Corporaţii ale culturii româneşti: L&D şi D&L

14/03/2021
Mircea Dinescu îl umilește pe Gabriel Liiceanu. Dezvăluiri rușinoase după  ce a fost jignit

L&D/ Foto: GreatNews.ro

Liiceanu&Dinescu sau Dinescu&Liiceanu – simt nevoia acestei repetitii inverse pentru a exclude de la inceput orice intelegere eronata ca as face vreo ierarhie – sunt doua spirite mari ale Romaniei, cu care ma mandresc ca roman si fata de care nutresc deopotriva aprecieri si critici. Au mintile taioase ca cele mai bune bisturie, inclusiv cu laser, cu care se fac cele mai sensibile incizii chirurgicale de extirpare, care ajung pana la radacina raului. Avem deci nevoie de cei doi si o datorie egala fata de ei, cat si fata de toata crema intelectualitatii romane. De fapt, spiritele mari sunt imposibil de ierarhizat. Cine ar incerca o astfel de ierarhizare ar trebui sa se afle cu mult deasupra lor, practic a tuturor, pozitie la care doar istoria este indreptatita.

Nu a aparut o replica a lui Mircea Dinescu vs Gabriel Liiceanu; cred ca nici nu este necesara, ca lucrurile trebuie lasate asa cum au cazut. Daca unii marginali asteapta un negativ al lui Liiceanu, pozat de Dinescu, reamintesc ca el exista, ca e public si facut de comentatori, mai ales despre perioada cand a fost unul dintre intelectualii lui Basescu. Despre conducatori nu vreau sa fac judecati de valoare, dupa parerea mea au fost cei mai buni pentru vremurile lor. A-i vorbi de urat pe lideri este una din cauzele lipsei de respect fata de Romania. Greseala celor din trecut, catre care se indreapta si liderii actuali, a fost ca au crezut imprudent ca apa de departe stinge focul de aproape. Evident, daca la venirea din departare se mai gaseste ceva inca nefacut scrum. Tocmai ca departarea este intarzietoare si prin aceasta nu e functionala in situatii de urgenta, fapt despre care avertizeaza si un intelept proverb chinezesc.

Poetul Mircea Dinescu/ Foto: http://www.aktual24.ro

Cei din jurul liderilor au fost lichele – apropos de celebrul Apel catre lichele al lui Gabriel Liiceanu -, care in stilul clasic, nu numai masonic sau globalist, au jucat initial cartea obedientei extreme, pentru a obtine pozitie si vizibilitate, si ulterior pe cea a mizerabilei dizidente. Nu pot sa uit cinismul si oportunismul lui Silviu Brucan (n. Saul Bruckner): „Am stiut cand vine trenul si l-am asteptat pe peron!”. Cu tot liderocidul si eliticidul impotriva romanilor, inspirate si implementate de acel prim cerc, macar sa se fi tras necesarele invataminte istorice. Insa recent am fost consternat de doua declaratii toxice, una in parlament si alta de la o ambasada, care ne contesta dreptul la eroi si la memoria lor. Ei au fost respinsi viguros si ireprosabil argumentat de exceptionalul partid AUR, care e 100% fibra romaneasca. Dar proportia reactiilor trebuie sa creasca.

Filosoful Gabriel Liiceanu/ Foto: Viva

Pana la regandirea acestei teme – daca nu faci nimic, nimic nu se intampla -, in care sa nu mai fim cenzurati de comisari straini in privinta eroilor si istoriei neamului romanesc, ar trebui sa luam act de o stranie rasturnare a raportului dintre cauza si efect: cei care pe ei se victimizeaza si pe ceilalti ii culpabilizeaza, sunt de fapt profitorii ultimului razboi mondial (cel putin), cu bancile, corporatiile si mass-media carora acesta a si fost pregatit, declansat, intretinut si incheiat. Este imposibil sa fii in acelasi timp si invingator si invins. Calaul nu are cum sa fie propria sa victima. Poate doar in cazul unui personaj colectiv, a unei aceleiasi entitati sumative, in care factiunea conducatoare sa distruga o parte slaba, neajutorata, din calcul politic. Undeva trebuie sa existe o defectiune a naratiunii, o inselatorie sau o minciuna monstruoasa. Nu in privinta evenimentelor, care nu pot fi negate, ci a atribuirii lor originare, a acelei decizii primare ramase oculte, care reprezinta causa causorum.

In privinta celor doua personalitati culturale romanesti, este de remarcat ca, desi se detesta reciproc, ceea ce nu este o noutate in lumea elitei, ele sunt totusi puternic legate una de cealalta prin acelasi statut de istorie personala, de fosti dizidenti. Ambii si-au tras felii groase din dizidenta, ca dintr-un tort, pe care aproape ca le-au terminat, din pacate pentru ei. Azi, a spune “dizident” e ceva banal, ca si cum a-i afirma ca ai o opinie diferita. Cate capete atatea idei s-a transformat in cate opinii atatea dizidente. Dizidentele au devenit precum gusturile si culorile, nu se discuta. In disputarea facticelui monopol al dizidentei a intrat si Ana Blandiana, de la care a si pornit criticistul articol liiceanist, Un pedagog valah, la adresa dinescismului. Exista insa si o diferenta notabila in privinta mediilor de creatie ale celor doi. Diferenta e ca intre turnul de fildes, care prin altitudine si ermetism ofera filosofului o pozitie eterica si detasata pentru a surprinde tabloul teluric, si santierul colbuit, de la firul ierbii, de unde poetul isi alege temele pentru a canta viata, traind-o din plin. E limpede ca unul e un inginer liric de santier, un petrecaret plin de lumesc, cu lautari si bucatarie politica, prin care cunoaste si incita verva, care are spontaneitate si un verb de multe ori antologic, care dezamorseaza, previne sau scoate din criza. In schimb celalalt e sobru si auster, care ii dau o seninatate si o claritate de extramundan, necesare pentru a sesiza directiile, excesele sau abaterile politicii si societatii. Amandoi sunt o binecuvantare pentru spiritul romanesc. Cat despre polemicile lor, prin ele ei se tin reciproc sub control. Polemicile pot avea rol sanogenetic, ca mecanisme naturale (psihologice) de reglare si echilibrare a comportamentelor.

D&L/ Foto: Adevarul

Mircea Dinescu: Politica, lautari si delicateturi/ Sursa foto: TVR

%d blogeri au apreciat: