O nouă realitate geopolitică: Hiperputerea multipolarismului, garantă a suveranităţii

China: O navă spațială robotizată, Chang’e-4, pe latura ascunsă a Lunii, prima încercare și aterizare de acest tip din istorie.

In limbajul consacrat al competitiei bipolare din timpul razboiului rece, a fost acreditat termenul de superputere, cu referiri la SUA si URSS. Dupa sfarsitul bipolarismului sovieto-american, prin disparitia URSS, in 1991, si apoi a unipolarismului SUA, care a durat pana in 2014-2015, o data cu revenirea puternica si stabilizatoare a Rusiei in arena internationala, a aparut o noua realitate geopolitica, multipolarismul.

In noua retea de putere multipolara intra o serie de tari emergente, care sunt angrenate in contrabalansarea unipolarismului, care a devenit detestabil pentru instabilitatea si dezechilibrele globale la care a contribuit decisiv si prin incalcarile sistematice ale dreptului international.

Se apreciaza ca puterea cumulata in crestere a noilor centre de putere mondiala poate fi considerata ca o superputere, dupa vechea tipologie de clasificare economica si militara, din timpul razboiului rece. Mai mult, sunt semnale robuste ca trendurile consolidate de dezvoltare si cooperare ale superputerii colective a multipolarismului vor face ca in definirea geopolitica a acestuia sa se renunte la termenul de superputere in favoarea celui de hiperputere.  

Superputerea unipolarismului urmareste in mod inacceptabil expansiunea si totalitarismul globale. Finalitatea sa este o oroare criminala de proportii planetare: uniformizarea lumii, prin desfiintarea natiunilor si statelor nationale, amestecul rasial, realizarea unui stat unic si a unui guvern mondial. In contrast cu aceasta masacrare a diversitatii natiunilor si statelor lumii, scopul strategic al hiperputerii multipolarismului il reprezinta apararea si garantarea suveranitatii, ca valoare fundamentala de drept international.

Despre China si Rusia nu se poate vorbi decat in stransa legatura cu afirmarea acestora ca puncte tari ale noii lumi multipolare. Acestora li se adauga lumile araba si islamica, atat ca puteri colective regionale, cat si ca puteri statale distincte (Iran, Turcia, Egipt, Arabia Saudita etc), coreeana (zona peninsulara, cu cele doua state coreene), alte puteri colective regionale si state distincte din lumile asiatica, latino-americana, africana etc.

Regiunile si statele componente devin tot mai constiente de puterea lor reunita si solidara, de poli de putere mondiala, care interconectate constituie o adevarata hiperputere a multipolarismului. Altfel sau plastic spus, hiperputerea multipolarismului este puterea lumii unite, devenite constienta de puterea invincibila a unitatii sale.

Despre hiperputerea multipolarismului exista o serie de indicii relevante: ascensiunea Chinei ca a doua putere economica mondiala, arma hipersonica Avangard a Rusiei, misiunea cosmica chineza Chang’e-4, care a aselenizat si a inceput sa exploreaza fata ascunsa a Lunii, testarea chineza a unei versiuni proprii a “mamei tuturor bombelor”, intrarea Coreei de Nord in clubul puterilor nucleare, consolidarea de catre Iran a apararii sale spatiale si balistice etc. Hiperputerea multipolarismului este legitima si  obiectiv necesara, ca drept inalienabil al lumii de a se autoapara in fata unipolarismului sclavagist si a tiraniei unilateralismului acestuia. Hiperputerea multipolarismului este suportul material al garantiilor pe care aceasta le ofera in atingerea scopului sau strategic global, de aparare a suveranitatii, ca atribut fundamental al statului si valoare cardinala a dreptului international.

O strategie neobisnuita de precampanie: Reafirmandu-si candidatura pentru Cotroceni, presedintele Klaus Iohannis se antreneaza concurand Guvernul Dancila!

Palatul Cotroceni: Presedintele Klaus Iohannis

Presedintele in exercitiu al republicii, Klaus Iohannis, a reiterat, vineri, că va candida pentru un nou mandat la alegerile prezidenţiale din acest an.

Specificul intern-extern major al acestor alegeri este ca in prima jumatate a anului Romania va exercita functia rotationala de presedinte al Consiliului UE.

Pentru ca acest mandat de tara european sa fie dus cu bine pana la capat, e nevoie de o coordonare interinstitutionala de exceptie. O “exceptie” si la propriu si la figurat, in sensul ca macar in acest orizont sa functioneze bi si multipartizanismul.

Exista insa, din pacate, o serie de germeni negativi care ar putea impiedica Romania sa valorifice politic exercitul de presedinte al UE. Desi capacitatea sa de exercitiu este plenara. Grav e ca germenii in cauza sunt in curs de maturare si multiplicare.

Argumentul cel mai puternic il ofera presedintele Klaus Iohannis, care pare hotarat ca in vederea participarii la alegerile prezidentiale sa se antreneze concurand… Guvernul Dancila! Din aceasta perspectiva, strategia sa de precampanie e ciudata.

Este inacceptabil ca seful statului sa puna bete in roate guvernului. Si inca unui guvern care are indicatorii economici si sociali pe plus, unii chiar cu multe cifre in sus. Care este “logica” presedintelui tarii de a face opozitie unui guvern care este in calendar cu programul sau politic si electoral? E o logica schioapa si perdanta. Cel putin din punct de vedere al atributiunilor constitutionale. Si daca ar fi vorba de un exces de zel, acesta tot tendentiozitate se numeste. Efectele sunt la fel de blocante.

Presedintele a incalcat procedura legala privind mandatul sefului Statului Major al Apararii. El refuza sa-l revoce pe Augustin Lazăr din funcţia de procuror general, pentru motive mult mai grave decat cele pentru care a fost nevoit sa o revoce pe Kovesi din pozitia de procuror sef al DNA. Iohannis refuza numirea a doi ministri, la Dezvoltare si Transporturi, cu consecinte asupra mandatului la presedintia UE. Departamentele presedintiei au devenit in mod neconstitutional substitute ale ministerelor si guvernului, sub aspectul supervizarii deciziilor acestora. Presedintele isi aroga un rol de presedinte-premier. El sanctioneaza abuziv actul de guvernare. Lista e lunga si ramane deschisa, nu sunt semne ca se va opri, dimpotriva.

Orice analiza la acest comportamental prezidential antiguvernamental, pe care doar o linie foarte subtire si difuza il desparte de cel de sabotare si tradare, ma duce la concluzia unei ahtieri fara scrupule dupa putere. Mi se pare un caz freudian, de psihanaliza, cu o mare incarcatura de ambiguitate pasionala.

Aceasta tipologie este foarte vulnerabila. Pasionalitatea o poate face ambivalenta. N-ar fi de mirare ca, in extremis, Iohannis sa recurga la un act unilateral (o demisie, un act de lasitate), cu posibile consecinte devastatoare pentru statalitate, daca se simte amenintat sau pe punctul de a pierde jocul. Astfel de indivizi nu stiu sa piarda.  

Depinde de tipul de presiuni sau argumente, si pe speta s-a evocat deja suspendarea, dar asta nu-l va face decat un fals erou, care-i va netezi calea spre al doilea mandat. Nu, trebuie lasat sa intre in competitie. Sa nu se recurga la acelasi mijloc josnic pe care il foloseste Iohannis, sa nu-i lase pe altii competitivi sa-l concureze, ci doar pe cei cu a doua sau a n-1 sansa. El nu vrea competitori reali, sa fie sigur ca va castiga. 

“Personal, obiectivul meu pentru alegerile prezidenţiale este câştigarea unui al doilea mandat de preşedinte al României”, a precizat Klaus Iohannis. El s-a aratat optimist în privinta candidaturii sale pentru castigarea unui nou mandat, menţionând că nu se teme de niciun contracandidat. “Da, sunt foarte optimist. Nu mă tem de niciun contracandidat. Nu mă tem niciodată de contracandidaţi. Alegerile sunt alegeri. Cine doreşte să obţină un mandat trebuie să se prezinte în postura de candidat. Eu mă voi prezenta şi sunt optimist, da!”, s-a sumetit Iohannis.

Insa faptele sale de presedinte ii contrazic afirmatia ca ar fi deschis oricarei contracandidaturi pentru Cotroceni. Acuzatiile fara dovezi sau contrafacute privind asa-zisii “penali”, o strategie de conservare a puterii preluata de la Basescu, cu care Iohannis i-a “incercuit” pe Liviu Dragnea si PSD, pentru a nu permite niciun contracandidat din zona stangii politice, il pozitioneaza de facto ca un trisor. Iohannis este un cartofor al jocului politic. Se sustine defaimator ca “patatul” Dragnea nu ar avea nicio sansa in fata “preacuratului” Iohannis. Dar este doar un razboi psihologic. O intimidare, pentru ca ii este frica de Dragnea, care va castiga la pas, cu toata orchestra iohannista de zgomote. Presedintele PSD Liviu Dragnea a dus si a mentinut stanga social-democrata la guvernare, cu decizii curajoase si bune rezultate, intr-o etapa extrem de agitata a Romaniei.

Liviu Dragnea ar putea fi invins doar de cineva tot de stanga, independent sau sustinut de societatea civila, cu performante politice si civile fara nicio concurenta pe esichier sau in orice formula de prezidentiabili. Exista o astfel de personalitate, foarte cunoscuta, care este asteptata sa reintre in politica. O stanga cu doua varfuri de atac la prezidentiale, chiar daca diferite ca stiluri si capabilitati, ar fi chiar o “asezare in teren” interesanta. Dar si un moment al adevarului privind ierarhia valorilor si meritocratia. Ce-i drept, va exista si un risc de defalcare, dar macar se vor limpezi apele. Nu in ultimul rand, importanta va fi si lectia care se lasa in urma, pentru a nu fi discutii de incorectitudine politica: drepturile la aspiratie si competitie deschisa.

https://www.agerpres.ro/politica/2019/01/04/iohannis-voi-intra-in-competitie-pentru-un-nou-mandat-de-presedinte–235782