Reflectii politice in ianuarie 2019: Deserializarea si particularizarea etnonima a functiilor de sefi de state

Nu cred ca trebuie sa judecam functia (institutia) prezidentiala prin prisma unor persoane care au ocupat aceasta pozitie. Mai ales a presedintilor Iohannis si Basescu. Au existat si personalitati echilibrate, ca presedintele Ion Iliescu, sau care, chiar daca nu a reusit, cel putin s-a straduit sa respecte fisa postului, precum presedintele Emil Constantinescu. Pe aceleasi atributii prezidentiale exista, asadar, tipuri foarte diferite de personalitati, care dau in cele din urma substanta psiho-politica prescriptiilor formale numite atributii ale presedintelui republicii.

Totusi, tot mai multi romani resimt o nemultumire in legatura cu pozitia de la Cotroceni. Intr-un sens sau altul, in grade diferite de laissez-faire sau autoritarism. Facand abstractie de actualitate, mie mi se pare ca functia de presedinte, o inovatie americana tendentioasa, imitata de ceilalti, potrivit asteptarilor, precum maimutele, scuzata sa-mi fie comparatia neacademica, a fost extrem de terfelita in ultimul timp. Imi este pur si simplu rusine sa vad cum pozitia suprema de la Cotroceni are aceeasi denumire ca pozitia de la Casa Alba, care a fost ingrozitor de murdarita de Donald Trump, in ciuda denumirii sediului, care sugereaza ca ar trebui sa fie locuit de oameni puri, curati moral, caracteriologic. Acelasi dezgust, la care adaug si multa indignare, pentru ca a fost folosit pentru o manipulare geopolitica gigantica, il am si fata de Abraham Lincoln, un drogat si un plin de sifilis, uneori cu accese aproape psihotice, Nu mai spun ca unii presedinti de state au fost asasinati politic si ca exista chiar o politica oculta de incurajare in acest sens.

Probabil ca ceva ar trebui facut, pentru redarea respectului fata de pozitia de sef al statului. Desigur, selectia candidatilor pentru functia de sef al statului si metodologia de acces in aceasta pozitie au un anumit rol. Din punctul meu de vedere, un sef de stat ar trebui sa fie respectat ca un rege si ales ca un presedinte. Mi-am detaliat in cateva randuri filosofia politica pe acest subiect. Din ratiunea de a avea si pastra intotdeauna un spatiu de manevra, in toate situatiile posibile de criza, cred ca sefia statului trebuie sa ramana distincta, ca o putere de reprezentare, iar sefia guvernului si guvernul insusi sa fie puterea operationala, executiva, cum spunem in limbajul separatiei puterilor statului. Exemplul pe care il am in minte, care ar putea sa fie calauzitor si pentru noi, este cel al imparatului Japoniei, care nu capituleaza, nu este luat prizonier si nu este destituit de nimeni. Pe de alta parte, nu trebuie sa ne amagim, respectul fata de autoritate vine din doua surse, din forta prerogativelor si din forta etichetei, protocolului, ritualului simbolic de infatisare, adresare si reprezentare. Degeaba contestam noi drepturile institutionale ale amnistiei si gratierii.

O alta idee preocupanta ar fi, in opinia mea, ca functia de sef al statului sa iasa din serializarea compromisa pe care o reprezinta „presedintele”, ca denumire si mod de tratare. Am vazut ca rusii au organizat o ampla foto-expozitie documentara despre ultimul lor tar, Nicolae al II-lea, care, reamintesc, pentru a nu starni sperante alogene desarte in ceea ce ne priveste, a fost un monarh etnic. Nu ar fi ceva surprinzator ca Rusia sa revina la institutia tarului, intr-o forma si cu un continut modernizate. M-am mirat, nu atunci, ci mai tarziu, cand tabloul post-comunist a inceput sa capete contur (evit sa utilizez termenul de post-sovietism, care are o alta sensibilitate, partial indreptatita, pentru ca spre deosebire de prabusirea comunismului, care a fost legica si logica, destramarea Uniunii Sovietice a fost o catastrofa geopolitica, prin distrugerea contraponderii la capitalismul Statelor Unite, care a devenit o dictatura mondiala unipolara), ca acest lucru nu s-a facut dupa colapsul comunismului, de catre presedintele Boris Eltan, car ar fi putut sa devina tarul Boris I, fara niciun comentariu critic. Atunci a fost o oportunitate ratata. Dar timpul de recuperare a traditiei niciodata nu este trecut. Ar fi fost/ar fi un act juridic de condamnare decisiva si definitiva a comunismului impus rusilor si de stergere a tuturor vestigiilor sale, dintre care institutia prezidentiala a ramas neatinsa, ca forma, chiar daca in continut s-a democratizat. Au fost, daca nu ma insel, cinci Dume, dupa revolutia esuata din 1905, pana la lovitura de stat iudeo-comunista (e acelasi drac si daca ii spunem marxist-comunista, chiar daca suna a pleonasm; cu Lenin e altceva, el a salvat Imperiul si, intr-un fel, Estul, prin scoaterea din iobagie, din nestiinta de carte si din lipsa electrificarii, cel putin). Ar fi fost extraordinar, din punct de vedere politic si democratic, daca numaratoarea de atunci a Dumelor s-ar fi continuat dupa 1991. Rusia celei de-a „N”-a Dume… Suna frumos si democratic. O cutuma cam cum este la francezi cu numaratoarea republicilor (care sunt la a cincea republica).

Ce sa mai spun de Franta, unde bubulii vor o noua revolutie, de aceasta data colorata, a „Vestelor galbene”. Mars, ma’!, vedeti-va lungul nasului si stati la locul vostru sau luati-va lumea in cap… Apoi, privesc cu optimism spre turci, unde traditia sultanilor ar putea fi reinviata si modernizata. Mai cred ca aceste posibile recuperari ale institutiilor supreme traditionale ar putea fi coordonate la scara euroasiatica. Ar fi astfel minimalizate riscurile unei initiative singulare. Dar, oare, la noi, la romani, ce ar fi de facut, pentru a ne recupera traditia etnica a politicii si a o pune in simbioza cu modernizarea?! Nu am niciun raspuns. Stiu insa ca daca nu gandim noi despre noi, nimeni altcineva nu o va face.