii.

Victimele revoltei decembriste s-au datorat unui trecut care nu voia sa moara si unui viitor care se nastea greu. Dar cele mai multe dintre crimele politice de atunci, intre care s-a inregistrat si cea careia i-a cazut prada liderul legitim al natiunii, s-au produs cand brucknerii si neulanderii, generic vorbind, ii luasera deja locul, cu ajutorul uneltelor lor diasporene sau indigene. Ei au pus in scena o reeditare aproape similara a dramelor regelui Ludovic al XVI-lea si tarului Nicolae al II-lea si ale familiilor lor. In toate cele trei spete istorice evocate (cat si in multe altele), nu popoarele si-au ucis conducatorii, ci dusmanii popoarelor. Acesta e adevarul, curat ca lacrima.   

Intr-un fel, istoria tranzitiei alogeno-comuniste, incepute dupa 1945, s-a repetat in istoria tranzitiei alogeno-capitaliste, din primele decenii de dupa 1989. Au fost repetate pana si aceleasi greseli, de negare metapolitica si metafizica, de destructie totala a celor doua mosteniri, incluzand elita si multe lucruri bune, dovezi ca nu am fost un pustiu. Fara indoiala, comunismul alogen a facut un rau imens acestei tari, si chiar si cel national a facut destule greseli si abuzuri, care de altfel erau inscrise in matricea genetica a comunismului. Dar olteanul Nicolae Ceausescu nu a lasat dupa sine potopul, ci suveranismul si investitionismul, care au fost  fara precedent. Ele continua sa fie de referinta, spre rusinea noastra si analiza neputintei si nepatriotismului regimului actual.

Daca negationistii si revocatorii vor intinde la nesfarsit petele negre ale comunismului, cu intentia nemarturisita de a impiedica recunoasterea unei perioade importante din istoria afirmarii Romaniei in competitia natiunilor, cand respectul pentru romani devenise un bun international si infrastructura si suprastructura economico-teritoriale ne scosesera din inapoierea de lume a patra sau a treia – cat nu facusera toate coroanele regilor non-etnici puse la un loc! -, vom ajunge sa punem in contradictie antagonista suveranismul si investitionismul, pe de o parte, cu Ideea Nationala de propasire si neatarnare, de cealalta parte (nota bene 1).

Istoric, comunismul nu ne este imputabil. Viitorologic, suveranismul si investitionismul sunt ultimative: ne cer sa le punem bazele “Acum!”. In caz contrar, in acest secol pierdem trenul dezvoltarii. O data ce ne-am asumat istoria si am decantat binele de rau, e normal ca lucrurile bune din trecut sa le preluam si sa le imbogatim cu altele noi. Aceste preocupari trebuie sa ne faca agenda, nu cele care ne trag inapoi sau ne tin pe loc.

Marturisesc ca, ascultand ofertele politice pentru “Viitorul Romaniei” (vezi video), am fost uluit, la un moment dat, de tupeul nemasurat al unei ridicole tentative de revirginare a capitalismului vestic (nota bene 2), care s-a confundat intotdeauna cu americanismul. De acolo a venit si la noi capitalismul, care e unul american, dupa ce mai inainte acesta si-a pus odrasla numita comunism sa domneasca amar de vreme peste romani (si alti estici). Este o realitate ca minciuna bantuie in societatea capitalista romaneasca si ca politicienii capitalisti romani mint de ingheata apele, uneori. Este si o “normalitate” politica genetica, ca doar aschia nu sare departe de copac, daca punem capitalismul si comunismul in relatia lor de ascendenta si descendenta advarata, parentala si filiala.

Este insa o denaturare grosolana, un fals oribil sa afirmi ca sursele minciunii, cu tot arsenalul de tehnologii de fabricare si diseminare, ne apartin noua si esticilor. Ni se invoca  in sustinere vina de a fi iesit din comunism. Premisa este stramba. E ca si cum s-ar reprosa biblicilor ca au iesit din desert. Prin tehnica efectului implicit de contrast, se sugereaza ca Vestul ar fi un tinut al adevarului, neatins de spurcaciunea minciunii. De fapt, dupa cum temeinic si larg este documentat, minciuna la vesticii indepartati a devenit politica de stat de la inceputuri.

La procesul de intentie si culpabilizare cu care suntem tintiti, unii ar putea sa raspundă prin furie sau porcăială neaoșă, la care stam bine in limbaj popular. Insa reactia eminamente credibila si acceptabila este cea in termeni stiintifici si istorici. Nu este nevoie de multa lectura sau bibliografie pentru a ne lamuri de unde vin minciunile sistemice, politice si geopolitice, la pachet cu tehnologiile de fabricare si diseminare, cu care se tot incearca sa fim imbroboditi. Un simplu recurs la memorie, de enumerare, inevitabil partiala, de metode si suporturi ale inducerii in eroare sunt edificatoare prin mediul lor de provenienta: “novlimba” sau “nouvorba” orwelliana,  neuro-linguistic programming, metode de manipulare adecvate genului, varstei, domeniului, “political correctness”, “post-truth”, “fake news” etc, cu uneltele lor de raspandire, ca facebook, google, twitter si altele. 

Tot discursul tutelar – paternal sau de frate mai mare – in centrul caruia se afla directivele de urmare neabatuta a directiei geopolitice spre “Vest” si a caii sale ideologice “democrat-liberale”, pe care Occidentul Indepartat il revarsa asupra Europei de Vest, Centrale si de Est, dar nu numai, exprima tentatia irepresibila de re-lagărizare a lumii (nota bene 3). Gerontocratia americana doreste reintoarcerea la bipolarismul din timpul razboiului rece, la bipartajarea relatiilor politice internationale si a economiei mondiale. Dinozaurii fostului Imperiu Britanico-American s-au invatat sa aiba o sfera de influenta exclusiva, in care sa faca ce vor cu statele din componenta, sa le foloseasca resursele pentru clasa politica jewsbritmericana si populatiile ca surse de sclavi.  

Pentru europeni, opozitia fata de tentativele americane de reintoarcere la vechea politica a sferelor de influenta are o semnificatie speciala. “Razboiul rece” a fost o denumire care a indreptat atentia spre rivalitatea sau competitia sovieto-americana, care a existat dintotdeauna si, in noua conexiune rusa de dupa abandonarea comunismului, va exista in continuare, chiar daca la o alta scara, care nu va mai avea doar doua gradatii, corespunzatoare fostului bipolarism, si cu atat mai putin una, a unipolarismului.

La Malta, bipolarismul devenise deja anacronic, o Yalta nu va mai exista niciodata, iar unipolarismul este cea mai mare utopie din cate au existat vreodata. Multipolarismul este noua si ultima harta geopolitica, cel putin in secolul XXI. Revenind la europeni, sintagma “razboiul rece” le-a abatut in mod abil atentia de la cea mai mare drama din toate timpurile, divizarea geopolitica a continentului, a casei comune europene.

In opinia mea, perioada 1946-1989/1991 si-ar fi meritat mult mai bine denumirea de Marea Criza Europeana sau de Marea Dezbinare a Europei. Iata prin urmare de ce afirmatii de genul “Spre Vest” sau uniformizarea ideologica a spatiului occidental prin “democratia liberala”, care in esenta inseamna un nou lagar, o noua sfera de influenta captusita cu o noua cortina de fier, lezeaza sensibilitatile de unitate si solidaritate europene. Ele intra in contradictie anatagonista cu Ideea Europeana. Oricine intra in spatiul euroatlantic nu trebuie sa mai traiasca vreodata socul de a i se inchide in spate usa sau poarta cu zavorul, si sa i se interzica relatiile cu cei din afara, ca si cand ar fi intr-o inchisoare sau intr-un lagar.

Reflectii politice in ianuarie 2019: Deserializarea si particularizarea etnonima a functiilor de sefi de state

Nu cred ca trebuie sa judecam functia (institutia) prezidentiala prin prisma unor persoane care au ocupat aceasta pozitie. Mai ales a presedintilor Iohannis si Basescu. Au existat si personalitati echilibrate, ca presedintele Ion Iliescu, sau care, chiar daca nu a reusit, cel putin s-a straduit sa respecte fisa postului, precum presedintele Emil Constantinescu. Pe aceleasi atributii prezidentiale exista, asadar, tipuri foarte diferite de personalitati, care dau in cele din urma substanta psiho-politica prescriptiilor formale numite atributii ale presedintelui republicii.

Totusi, tot mai multi romani resimt o nemultumire in legatura cu pozitia de la Cotroceni. Intr-un sens sau altul, in grade diferite de laissez-faire sau autoritarism. Facand abstractie de actualitate, mie mi se pare ca functia de presedinte, o inovatie americana tendentioasa, imitata de ceilalti, potrivit asteptarilor, precum maimutele, scuzata sa-mi fie comparatia neacademica, a fost extrem de terfelita in ultimul timp. Imi este pur si simplu rusine sa vad cum pozitia suprema de la Cotroceni are aceeasi denumire ca pozitia de la Casa Alba, care a fost ingrozitor de murdarita de Donald Trump, in ciuda denumirii sediului, care sugereaza ca ar trebui sa fie locuit de oameni puri, curati moral, caracteriologic. Acelasi dezgust, la care adaug si multa indignare, pentru ca a fost folosit pentru o manipulare geopolitica gigantica, il am si fata de Abraham Lincoln, un drogat si un plin de sifilis, uneori cu accese aproape psihotice, Nu mai spun ca unii presedinti de state au fost asasinati politic si ca exista chiar o politica oculta de incurajare in acest sens.

Probabil ca ceva ar trebui facut, pentru redarea respectului fata de pozitia de sef al statului. Desigur, selectia candidatilor pentru functia de sef al statului si metodologia de acces in aceasta pozitie au un anumit rol. Din punctul meu de vedere, un sef de stat ar trebui sa fie respectat ca un rege si ales ca un presedinte. Mi-am detaliat in cateva randuri filosofia politica pe acest subiect. Din ratiunea de a avea si pastra intotdeauna un spatiu de manevra, in toate situatiile posibile de criza, cred ca sefia statului trebuie sa ramana distincta, ca o putere de reprezentare, iar sefia guvernului si guvernul insusi sa fie puterea operationala, executiva, cum spunem in limbajul separatiei puterilor statului. Exemplul pe care il am in minte, care ar putea sa fie calauzitor si pentru noi, este cel al imparatului Japoniei, care nu capituleaza, nu este luat prizonier si nu este destituit de nimeni. Pe de alta parte, nu trebuie sa ne amagim, respectul fata de autoritate vine din doua surse, din forta prerogativelor si din forta etichetei, protocolului, ritualului simbolic de infatisare, adresare si reprezentare. Degeaba contestam noi drepturile institutionale ale amnistiei si gratierii.

O alta idee preocupanta ar fi, in opinia mea, ca functia de sef al statului sa iasa din serializarea compromisa pe care o reprezinta „presedintele”, ca denumire si mod de tratare. Am vazut ca rusii au organizat o ampla foto-expozitie documentara despre ultimul lor tar, Nicolae al II-lea, care, reamintesc, pentru a nu starni sperante alogene desarte in ceea ce ne priveste, a fost un monarh etnic. Nu ar fi ceva surprinzator ca Rusia sa revina la institutia tarului, intr-o forma si cu un continut modernizate. M-am mirat, nu atunci, ci mai tarziu, cand tabloul post-comunist a inceput sa capete contur (evit sa utilizez termenul de post-sovietism, care are o alta sensibilitate, partial indreptatita, pentru ca spre deosebire de prabusirea comunismului, care a fost legica si logica, destramarea Uniunii Sovietice a fost o catastrofa geopolitica, prin distrugerea contraponderii la capitalismul Statelor Unite, care a devenit o dictatura mondiala unipolara), ca acest lucru nu s-a facut dupa colapsul comunismului, de catre presedintele Boris Eltan, car ar fi putut sa devina tarul Boris I, fara niciun comentariu critic. Atunci a fost o oportunitate ratata. Dar timpul de recuperare a traditiei niciodata nu este trecut. Ar fi fost/ar fi un act juridic de condamnare decisiva si definitiva a comunismului impus rusilor si de stergere a tuturor vestigiilor sale, dintre care institutia prezidentiala a ramas neatinsa, ca forma, chiar daca in continut s-a democratizat. Au fost, daca nu ma insel, cinci Dume, dupa revolutia esuata din 1905, pana la lovitura de stat iudeo-comunista (e acelasi drac si daca ii spunem marxist-comunista, chiar daca suna a pleonasm; cu Lenin e altceva, el a salvat Imperiul si, intr-un fel, Estul, prin scoaterea din iobagie, din nestiinta de carte si din lipsa electrificarii, cel putin). Ar fi fost extraordinar, din punct de vedere politic si democratic, daca numaratoarea de atunci a Dumelor s-ar fi continuat dupa 1991. Rusia celei de-a „N”-a Dume… Suna frumos si democratic. O cutuma cam cum este la francezi cu numaratoarea republicilor (care sunt la a cincea republica).

Ce sa mai spun de Franta, unde bubulii vor o noua revolutie, de aceasta data colorata, a „Vestelor galbene”. Mars, ma’!, vedeti-va lungul nasului si stati la locul vostru sau luati-va lumea in cap… Apoi, privesc cu optimism spre turci, unde traditia sultanilor ar putea fi reinviata si modernizata. Mai cred ca aceste posibile recuperari ale institutiilor supreme traditionale ar putea fi coordonate la scara euroasiatica. Ar fi astfel minimalizate riscurile unei initiative singulare. Dar, oare, la noi, la romani, ce ar fi de facut, pentru a ne recupera traditia etnica a politicii si a o pune in simbioza cu modernizarea?! Nu am niciun raspuns. Stiu insa ca daca nu gandim noi despre noi, nimeni altcineva nu o va face.