Bucureştiul merită cât mai multe polemici celebre

16/03/2021

Polemica (polemos, razboi, gr.) este una din cele mai complicate si virulente forme de  critica, pe care doua mari personalitati si-o administreaza reciproc. Acest razboi al cuvintelor este si mai dificil cand tangenteaza politica, care antreneaza preferintele si interesele tuturor.

Polemica dintre filosoful Gabriel Liiceanu si poetul Mircea Dinescu – or, cel putin, una din bataliile lor retorice pe teme ale istoriilor lor personale, cu impletiri politice si de epoca -, s-a inchis cu replica vitriolanta a poetului, care l-a numit pe filosof drept un “contopist al abjectiei”, dupa ce filosoful il comparase, in acelasi stil coroziv, cu “un pedagog valah”.

Ecourile sunt insa departe de a se stinge. Mai ales pentru ca suntem inca in bajbaiala dupa un mesaj, o invatatura. Cunoscatorii inteleg din prima care imi este pozitia, din titlul in care am folosit o parafrazare extinsa a unor cuvinte memorabile, care au apartinut regelui francez Henric al IV-lea: Parisul merita o liturghie/Paris vaut bien une messe!

Ei, da, mi-as dori o multiplicare, sa avem cat mai multe polemici celebre, o clasa de polemisti, din care cei care intra in gura lor sa nu scape ieftin! In ultima instanta, poate fi de importanta existentiala, pe varii teme. Acest tip de polemisti de elita pot contribui la destelenirea tarlalei politice romanesti si chiar a celei internationale, care e si mai arida.

Din unele polemici celebre se poate invata cat dintr-un curs de istorie a unei epoci. Ma refer la criticile care nu tintesc o biruinta personala, ci victoria adevarului. Din ele iti dai seama, un fapt moderator, ca umorile sunt de toate partile, ca tin de omenesc, ca adevarul e la mijloc. Cum deja am remarcat ca natiune, critica e mai utila decat apologia.

PS/NB: Contrar unor epigoni ai dizidentei, Mircea Dinescu a fost simbolul incontestabil al Revolutiei. Insa poetul nu a avut niciun fel de ambitii politice. Daca le-ar fi avut, la care ar fi fost cel mai indreptatit, ar fi fost cel dintâi premier postcomunist. Nici acum nu-i timpul trecut. In contrast, Blandiana a tras spre putere ca fluturele spre lampa, iar Liiceanu a rezemat usile lui Basescu, de la Cotroceni.


%d blogeri au apreciat: