Note critice de lectura: Violenta internationala, camuflata in “democratie”: The Rule of Violence

Foto: books.google.com

In noua sa carte „Democracy. Stories from the Long Road to Freedom” (2017), profesoara de stiinte politice  Condoleezza Rice, fosta secretar de stat si consiliera pentru securitate in “deceniul sangeros”, al razboaielor SUA duse de catre administratia George W Bush, nu-si depaseste limitele politico-genetice. Ea nu propune o viziune alternativa la istoria belicoasa printre ai carei protagonisti liderologici s-a numarat. Dimpotriva, Rice intareste agitprop recursul unilateral la violenta.  

Cartea este o apologie implicita a violentei internationale, promovate de SUA in virtutea unui misionarism autoatribuit, camuflate in pretentiile de “democratie” si “umanitarism”. Justificarea teoretica de catre autoare a utilizarii unilaterale a violentei in relatiile internationale este continuta in teza in care Rice afirma ca “suveranitatea nu oferă imunitate in ceea ce priveste represiunea (reprimarea)”.     

In aceasta teza riceana, care, intr-un alt format, este o reluare obsesiva a ideilor conflictualiste huntingtoniene, ambele productii hranind subcultura violentei si existentialismul establishmentar american, aflam o falsa legitimare a violentei, care de facto este o declasare a democratiei. Prin sustinerea subtextuala a violentei internationale, Condoleezza Rice teoretizeaza scopul suprematist de clan al celor catorva persoane si familii “suprapuse”, care isi dicteaza tragic si consumptiv vointa de putere asupra milioanelor de americani si a miliardelor de oameni ai lumii.

Pentru specialistii in simbolistica politica, un indiciu de continut vine inca inainte de a deschide cartea. Despre poza de pe coperta care infatiseaza coloane in mars cu steaguri, analizele istorice comparative pot confirma ca este un simbol care s-a bucurat de o larga circulatie instigativa in afisul politic si in literatura politica de sorginte fascista si comunista, din perioada premergatoare cuceririi puterii.

Intr-un fel, prin obiectivele rasiale, nu de putine ori degenerate in rasism, ridicate la rang de politica tribala (v. si administratia succesoare a afroamericanului Barack Obama), Condoleezza Rice stimuleaza reflectiile politice intr-o directie nedorita, dar inevitabila. Naivitatea sau ignoranta ex cathedra este intodeauna uimitoare. Pune oare ea la indoiala democratia proiectului fondator al Americii? Induce Rice o contradictie intre acel originar si fondator “We the People (…)”, din Constitutia Statelor Unite, cu afirmatia sa despre “Long Road to Freedom”? Unde se ascund speculatia si manipularea in scop politic?      

Violenta internationala pe care a servit-o Rice in functiile detinute la Casa Alba aminteste de “Black Panther”, un film din 2018, cu supereroi africani. Insa cel putin doua observatii de bun simt sunt ca America nu este Africa si ca africanii nu-si cauta drepturile de mostenire in tarile si neamurile lor de origine. Pe aceasta baza s-ar putea oare conchide ca agitpropul discursiv si ilustrativ al lui Rice este invaziv? Nimeni nu ar avea nimic de zis daca ar vedea-o pe Condoleezza Rice ca activista pentru drepturi civile in fruntea unor africani din Africa. Insa in America e diferit. 

Intrebarea “Face democratia pasi inapoi?” este oportuna, izvorand din realitate, dar raspunsurile sunt omisive si deconcertante. Condoleezza Rice are o intelegere personala a democratiei, pe care nu o vede ca o chestiune concreta si particulara a fiecarui popor din fiecare tara, ci ca pe ceva abstract si general care ar trebui administrat international de catre SUA. Rice unilateralizeaza suveranitatea SUA, in timp ce pe cea a altor tari este gata sa o relativizeze sau sa o desfiinteze. Substitutia pe care actuala profesoara de la Universitatea Stanford o doreste si o ideologizeaza nu este greu de dedus: de la democratia si legitimitatea lui “Rule of the People” si ordinea si stabilitatea sa prin “Rule of Law” la nedemocratica, ilegala, imorala si anarhica “Rule of Violence”. Impotriva unei astfel de degradari unilaterale si inacceptabile a democratiei si dreptului exista o singura cale de atac: Violenta internationala nu trebuie sa aiba imunitate.        

Scrisoare despre trecut

Ghita Bizonu’, revista Era nu s-a numarat printre preferintele mele intelectuale de lectura. O faceam extrem de rar, numai pentru editoriale ale unor personalitati pe care le consideram de referinta prin calitatea lor intelectuala. Aceasta din urma o detectam cu niste senzori care nu m-au inselat niciodata. Substanta Ideii este, de exemplu, o asemenea lectura rarisima de care imi amintesc, nu prin continut, ci, ai sa razi, prin forma – forma de abordare -, pentru ca ea mi-a atras atentia asupra unei cai de urmat, ca ceea ce spui sau scrii trebuie sa aiba miez. Nu avea legatura cu ideologia, ci cu valoarea, creativitatea, piata ideilor. Da! exista asa ceva pentru cine avea simturile potrivite sa le perceapa.

In opinia mea, Creativitatea Ideilor este motorul social al avansismului. Am explicat de ce evit cuvantul “progresism”, abuzat si compromis de socialistii de dreapta americani. Exista si socialisti de “dreapta”, care in literatura de specialitate sunt identificati cu oportunistii. Cred ca este inutil sa-ti atrag atentia ca socialistii de dreapta reprezinta o extrema a stangii la fel de periculoasa ca socialistii radicali. De fapt, nu degeaba se spune ca extremele se ating. Insa in cazul particular mentionat este vorba de cameleonismul unuia si aceluiasi grup de interese, care se duce cand spre stanga stangii, cand spre dreapta stangii, adica dintr-o extrema in alta, in functie de conjuncturi si interese. Cred ca stanga noastra social-democrata este una de dreapta, oportunista si speculativa cat cuprinde, dar astea sunt regulile noului sistem, pe care s-a pliat foarte bine, chiar deasupra dreptei politice si speculatorilor ideologici de profesie, ceea ce este remarcabil la capitolele adaptabilitate si flexibilitate (una din definitiile inteligentei), pentru ca numai asa castigi, ori, in politica trebuie sa castigi. Inevitabil vor exista un cost si o decontare, dar coada de soparla care se rupe are rol salvator si, in plus, ea se regenereaza. In treacat, as observa ca “absolutismul” prezidential-partidist al lui Liviu Dragnea este din aceeasi clasa valorica cu “absolutismul” prezidential-statalist al lui Donald Trump. Probabil ca cei doi actori politici, cu aceeasi tipologie de roluri, vor avea iesiri similare din scena.

Lecturile mele preferate din publicistica de actualitate erau din revista Lumea, catre care structurile mele intelectuala si profesionala m-au atras instinctiv. Pe vremea aceea Romania era respectata, se bucura de un prestigiu international enorm, conta cu adevarat in relatiile internationale. Mai studiam, adica faceam ceva mai mult decat sa le citesc – fise cu punctaje de idei, extrase de fragmente de specialitate, din circuitul universal etc – publicatii de la ADIRI, pentru partea de relatii internationale, despre care unul din fostii colegi profesori spunea ca deprindeam meseria prin ucenicie la locul de munca, pentru ca nu aveam o facultate de relatii internationale, apoi, Revistele de Filosofie, Psihologie, Pedagogie, Forum (cred ca era a ministerului Educatiei)… Deci, nu ma pune in insectarul sau clasorul tau in zona aia de ocupatie ideologica straina de care in 1989 ne-am despartit ireversibil toti, fara exceptie, ca de ceva strain, impus cu anasana, si chiar a fost asa ceva, si cred ca trebuie sa le bagam in cap culpabilizatorilor de serviciu (o pletora care nu traieste din munca, ci din intrigi si demonizari de care pentru a ne “scapa” sau “ierta” ne cer taxe de “protectie”) ca (1) nu noi am clocit, impus si raspandit comunismul, (2) ca ne-am eliberat prin forte proprii de el, ca de o forta opresoare si (3) ca este cea mai mare realizare reformista si modernista a Romaniei, din a doua jumatate a secolului trecut.