Noile utopii manipulatoare vin din Vest: Revirginarea capitalismului şi relagărizarea Lumii

Prima serie de conferinte tematice, lansate de MLNR pe tot parcursul anului, sub genericul prospectiv “Viitorul Romaniei”, mi-a atras atentia prin multe idei de forta, care ne-ar putea ajuta la reconfigurarea unui nou proiect de tara. Anul 2019 incheie un ciclu prezidential intern si parlamentar/institutional european. Dincolo de acesta, multe fenomene si procese nationale si comunitare vor cunoaste in noul orizont o alta infatisare, spre mai bine.

Reforma va fi cuvantul de ordine. O altfel de politica. Mai adaptata, mai apropiata de interesul cetateanului si al locului. In ultimul caz, prin prioritatea nationalului. Mai buna intelegere ca orice crestere nationala este simultan si o crestere europeana va fi esentiala. Ca starea intregului, care este comunitatea europeana, depinde de starea fiecarei parti, a fiecarei tari si natiuni componente. Noile proiectii politico-strategice vor fi prin definitie pe termen lung.

Durabilitatea edificiului pe care il vom construi va fi strans legata de soliditatea temeliilor, rezistenta materialelor de constructie, modernitatea proiectului si priceperea arhitectilor. Fara indoiala, oricine s-ar putea numara printre cei multi chemati sau veniti. De la ultimul anonim sau un mediocru aurit, pana la salahorii proiectarii si negocierii integrarii europene. Participarea e o chestiune de democratie, selectia, de meritocratie.  

A te numara printre cei putini alesi este o problema de eligibilitate, reprezentativitate si responsabilitate. Dar chiar si asa, in preajma celor alesi bantuie o serie de oameni, cu functionare si raspundere pe persoana fizica, cum se spune, care incearca sa dea directia publica. Desi, ei nu au avut vreodata un mandat electoral sau un probatoriu de leadership politic ori management guvernamental, prin care sa fi convins si care sa-i recomande.

Cu o exceptie, la ceilalti vorbitori la sesiunea mentionata nu am remarcat pozitii geopolitice unilaterale. Adica, Romania sa aiba relatii numai cu Vestul sau numai cu Estul. Oricare din aceste ultime doua pozitii exclusiviste este vicioasa. Daca le vom analiza in stransa legatura cu avansul politic si economic care se urmareste in UE si in RO, vom constata cu surprindere ca ele nu servesc nici Ideea Europeana, nici Ideea Nationala. Inainte insa de a pune in lumina contraproductivitatea pe termen lung a unor afirmatii geopolitice uniazimutale, precizez ca termenii de avans si avansism pe care ii folosesc nu au legatura cu cei de progres si progresism, care au fost denaturati prin confiscare si utilizare abuziva de catre stangismul atlantic (si negroid-atlantic, in regia Obama).

Dintre viitorii posibili va trebui sa-l alegem pe cel care va servi cel mai bine interesele Romaniei. Alegerea este insa dificila, deoarece portofoliul de posibilitati este parazitat de false optiuni strategice. Dupa aproape trei decenii de la Revolutie, subzista inca o osardie de a ne culpabiliza pentru alogeno-comunismul care ne-a fost impus si de care ne-am eliberat prin fortele proprii. Scopul ascuns al acestei stradanii demne de o cauza mai buna este de a ne inferioriza pentru a profita si a ne reduce din aspiratii.

Victimele revoltei decembriste s-au datorat unui trecut care nu voia sa moara si unui viitor care se nastea greu. Dar cele mai multe dintre crimele politice de atunci, intre care s-a inregistrat si cea careia i-a cazut prada liderul legitim al natiunii, s-au produs cand brucknerii si neulanderii, generic vorbind, ii luasera deja locul, cu ajutorul uneltelor lor diasporene sau indigene. Ei au pus in scena o reeditare aproape similara a dramelor regelui Ludovic al XVI-lea si tarului Nicolae al II-lea si ale familiilor lor. In toate cele trei spete istorice evocate (cat si in multe altele), nu popoarele si-au ucis conducatorii, ci dusmanii popoarelor. Acesta e adevarul, curat ca lacrima.   

Intr-un fel, istoria tranzitiei alogeno-comuniste, incepute dupa 1945, s-a repetat in istoria tranzitiei alogeno-capitaliste, din primele decenii de dupa 1989. Au fost repetate pana si aceleasi greseli, de negare metapolitica si metafizica, de destructie totala a celor doua mosteniri, incluzand elita si multe lucruri bune, dovezi ca nu am fost un pustiu. Fara indoiala, comunismul alogen a facut un rau imens acestei tari, si chiar si cel national a facut destule greseli si abuzuri, care de altfel erau inscrise in matricea genetica a comunismului. Dar olteanul Nicolae Ceausescu nu a lasat dupa sine potopul, ci suveranismul si investitionismul, care au fost  fara precedent. Ele continua sa fie de referinta, spre rusinea noastra si analiza neputintei si nepatriotismului regimului actual.

Daca negationistii si revocatorii vor intinde la nesfarsit petele negre ale comunismului, cu intentia nemarturisita de a impiedica recunoasterea unei perioade importante din istoria afirmarii Romaniei in competitia natiunilor, cand respectul pentru romani devenise un bun international si infrastructura si suprastructura economico-teritoriale ne scosesera din inapoierea de lume a patra sau a treia – cat nu facusera toate coroanele regilor non-etnici puse la un loc! -, vom ajunge sa punem in contradictie antagonista suveranismul si investitionismul, pe de o parte, cu Ideea Nationala de propasire si neatarnare, de cealalta parte (nota bene 1).

Istoric, comunismul nu ne este imputabil. Viitorologic, suveranismul si investitionismul sunt ultimative: ne cer sa le punem bazele “Acum!”. In caz contrar, in acest secol pierdem trenul dezvoltarii. O data ce ne-am asumat istoria si am decantat binele de rau, e normal ca lucrurile bune din trecut sa le preluam si sa le imbogatim cu altele noi. Aceste preocupari trebuie sa ne faca agenda, nu cele care ne trag inapoi sau ne tin pe loc.

Marturisesc ca, ascultand ofertele politice pentru “Viitorul Romaniei” (vezi video), am fost uluit, la un moment dat, de tupeul nemasurat al unei ridicole tentative de revirginare a capitalismului vestic (nota bene 2), care s-a confundat intotdeauna cu americanismul. De acolo a venit si la noi capitalismul, care e unul american, dupa ce mai inainte acesta si-a pus odrasla numita comunism sa domneasca amar de vreme peste romani (si alti estici). Este o realitate ca minciuna bantuie in societatea capitalista romaneasca si ca politicienii capitalisti romani mint de ingheata apele, uneori. Este si o “normalitate” politica genetica, ca doar aschia nu sare departe de copac, daca punem capitalismul si comunismul in relatia lor de ascendenta si descendenta advarata, parentala si filiala.

Este insa o denaturare grosolana, un fals oribil sa afirmi ca sursele minciunii, cu tot arsenalul de tehnologii de fabricare si diseminare, ne apartin noua si esticilor. Ni se invoca  in sustinere vina de a fi iesit din comunism. Premisa este stramba. E ca si cum s-ar reprosa biblicilor ca au iesit din desert. Prin tehnica efectului implicit de contrast, se sugereaza ca Vestul ar fi un tinut al adevarului, neatins de spurcaciunea minciunii. De fapt, dupa cum temeinic si larg este documentat, minciuna la vesticii indepartati a devenit politica de stat de la inceputuri.

La procesul de intentie si culpabilizare cu care suntem tintiti, unii ar putea sa raspundă prin furie sau porcăială neaoșă, la care stam bine in limbaj popular. Insa reactia eminamente credibila si acceptabila este cea in termeni stiintifici si istorici. Nu este nevoie de multa lectura sau bibliografie pentru a ne lamuri de unde vin minciunile sistemice, politice si geopolitice, la pachet cu tehnologiile de fabricare si diseminare, cu care se tot incearca sa fim imbroboditi. Un simplu recurs la memorie, de enumerare, inevitabil partiala, de metode si suporturi ale inducerii in eroare sunt edificatoare prin mediul lor de provenienta: “novlimba” sau “nouvorba” orwelliana,  neuro-linguistic programming, metode de manipulare adecvate genului, varstei, domeniului, “political correctness”, “post-truth”, “fake news” etc, cu uneltele lor de raspandire, ca facebook, google, twitter si altele. 

Tot discursul tutelar – paternal sau de frate mai mare – in centrul caruia se afla directivele de urmare neabatuta a directiei geopolitice spre “Vest” si a caii sale ideologice “democrat-liberale”, pe care Occidentul Indepartat il revarsa asupra Europei de Vest, Centrale si de Est, dar nu numai, exprima tentatia irepresibila de re-lagărizare a lumii (nota bene 3). Gerontocratia americana doreste reintoarcerea la bipolarismul din timpul razboiului rece, la bipartajarea relatiilor politice internationale si a economiei mondiale. Dinozaurii fostului Imperiu Britanico-American s-au invatat sa aiba o sfera de influenta exclusiva, in care sa faca ce vor cu statele din componenta, sa le foloseasca resursele pentru clasa politica jewsbritmericana si populatiile ca surse de sclavi.  

Pentru europeni, opozitia fata de tentativele americane de reintoarcere la vechea politica a sferelor de influenta are o semnificatie speciala. “Razboiul rece” a fost o denumire care a indreptat atentia spre rivalitatea sau competitia sovieto-americana, care a existat dintotdeauna si, in noua conexiune rusa de dupa abandonarea comunismului, va exista in continuare, chiar daca la o alta scara, care nu va mai avea doar doua gradatii, corespunzatoare fostului bipolarism, si cu atat mai putin una, a unipolarismului.

La Malta, bipolarismul devenise deja anacronic, o Yalta nu va mai exista niciodata, iar unipolarismul este cea mai mare utopie din cate au existat vreodata. Multipolarismul este noua si ultima harta geopolitica, cel putin in secolul XXI. Revenind la europeni, sintagma “razboiul rece” le-a abatut in mod abil atentia de la cea mai mare drama din toate timpurile, divizarea geopolitica a continentului, a casei comune europene.

In opinia mea, perioada 1946-1989/1991 si-ar fi meritat mult mai bine denumirea de Marea Criza Europeana sau de Marea Dezbinare a Europei. Iata prin urmare de ce afirmatii de genul “Spre Vest” sau uniformizarea ideologica a spatiului occidental prin “democratia liberala”, care in esenta inseamna un nou lagar, o noua sfera de influenta captusita cu o noua cortina de fier, lezeaza sensibilitatile de unitate si solidaritate europene. Ele intra in contradictie anatagonista cu Ideea Europeana. Oricine intra in spatiul euroatlantic nu trebuie sa mai traiasca vreodata socul de a i se inchide in spate usa sau poarta cu zavorul, si sa i se interzica relatiile cu cei din afara, ca si cand ar fi intr-o inchisoare sau intr-un lagar.