Summit-ul de la Sibiu si proiectul UE: Reforma, aducerea in interior a multipolarismului natiunilor europene, pilonii de interfata in ordinea globala

Din logica perspectivei reinnoite, este normal ca summit-ul de la Sibiu sa se incheie doar cu o declaratie politica, fara decizii strategice. Cu doua saptamani inaintea scrutinului europarlamentar, summit-ului de la Sibiu i s-ar potrivi mai degraba un moment de bilant, privind ciclul electoral care se incheie.

Un input politic informal va fi insa obligatoriu la Sibiu, care sa regenereze solidaritatea europeana, bunul cel mai de pret si cel mai greu castigat de Europa. Desigur, scopului nepieritor al solidaritatii europene i se poate atasa o schita cu principii si obiective, ca recomandari la predarea stafetei.

Pentru noul inceput, va fi normal ca deciziile strategice sa le ia cei care vor fi mandatati de euroelectori sa gestioneze viitorul parcurs de 5 ani al Uniunii Europene (UE). Presupusa “incertitudine” va fi de fapt o gestatie sau o cautare neprecipitata a celor mai bune cai si metode pentru ca Europa sa devina un actor global, in acceptiunea cea mai deplina posibila a cuvantului.

Metoda pasilor mici, pas cu pas, dar tot inainte, este indiscutabil de preferat pasilor mari, dar de tip inainte si inapoi. Desigur, acest “inapoi” nu este exclus, tine de flexibilitatea revenirilor si recroirilor, in functie de feedback-uri, dar el trebui sa fie cat mai mic sau cat mai rar posibil, poate cel mult pentru a lua elan.

Nu avem de ce sa ne grabim, UE este pe ascendent. De ce sa ne pripim cu decizii insuficient fundamentate si netestate, care sa ne duca in jos? SUA sunt cu ochii pe UE, asteptand probabil ca aceasta din urma sa faca prima miscare de reforma, pe care sa-si construiasca un contra-raspuns, desi oportun si constructiv ar fi ca ele insele sa se angajeze intr-o reforma profunda.

Insa “oboseala” este reala, si este dubla, a ideologiilor si modelelor economice, dar si a cetatenilor. Ele, ideologia si modelul de reforma, nu pot fi pur si simplu oferite pe tava criticilor adversarilor. Ori pot fi si cu rol de abatere. Sa ne gandim la cat timp i-a luat lui Deng sau lui Gorby pentru reformele pe care le-au pus pe sine, pentru mai multe generatii. In fond, important e nu ceea ce spui ca faci, ci ceea ce faci efectiv.

Reforma UE o privesc pe doua planuri, unul intern-economic, si aici nu prea are mare importanta cum vor fi puse piesele puzlle-lui economic. Importante cu adevarat sunt profitul si prosperitatea, ceea ce va insemna depolitizarea constructiei economice si accentul exclusiv pe “economizarea” ei.

Deci, Bruxelles-ul va trebui sa uite de integrarea politica a economiilor nationale, federalizarea statelor europene, totul urmand sa se concentreze pe statele nationale si valorile nationale, intr-un cadru regional/comunitar specific, al identitatii europene. Mai plastic spus, UE ar trebui sa aduca in interiorul sau multipolarismul din ordinea mondiala.

Al doilea palier ar fi cel de interfata intarita cu Ordinea Globala. Din aceasta interfata intarita cu Lumea ii va veni de fapt UE cresterea rolului de putere globala. Prinderea si sustinerea proiectului european in noul cadru mondial se poate face prin doi piloni puternici, politica externa comuna si armata europeana. Ele vor fi “piroanele” care vor prinde proiectul UE in cadrul denumit ordinea mondiala. Pentru ca interfata proiect european-ordinea mondiala sa fie cat mai fara asperitati, UE va trebui sa-si redefineasca relatiile cu mari actori globali, intr-o maniera cooperativa si de competitie libera si cinstita, fara sanctiuni economice si razboaie comerciale, fara patima suprematiei nemeritate, cu orice pret si prin orice mijloace.    

http://www.contributors.ro/editorial/despre-nevrozele-si-viitorul-incert-al-uniunii-la-summitul-de-la-periferia-europei/

Viitor asteptat: Declinul partidelor transnationale

Stanga si dreapta au reprezentat curele de transmisie ale globalismului secolului XX. Intr-un fel sau altul, globalismul a pus stanga si dreapta in conflict, incendiind adeseori scenele politice nationale, regionale sau, in doua randuri, chiar pe cea mondiala. Unitatea atat de clamata in cadrele respective a fost o utopie, atata timp cat antagonismul dintre stanga si dreapta a ramas intact. Acest conflict conceptual originar se translateaza in ideologii si institutii. Inregimentarile partidiste polare stanga-dreapta nu dau nicio sansa unitatii. Era doar o chestiune de timp si evenimente ca ele sa ajunga din nou la “ciocnire” politica.

Evolutia partidelor catre centrul esichierului a fost si este o solutie fireasca de iesire din conflictogenia stanga-dreapta. Partidele au inceput sa se autodefineasca ca fiind de centru-stanga sau de centru-dreapta. Prea putine isi mai spun de „stanga” sau de „dreapta”. Este o noua paradigma partidista, mai concilianta, de desprindere din conflictogenia devenita traditionala dupa 1789. Ea da un semnal ca pot exista si aliante hibride, in zona centrului, intre partide provenite din stanga si dreapta esichierului, potrivit vechii viziuni. O a doua nuanta consecutiva, in curs de cristalizare, este de evitare a exclusivismelor “stanga” si “dreapta”, a “puritatii” lor ideologice, care prin definitie sunt intolerante. Au aparut si minimalizari si contraziceri pana la confuzie intre stanga si dreapta. Daca il intrebi pe un membru sau simpatizant al partidului spaniol Ciudadanos/Cetatenii de ce “orientare” este, el va raspunde invariabil ca de “centru-stanga”. Daca aceeasi interogatie se adreseaza liderilor aceluiasi partid, ei spun ca sunt de “centru-dreapta”.

Cam aceleasi autodefiniri pendulatorii se pot intalni si in cazul partidului francez la Republique En March, al presedintelui Emmanuel Macron. De curand a putut fi constatat un baleiaj ideologic si la formatiunea Plus, a lui Dacian Ciolos (prin empatie de alianta si la USR), cand a declarat ca are discutii avansate cu cele doua partide amintite pentru a forma un nou grup politic, de “centru-dreapta”, în viitorul Parlament European. Nu cred ca este vorba de bajbaieli ideologice, ci mai degraba de flexibilitate politica, de creativitate politica, de adaptare politica, pentru depasirea unor formule de inchistare ale trecutului, care au fost mostenite ca sacrosancte, desi ele au fost impuse de conjuncturi care azi sunt analizate foarte critic. Este evident ca dihotomia stanga-dreapta inregistreaza o noua uzura, care foarte probabil o va scoate din functiune si din istorie. In ce moment, greu de apreciat.

Mai exista insa si un alt sambure incoltit, cel al distantarii politice si electorale de partidele transnationale, in mod deosebit in tari ale Europei Centrale si de Est (v. Grupul Visegrad). Partidele transnationale, gen Partidul Popular European (PPE), au creat mari probleme europenilor si uniunii lor comunitare, privind modelul neoliberal adoptat, austeritatea sociala, cu efectul ei polarizant, tentativele hegemonice prin federalizare (SUE) si, nu in ultimul rand, migratia.

In sondajele privind intentiile de vot la alegerile europarlamentare, PPE continua sa conduca, insa cu pierderi de atractivitate si pozitie care sunt ireverisbile. Scaderile PPE sunt in favoarea unor noi partide, in crestere, atasate identitatii europene, apropierii de cetateni si valorilor statelor nationale. Este de asteptat ca globalismul PPE sa primeasca noi lovituri din partea partidelor nationale suveraniste. Partidele transnationale vor deveni o tinta a adaptarilor si reformelor dupa scrutinul european. Locul lor va fi luat din ce in ce mai mult, in noul ciclu european si in cele viitoare, de grupuri de partide nationale de centru. Semnificativa in acest sens este reconfigurarea anuntata, de grup de partide de centru, pe osatura grupului centrist ALDE (Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa), la care ar putea adera si eurodeputatii partidului prezidential francez. Concluziv, antagonismul stanga-dreapta si dezidentitatoarele partide transnationale sunt parti ale aceleiasi probleme europene, care vor fi rezolvate prin centrism si partide nationale, acestea din urma afiliate in grupuri europarlamentare care le respecta valorile nationale.