Surse de pericole criminale pentru Națiuni: Proiecții geopolitice ale Globaliștilor privind Orientul Mijlociu

Marele Israel: Planul sioniștilor pentru Orientul Mijlociu

De Israel Shahak și prof. Michel Chossudovsky

Global Research, 14 mai 2021

Asociația Absolvenților Universităților Arabo-Americane, Inc. 3 martie 2013

Astăzi, 13 mai 2021, comemorăm Nakba. Acum 73 de ani, pe 13 mai 1948.

Catastrofa palestiniană prevalează. Într-un raport din 2018, Organizația Națiunilor Unite a declarat că Gaza a devenit „nelocuibilă”:

Cu o economie în cădere liberă, 70% din șomaj în rândul tinerilor, apă potabilă contaminată pe scară largă și un sistem de îngrijire a sănătății prăbușit, în Gaza a devenit „imposibil de trăit”, potrivit raportorului special pentru drepturile omului în teritoriile palestiniene.

Israel continuă în prezent cu planul de anexare a unor bucăți mari de teritoriu palestinian „menținând în același timp locuitorii palestinieni în condiții de lipsuri severe și izolare”. Crearea condițiilor de sărăcie extremă și colaps economic constituie mijloace care duc la exodul palestinienilor din țara lor natală. Face parte din procesul de anexare.

„Marele Israel ar crea un număr de state client. Ar include părți din Liban, Iordania, Siria, Sinai, precum și părți din Irak și Arabia Saudită.”

„Palestina a dispărut! E dusă! راحتفلسطين. Situația palestiniană este extrem de dureroasă, iar durerea este agravată de nepăsarea descurajantă și de ignorarea acestei dureri de către puterile occidentale, Rima Najjar, Global Research, 7 iunie 2020

***

Introducere

Următorul document ține de formarea „Marelui Israel” și constituie piatra de temelie a unor puternice facțiuni sioniste din actualul guvern Netanyahu, al partidului Likud, precum și din cadrul instituției militare și serviciilor de informații israeliene.

Președintele Donald Trump și-a confirmat în ianuarie 2017 sprijinul pentru așezările ilegale ale Israelului (inclusiv opoziția sa la Rezoluția 2334 a Consiliului de Securitate al ONU, referitoare la ilegalitatea așezărilor israeliene din Cisiordania ocupată). Administrația Trump și-a exprimat recunoașterea suveranității israeliene asupra înălțimilor Golan. Și acum toată Cisiordania este anexată la Israel.

Sub administrația Biden, în ciuda schimbărilor retorice în narațiunea politică, Washington rămâne susținător al planurilor Israelului de a anexa întreaga vale a râului Iordan, precum și așezările ilegale din Cisiordania.

Rețineți: proiectul pentru Marele Israel nu este un proiect strict sionist pentru Orientul Mijlociu, este o parte integrantă a politicii externe a SUA, obiectivul său strategic este extinderea hegemoniei SUA, precum și fracturarea și balcanizarea Orientului Mijlociu.

“The New Middle East”: Unofficial US Military Academy Map by Lt. Col. Ralph Peters

Potrivit tatălui fondator al sionismului, Theodore Herzl, „zona Statului Evreiesc se întinde: „De la fluviul Egiptului până la Eufrat”. Potrivit rabinului Fischmann, „Țara Făgăduinței se întinde de la fluviul Egiptului până la Eufrat, cuprinde părți din Siria și Liban”.

Văzut în contextul actual, inclusiv asediul asupra Gaza, Planul Sionist pentru Orientul Mijlociu are o relație intimă cu invazia Irakului din 2003, războiul din 2006 împotriva Libanului, războiul din 2011 împotriva Libiei, războaiele în curs de desfășurare asupra Siriei, Irakului și Yemen, ca să nu mai vorbim de criza politică din Arabia Saudită.

Proiectul „Marele Israel” constă în slăbirea și în cele din urmă fracturarea statelor arabe vecine ca parte a unui proiect expansionist al SUA-Israel, cu sprijinul NATO și al Arabiei Saudite. În această privință, relația specială saudito-israeliană este, din punctul de vedere al lui Netanyahu, un mijloc de extindere a sferelor de influență ale Israelului în Orientul Mijlociu, precum și de confruntare cu Iranul. Proiectul „Marele Israel” este în concordanță cu proiectul imperial al Americii.

„Marele Israel” constă într-o zonă care se întinde de la Valea Nilului până la Eufrat. Potrivit lui Stephen Lendman,

„Cu aproape un secol în urmă, planul Organizației Sioniste Mondiale pentru un Stat Evreiesc a inclus:

  • Palestina istorică;
  • Sudul Libanului până la Sidon și Râul Litani;
  • Înălțimile Golan din Siria, Câmpia Hauran și Deraa; și
  • controlul căii ferate Hijaz de la Deraa la Amman, Iordania, precum și Golful Aqaba.

Unii sioniști au vrut mai mult – pământ de la Nil în vest până la Eufrat în est, cuprinzând Palestina, Libanul, Siria de Vest și Turcia de Sud”.

Proiectul Sionist a sprijinit mișcarea de colonizare evreiască. Mai general, aceasta implică o politică de excludere a palestinienilor din Palestina care duce la anexarea Cisiordaniei și Gaza la statul Israel.

Mai Marele Israel ar crea un număr de state client. Acesta ar include părți din Liban, Iordania, Siria, Sinai, precum și părți din Irak și Arabia Saudită. (Vezi harta).

Potrivit lui Mahdi Darius Nazemroaya, într-un articol publicat în Global Research din 2011, Planul Yinon a fost o continuare a proiectului colonial britanic în Orientul Mijlociu:

„[Planul Yinon] este un plan strategic israelian pentru a asigura superioritatea israeliană în regiune. Insistă și stipulează că Israelul trebuie să își reconfigureze mediul geo-politic prin balcanizarea statelor arabe înconjurătoare în state mai mici și mai slabe.

Strategii israelieni au considerat Irakul ca fiind cea mai mare provocare strategică din partea unui stat arab. Acesta este motivul pentru care Irakul a fost conturat ca element central pentru balcanizarea Orientului Mijlociu și a lumii arabe. În Irak, pe baza conceptelor planului Yinon, strategii israelieni au cerut împărțirea Irakului într-un stat kurd și două state arabe, unul pentru musulmanii șiiți și celălalt pentru musulmanii suniți. Primul pas către stabilirea acestui lucru a fost un război între Irak și Iran, despre care se discută în Planul Yinon.

The Atlantic, în 2008, și Armed Forces Journal, în 2006, au publicat hărți care urmăreau îndeaproape desfășurarea Planului Yinon. În afară de Irakul divizat, pe care îl solicită și Planul Biden, Planul Yinon solicită un Liban, Egipt și Siria divizate. Împărțirea Iranului, Turciei, Somaliei și Pakistanului se încadrează, de asemenea, în conformitate cu aceste puncte de vedere. Planul Yinon solicită, de asemenea, dizolvarea în Africa de Nord și previzionează că va începe din Egipt și apoi se va revărsa în Sudan, Libia și restul regiunii.

„Marele Israel” necesită divizarea statelor arabe existente în state mici.

„Planul funcționează pe două premise esențiale. Pentru a supraviețui, Israelul trebuie să:

1) devină o putere regională imperială, și

2) să efectueze împărțirea întregii zone în state mici prin dizolvarea tuturor statelor arabe existente.

‘Cât de mic’ aici va depinde de compoziția etnică sau sectară a fiecărui stat. În consecință, speranța sionistă este că statele bazate pe sectă devin sateliții Israelului și, ironic, sursa sa de legitimitate morală…

Aceasta nu este o idee nouă și nici nu apare pentru prima dată în gândirea strategică sionistă. Într-adevăr, fragmentarea tuturor statelor arabe în unități mai mici a fost o temă recurentă.” (Planul Yinon, vezi mai jos)

Privit în acest context, războiul împotriva Siriei și Irakului face parte din procesul de expansiune teritorială israeliană.

În acest sens, înfrângerea teroriștilor sponsorizați de SUA (ISIS, Al Nusra) de către forțele siriene cu sprijinul Rusiei, Iranului și Hezbollah constituie un obstacol semnificativ pentru Israel.

Michel Chossudovsky, Global Research, 06 septembrie 2015, actualizat 13 septembrie 2019, revizuit 7 iunie 2020, 13 mai 2021

…………………………………………………………………………………………….

Planul sionist pentru Orientul Mijlociu

Tradus și editat de: Israel Shahak

Israelul lui Theodore Herzl (1904) și al rabinului Fischmann (1947)

În Jurnalele sale complete, vol. II. p. 711, Theodore Herzl, fondatorul sionismului, spune că zona statului evreiesc se întinde: „De la fluviul Egiptului până la Eufrat”.

Rabinul Fischmann, membru al Agenției Evreiești pentru Palestina, a declarat în mărturia sa către Comitetul special de anchetă al ONU la 9 iulie 1947: „Țara Făgăduinței se întinde de la fluviul Egiptului până la Eufrat, include părți din Siria și Liban.”

din

Oded Yinon’s

O strategie pentru Israel în Anii Optzeci

Publicat de: Asociația Absolvenților Universităților Arabo-Americane, Inc.

Belmont, Massachusetts, 1982

Document special nr. 1 (ISBN 0-937694-56-8)

Cuprins

Nota editorului

1

Asociația Absolvenților Universităților Arabo-Americane consideră că este convingător să-și inaugureze noua serie de publicații, Documente speciale, cu articolul lui Oded Yinon care a apărut în Kivunim (Direcții), jurnalul Departamentului de informații al Organizației Mondiale Sioniste. Oded Yinon este un jurnalist israelian și a fost anterior atașat la Ministerul de Externe al Israelului. Din câte știm, acest document este cea mai explicită, detaliată și fără ambiguitate declarație de până în prezent a strategiei sioniste din Orientul Mijlociu. Mai mult, este o reprezentare exactă a „viziunii” pentru întregul Orient Mijlociu al regimului sionist aflat în prezent la conducere, Begin, Sharon și Eitan. Prin urmare, importanța sa nu constă în valoarea sa istorică, ci în coșmarul pe care îl prezintă.

2

Planul funcționează pe două premise esențiale. Pentru a supraviețui, Israelul trebuie să:

1) devină o putere regională imperială, și

2) să efectueze împărțirea întregii zone în state mici prin dizolvarea tuturor statelor arabe existente.

‘Cât de mic’ aici va depinde de compoziția etnică sau sectară a fiecărui stat. În consecință, speranța sionistă este că statele bazate pe sectă devin sateliții Israelului și, în mod ironic, sursa sa de legitimare morală.

3

Aceasta nu este o idee nouă și nici nu apare pentru prima dată în gândirea strategică sionistă. Într-adevăr, fragmentarea tuturor statelor arabe în unități mai mici a fost o temă recurentă. Această temă a fost documentată la o scară foarte modestă în publicația AAUG, Israel’s Sacred Terrorism (1980), de Livia Rokach. Bazat pe memoriile lui Moshe Sharett, fostul prim-ministru al Israelului, studiul lui Rokach documentează, în detaliu convingător, planul sionist așa cum se aplică Libanului și așa cum a fost pregătit la mijlocul anilor cincizeci.

4

Prima invazie masivă israeliană a Libanului în 1978 a prezentat acest plan până la cele mai mici detalii. A doua, și mai barbară, și mai cuprinzătoare invazie israeliană a Libanului la 6 iunie 1982 își propune să realizeze anumite părți ale acestui plan care speră să vadă nu doar Libanul, ci și Siria și Iordania, în fragmente. Acest lucru ar trebui să facă de batjocură afirmațiile publice israeliene cu privire la dorința lor de a avea un guvern central libanez puternic și independent. Mai exact, israelienii vor un guvern central libanez care să servească  proiectelorlor imperialiste regionale prin semnarea unui tratat de pace cu ei. Aceștia caută, de asemenea, acordul în proiectele lor de către guvernele sirian, irakian, iordanian și alte guverne arabe, precum și de către poporul palestinian. Ceea ce își doresc și ceea ce planifică nu este o lume arabă, ci o lume a fragmentelor arabe care este gata să cedeze hegemoniei israeliene. Prin urmare, Oded Yinon în eseul său, „O strategie pentru Israel în anii ’80”, vorbește despre „oportunități de anvergură pentru prima dată după 1967”, care sunt create de „situația foarte furtunoasă [care] înconjoară Israelul”.

5

Politica sionistă de expulzare a palestinienilor din Palestina este o politică foarte activă, dar este urmărită cu mai multă forță în perioade de conflict, cum ar fi în războiul din 1947-1948 și în războiul din 1967. Un apendice intitulat „Discuțiile Israelului despre un nou exod” este inclus în această publicație pentru a demonstra dispersiile sioniste din trecut ale palestinienilor din țara lor de origine și pentru a arăta, pe lângă principalul document sionist pe care îl prezentăm, și alte planuri sioniste pentru de-palestinizarea Palestinei.

6

Este clar, din documentul Kivunim, publicat în februarie 1982, că „oportunitățile de anvergură” la care s-au gândit strategii sioniști sunt aceleași „oportunități” despre care încearcă să convingă lumea și despre care susțin că au fost generate prin invazia lor din iunie 1982. De asemenea, este clar că palestinienii nu au fost niciodată singura țintă a planurilor sioniste, ci ținta prioritară, deoarece prezența lor viabilă și independentă ca popor neagă esența statului sionist. Cu toate acestea, fiecare stat arab, în special cele cu direcții naționaliste coerente și clare, este o țintă reală mai devreme sau mai târziu.

7

În contrast cu strategia sionistă detaliată și lipsită de ambiguități, elucidată în acest document, strategia arabă și palestiniană, din păcate, suferă de ambiguitate și incoerență. Nu există nicio indicație că strategii arabi au aprofundat planul sionist în ramificațiile sale complete. În schimb, sunt șocați și li se pare de necrezut ori de câte ori se desfășoară o nouă etapă a acestuia. Acest lucru este evident în reacția arabă la asediul israelian de la Beirut. Faptul trist este că atâta timp cât strategia sionistă pentru Orientul Mijlociu nu este luată în serios, reacția arabă la orice asediu viitor al altor capitale arabe va fi aceeași.

KhalilNakhleh

23 iulie 1982

 

Mai departe,

de Israel Shahak

1

Următorul eseu reprezintă, după părerea mea, planul corect și detaliat al actualului regim sionist (al lui Sharon și Eitan) pentru Orientul Mijlociu, care se bazează pe împărțirea întregii zone în state mici și pe dizolvarea tuturor statelor arabe. Voi comenta aspectul militar al acestui plan într-o notă finală. Aici vreau să atrag atenția cititorilor asupra mai multor puncte importante:

  1. Ideea că toate statele arabe ar trebui împărțite, de către Israel, în unități mici, apare iar și iar în gândirea strategică israeliană. De exemplu, Ze’ev Schiff, corespondentul militar al Ha’aretz (și probabil cel mai cunoscător din Israel, pe această temă) scrie despre „tot ce e mai bun” care se poate întâmpla pentru interesele israeliene în Irak: „Dizolvarea Irakului într-un stat șiit, un stat sunit și separarea părții kurde ”(Ha’aretz 02.02.1982). De fapt, acest aspect al planului este foarte vechi.
  2. Legătura puternică cu gândirea neo-conservatoare din SUA este foarte proeminentă, în special în notele autorului. Dar, în timp ce suportul public este plătit ideii „apărării Occidentului” de puterea sovietică, scopul real al autorului și al actualului stabiliment israelian este clar: de a transforma un Israel Imperial într-o putere mondială. Cu alte cuvinte, scopul lui Sharon este de a-i înșela pe americani după ce i-a înșelat pe toți ceilalți.
  3. Este evident că o mare parte din datele relevante, atât în ​​note, cât și în text, sunt distorsionate sau omise, cum ar fi ajutorul financiar al SUA către Israel. O mare parte din aceasta este pură fantezie. Dar, planul nu trebuie considerat ca fiind fără fluență sau că nu poate fi realizat într-o perioadă scurtă de timp. Planul urmărește cu fidelitate ideile geopolitice ale Germaniei anilor 1890-1933, care au fost adoptate cu fidelitate de Hitler și de mișcarea nazistă determinându-le obiectivele pentru Europa de Est. Aceste obiective, în special împărțirea statelor existente, au fost realizate în 1939-1941 și doar o alianță la scară globală a împiedicat consolidarea lor pentru o perioadă de timp.

Israel Shahak

June 13, 1982

…………………………………………………………………………………………………………..

O strategie pentru Israel în Anii Optzeci

de Oded Yinon

Acest eseu a apărut inițial în ebraică în KIVUNIM (Direcții), Un jurnal pentru iudaism și sionism; Numărul nr. 14 – Iarna, 5742, februarie 1982, editor: Yoram Beck. Comitetul editorial: Eli Eyal, Yoram Beck, Amnon Hadari, Yohanan Manor, Elieser Schweid. Publicat de Departamentul de Publicitate / Organizația Sionistă Mondială, Ierusalim.

1

La începutul anilor ’80, Statul Israel avea nevoie de o nouă perspectivă în ceea ce privește locul, obiectivele sale naționale, atât în țară, cât și în străinătate. Această nevoie a devenit și mai vitală datorită unui număr de procese centrale cu care se confrunta țara, regiunea și lumea.

Trăim astăzi în primele etape ale unei noi epoci din istoria omenirii, care nu este deloc similară cu ce a mai fost înainte, iar caracteristicile sale sunt total diferite de ceea ce am cunoscut până acum. De aceea, avem nevoie de o înțelegere a proceselor centrale care caracterizează această epocă istorică, pe de o parte, și, pe de altă parte, avem nevoie de o perspectivă mondială și o strategie operațională, în conformitate cu noile condiții. Existența, prosperitatea și statornicia Statului Evreiesc vor depinde de capacitatea sa de a adopta un nou cadru pentru afacerile sale interne și externe.

2

Această epocă este caracterizată de mai multe trăsături pe care le putem diagnostica deja și care simbolizează o revoluție autentică în stilul nostru de viață actual. Procesul dominant este descompunerea perspectivelor raționaliste și umaniste ca piatră de temelie majoră care susține viața și realizările civilizației occidentale de la Renaștere. Opiniile politice, sociale și economice care au emanat din această fundație s-au bazat pe mai multe „adevăruri” care s-au dizolvat în prezent – de exemplu, opinia că omul ca individ este centrul universului și totul există pentru a-și îndeplini nevoile materiale de bază. Această poziție este invalidată în prezent când a devenit clar că, cantitatea de resurse din cosmos nu îndeplinește cerințele omului, nevoile sale economice sau constrângerile sale demografice. Într-o lume în care există patru miliarde de ființe umane și resurse economice și energetice care nu cresc proporțional pentru a satisface nevoile omenirii, este nerealist să ne așteptăm să îndeplinim cerința principală a societății occidentale, adică dorința și aspirația pentru consum nelimitat. Opinia că etica nu joacă niciun rol în determinarea direcției pe care o ia omul, ci mai degrabă nevoile sale materiale – această viziune devine predominantă astăzi, pe măsură ce vedem o lume în care aproape toate valorile dispar. Pierdem capacitatea de a evalua cele mai simple lucruri, mai ales atunci când se referă la simpla întrebare a ceea ce este Binele și a ceea ce este Răul.

3

Viziunea aspirațiilor și abilităților nelimitate ale omului se micșorează în fața faptelor triste ale vieții, atunci când asistăm la destrămarea ordinii mondiale din jurul nostru. Opinia care promite privilegii și libertate omenirii pare absurdă în lumina faptului trist că trei sferturi din rasa umană trăiesc sub regimuri totalitare. Opiniile referitoare la egalitate și justiție socială au fost transformate de socialism și mai ales de comunism într-o bătaie de joc. Nu există niciun argument cu privire la adevărul acestor două idei, dar este clar că nu au fost puse în practică în mod corespunzător și că majoritatea omenirii și-au pierdut privilegiile, libertatea și oportunitatea pentru egalitate și dreptate. În această lume nucleară în care trăim (încă) într-o pace relativă de vreo treizeci de ani, conceptul de pace și coexistență între națiuni nu mai are niciun sens atunci când o superputere precum URSS deține o doctrină politică și militară de genul: că nu doar un război nuclear este posibil și necesar pentru a atinge scopurile marxismului, dar că este posibil și să supraviețuim după el, fără a vorbi despre faptul că cineva poate fi victorios în el.

4

Conceptele esențiale ale societății umane, în special cele din Occident, suferă o schimbare din cauza transformărilor politice, militare și economice. Astfel, puterea nucleară și convențională a URSS a transformat epoca care tocmai s-a încheiat în ultimul răgaz înainte de marea epopee care va dizolva o mare parte a lumii noastre într-un război global multidimensional, în comparație cu care războaiele din trecut vor părea joacă de copii. Puterea armelor nucleare, precum și a armelor convenționale, cantitatea lor, precizia și calitatea lor vor răsturna cea mai mare parte a lumii noastre peste câțiva ani și trebuie să ne aliniem pentru a ne confrunta cu asta în Israel. Aceasta este, atunci, principala amenințare la adresa existenței noastre și a lumii occidentale. Războiul asupra resurselor din lume, monopolul arab asupra petrolului și necesitatea Occidentului de a importa majoritatea materiilor prime din lumea a treia transformă lumea pe care o cunoaștem, având în vedere că unul dintre obiectivele majore ale URSS este de a învinge Occidentul obținând controlul asupra resurselor gigantice din Golful Persic și din partea de sud a Africii, în care se află majoritatea mineralelor lumii. Ne putem doar imagina dimensiunile confruntării globale din viitor.

5

Doctrina Gorshkov solicită controlul sovietic asupra oceanelor și a zonelor bogate în minerale din lumea a treia. Ca, împreună cu doctrina nucleară sovietică actuală, care susține că este posibil să gestionăm, să câștigăm și să supraviețuim unui război nuclear, în cursul căruia armata Occidentului ar putea fi distrusă și locuitorii săi au devenit sclavi în serviciul marxism-leninismului principalul pericol pentru pacea mondială și pentru propria noastră existență. Din 1967, sovieticii au transformat dictonul lui Clausewitz – „Războiul este continuarea politicii în mijloace nucleare” – și l-au transformat în deviza care le ghidează toate politicile. În prezent, aceștia sunt ocupați cu îndeplinirea obiectivelor lor în regiunea noastră și în întreaga lume, iar nevoia de a le înfrunta devine elementul major în politica de securitate a țării noastre și, bineînțeles, în restul Lumii Libere. Aceasta este provocarea noastră majoră străină.

6

Prin urmare, lumea musulmană arabă nu este problema strategică majoră cu care ne vom confrunta în anii ’80, în ciuda faptului că prezintă principala amenințare împotriva Israelului, datorită puterii sale militare în creștere. Această lume, cu minoritățile sale etnice, facțiunile și crizele interne, care este uimitor de auto-distructivă, așa cum putem vedea în Liban, în Iranul non-arab, acum și în Siria, nu este capabilă să facă față cu succes problemelor sale fundamentale și nu constituie, așadar, o amenințare reală împotriva Statului Israel pe termen lung, ci doar pe termen scurt, unde puterea sa militară imediată are o mare importanță. Pe termen lung, această lume nu va putea exista în cadrul său actual în zonele din jurul nostru, fără a fi nevoie să treacă prin schimbări revoluționare autentice. Lumea arabă musulmană este construită ca o casă de cărți de joc temporară, adunată de străini (Franța și Marea Britanie în anii ’90), fără a fi luate în considerare și dorințele locuitorilor. A fost împărțită în mod arbitrar în 19 state, toate făcute din combinații de minorități și grupuri etnice ostile unul altuia, astfel încât fiecare stat arab musulman se confruntă astăzi cu distrugerea socială etnică din interior și, în unele, un război civil este deja în plină desfășurare. Majoritatea arabilor, 118 milioane din 170 milioane, trăiesc în Africa, mai ales în Egipt (45 milioane astăzi).

7

În afară de Egipt, toate statele din Maghreb sunt alcătuite dintr-un amestec de arabi și non-arabi berberi. În Algeria există deja un război civil în munții Kabile, între cele două entități din țară. Marocul și Algeria sunt în război unul cu celălalt pentru Sahara spaniolă, pe lângă lupta internă din fiecare dintre ele. Islamul militant pune în pericol integritatea Tunisiei iar Gaddafi organizează războaie distructive din punctul de vedere al arabilor, dintr-o țară slab populată și care nu poate deveni o națiune puternică. De aceea, el a încercat în trecut unificări cu state mai autentice, precum Egiptul și Siria. Sudanul, cel mai sfâșiat stat din lumea arabă musulmană de astăzi, este construit pe patru grupuri ostile unul față de celălalt, o minoritate sunită musulmană arabă care stăpânește asupra unei majorități de non-arabi africani, păgâni și creștini. În Egipt există o majoritate musulmană sunită care se confruntă cu o largă minoritate de creștini care este dominantă în Egiptul superior: aproximativ 7 milioane dintre ei, astfel încât chiar Sadat, în discursul său din 8 mai, și-a exprimat teama că vor dori un stat propriu, ceva de genul unui „al doilea” Liban creștin în Egipt.

8

Toate statele arabe din estul Israelului sunt sfâșiate, rupte și pline de conflicte interioare chiar mai mult decât cele din Maghreb. Siria nu este, în principiu, diferită de Liban decât în regimul militar puternic care îl conduce. Dar adevăratul război civil care are loc în zilele noastre între majoritatea sunită și minoritatea șiită alawi (doar 12% din populație) mărturisește gravitatea problemelor interne.

9

Irakul nu este diferit în esență de vecinii săi, deși majoritatea sa este șiită,  minoritatea sunită este la conducere. Șaizeci și cinci la sută din populație nu are niciun cuvânt de spus în politică, în care o elită de 20 la sută deține puterea. În plus, există o largă minoritate kurdă în nord și, dacă nu ar fi forța regimului de guvernământ, a armatei și a veniturilor din petrol, viitorul stat al Irakului nu ar fi diferit de cel al Libanului din trecut sau al Siriei de azi. Semințele conflictului interior și ale războiului civil sunt deja evidente astăzi, mai ales după ridicarea lui Ruhollah Khomeini la putere în Iran, un lider pe care șiiții din Irak îl consideră în mod natural ca fiind și liderul lor.

10

Toate principatele Golfului și Arabia Saudită sunt construite ca o casă pe un nisip în care există doar petrol. În Kuweit, kuweitienii reprezintă doar un sfert din populație. În Bahrain, șiiții sunt majoritari, dar sunt privați de putere. În Emiratele Arabe Unite, șiiții sunt din nou majoritari, dar suniții sunt la putere. Același lucru este valabil și pentru Oman și Yemenul de Nord. Chiar și în Yemenul de Sud, marxist, există o minoritate șiită considerabilă. În Arabia Saudită, jumătate din populație este străină, egipteană și yemenită, dar o minoritate saudită deține puterea.

11

Iordania este, în realitate, palestiniană, condusă de o minoritate beduină trans-iordaniană, dar cea mai mare parte a armatei și cu siguranță birocrația este acum palestiniană. De altfel, Amman este la fel de palestinian ca Nablus. Toate aceste țări au armate puternice, relativ vorbind. Dar există și o problemă acolo. Armata siriană este astăzi în cea mai mare parte sunită, cu un corp de ofițeri alawi, armata irakiană șiiți cu comandanți suniți. Acest lucru are o mare semnificație pe termen lung și de aceea nu va fi posibil să păstrăm loialitatea armatei pentru o lungă perioadă de timp, cu excepția cazului în care se ajunge la singurul numitor comun: ostilitatea față de Israel și astăzi chiar și asta este insuficient.

12

Alături de arabi, împărțiți așa cum sunt, celelalte state musulmane au o situație similară. Jumătate din populația Iranului este formată dintr-un grup vorbitor de persană și cealaltă jumătate dintr-un grup etnic turc. Populația Turciei cuprinde o majoritate musulmană sunită turcă, aproximativ 50%, și două largi minorități, 12 milioane de șiiți alawi și 6 milioane de kurzi suniți. În Afganistan sunt 5 milioane șiiți care constituie o treime din populație. În Pakistanul sunit există 15 milioane de șiiți care pun în pericol existența acelui stat.

13

Această imagine a minorității etnice naționale care se extinde din Maroc în India și din Somalia în Turcia indică absența stabilității ce poate duce la o degenerare rapidă a situației în întreaga regiune. Când această imagine se adaugă la cea economică, vedem cum întreaga regiune este construită ca o casă din cărți de joc, incapabilă să reziste problemelor sale grave.

14

În această lume gigantă și fracturată există câteva grupuri bogate și o masă imensă de oameni săraci. Majoritatea arabilor au un venit anual mediu de 300 de dolari. Aceasta este situația din Egipt, în majoritatea țărilor din Maghreb, cu excepția Libiei și în Irak. Libanul este sfâșiat și economia sa se destramă. Este un stat în care nu există o putere centralizată, ci doar autorități suverane de facto (creștine în nord, susținute de sirieni și sub conducerea clanului Franjieh, în est o zonă de cucerire siriană directă, în centrul unei enclave creștine controlate de falangiști, în sud și până la râul Litani, o regiune majoritar palestiniană controlată de OLP și de statul creștinilor maiorului Haddad și o jumătate de milion de șiiți). Siria se află într-o situație și mai gravă și chiar asistența pe care o va obține în viitor după unirea cu Libia nu va fi suficientă pentru a face față problemelor de bază ale existenței și menținerii unei armate mari. Egiptul se află în cea mai gravă situație: milioane de oameni sunt la un pas de foamete, jumătate din forța sa de muncă este șomeră, iar locuințele sunt rare în această zonă cu cea mai mare densitate de populație a lumii. Cu excepția armatei, nu există un singur departament care să funcționeze eficient, iar statul se află într-o stare permanentă de faliment și depinde în totalitate de asistența americană.

15

În statele din Golf, Arabia Saudită, Libia și Egipt există cea mai mare acumulare de bani și petrol din lume, dar cei care se bucură de ea sunt minuscule elite care nu au o bază largă de sprijin și încredere, lucru pe care nicio armată nu-l poate garanta. Armata saudită, cu toate echipamentele sale, nu poate apăra regimul de pericole reale în țară sau în străinătate, iar ceea ce a avut loc la Mecca în 1980 este doar un exemplu. O situație tristă și foarte furtunoasă înconjoară Israelul și îi creează provocări, probleme, riscuri, dar și oportunități de anvergură pentru prima dată după 1967. Sunt șanse ca oportunitățile ratate în acel moment să devină realizabile în anii ’80,  într-un mod pe care nici nu ni-l putem imagina astăzi.

16

Politica de „pace” și retrocedarea teritoriilor, printr-o dependență de SUA, împiedică realizarea noii opțiuni create pentru noi. Din 1967, toate guvernele Israelului și-au legat obiectivele naționale de nevoile politice restrânse, pe de o parte, și, pe de altă parte, de opiniile distructive de acasă, care ne-au neutralizat capacitățile atât în ​​țară, cât și în străinătate. Eșecul de a lua măsuri către populația arabă din noile teritorii, dobândite în cursul unui război forțat asupra noastră, este eroarea strategică majoră comisă de Israel în dimineața de după războiul de șase zile. Ne-am fi putut salva de toate conflictele amare și periculoase de atunci dacă am fi dat Iordania palestinienilor care locuiesc la vest de râul Iordan. Făcând acest lucru, am fi neutralizat problema palestiniană cu care ne confruntăm în zilele noastre și la care am găsit soluții care nu sunt deloc soluții, cum ar fi compromisul teritorial sau autonomia care se ridică, de fapt, la același lucru. Astăzi, ne confruntăm brusc cu oportunități imense de a transforma situația în profunzime, ceea ce trebuie să facem în deceniul următor, altfel nu vom supraviețui ca stat.

17

În cursul anilor ’80, statul Israel va trebui să treacă prin schimbări profunde în regimul său politic și economic pe plan intern, împreună cu schimbări radicale în politica sa externă, pentru a face față provocărilor globale și regionale în această nouă epocă. Pierderea câmpurilor petroliere ale Canalului Suez, a imensului potențial al petrolului, gazului și altor resurse naturale din peninsula Sinai, care este identică geomorfologic cu țările bogate producătoare de petrol din regiune, va avea ca rezultat o scurgere de energie acum și în viitor, ce va distruge economia noastră internă: un sfert din PIB-ul actual, precum și o treime din buget sunt utilizate pentru achiziționarea de petrol. Căutarea materiilor prime în Negev și pe coastă nu va servi, în viitorul apropiat, la modificarea stării de fapt.

18

(Recâștigarea) peninsulei Sinai cu resursele sale actuale și potențiale este, prin urmare, o prioritate politică care este obstrucționată de Camp David și de acordurile de pace. Vina pentru asta revine, desigur, actualului guvern israelian și guvernelor care au pregătit drumul către politica de compromis teritorial, guvernele de Aliniere din 1967. Egiptenii nu vor avea nevoie să păstreze tratatul de pace după întoarcerea Sinaiului și vor face tot ce le stă în putință pentru a se întoarce în lumea arabă și în URSS pentru a obține sprijin și asistență militară. Ajutorul american este garantat doar pentru o perioadă scurtă de timp, pentru condițiile de pace și slăbirea SUA, atât în ​​țară, cât și în străinătate, va duce la o reducere a ajutorului. Fără petrol și veniturile din acesta, cu cheltuielile enorme actuale, nu vom putea trece prin 1982 în condițiile actuale și va trebui să acționăm pentru a readuce situația la status quo-ul care exista în Sinai înainte de cel al lui Sadat, vizita și acordul de pace greșit semnat cu el în martie 1979.

19

Israelul are două căi majore prin care să realizeze acest scop, unul direct și celălalt indirect. Opțiunea directă este cea mai puțin realistă datorită naturii regimului și guvernului din Israel, precum și a înțelepciunii lui Sadat care a obținut retragerea noastră din Sinai, care a fost, alături de războiul din 1973, realizarea sa majoră de când a preluat puterea. Israelul nu va rupe unilateral tratatul, nici astăzi, nici în 1982, cu excepția cazului în care este foarte greu presat din punct de vedere economic și politic, iar Egiptul oferă Israelului scuza de a lua Sinaiul înapoi în mâinile noastre pentru a patra oară în scurta noastră istorie. Prin urmare, ceea ce a rămas este opțiunea indirectă. Situația economică din Egipt, natura regimului și politicile pan-arabe, vor crea o situație după aprilie 1982 în care Israelul va fi obligat să acționeze direct sau indirect pentru a recâștiga controlul asupra Sinaiului ca rezervă strategică, economică și energetică pe termen lung. Egiptul nu constituie o problemă strategică militară din cauza conflictelor sale interne și ar putea fi condus înapoi la situația de război post 1967 în cel mult o zi.

20

Mitul Egiptului ca lider puternic al lumii arabe a fost demolat în 1956 și cu siguranță nu a supraviețuit anului 1967, dar politica noastră, ca și în retrocedarea Sinaiului, a servit la transformarea mitului în „fapt”. Cu toate acestea, în realitate, puterea Egiptului, proporțional atât cu Israelul, cât și cu restul lumii arabe, a scăzut cu aproximativ 50% din 1967. Egiptul nu mai este puterea politică principală în lumea arabă și este pe punctul de criză. Fără asistență externă, criza va veni mâine. Pe termen scurt, datorită retrocedării Sinaiului, Egiptul va câștiga mai multe avantaje pe cheltuiala noastră, dar numai pe termen scurt, până în 1982, ceea ce nu va schimba echilibrul puterii în beneficiul său și, probabil, va aduce căderea lui. Egiptul, în imaginea sa politică internă actuală, este deja un cadavru, cu atât mai mult dacă luăm în considerare aprofundarea rupturii musulmano-creștine. Scindarea Egiptului în regiuni geografice distincte este scopul politic al Israelului din anii ’80 pe frontul său occidental.

21

Egiptul este împărțit și sfâșiat în multe focare de autoritate. Dacă Egiptul se destramă, țări precum Libia, Sudan sau chiar statele mai îndepărtate nu vor continua să existe în forma lor actuală și se vor alătura căderii și dizolvării Egiptului. Viziunea unui stat copt creștin în Egiptul de Sus, alături de o serie de state slabe cu putere foarte localizată și fără un guvern centralizat, este cheia unei dezvoltări istorice care a fost împiedicată doar de acordul de pace, dar care pare inevitabilă pe termen lung.

22

Frontul vestic, care la suprafață pare mai problematic, este de fapt mai puțin complicat decât frontul estic, în care s-au petrecut recent cele mai multe evenimente cap de afiș. Dizolvarea totală a Libanului în cinci provincii servește drept o precedență pentru întreaga lume arabă, inclusiv Egiptul, Siria, Irakul și peninsula arabă și urmează deja această cale. Disoluția Siriei și a Irakului mai târziu în zone etnice sau religioase neclintite, cum ar fi Libanul, este ținta principală a Israelului pe frontul estic pe termen lung, în timp ce dizolvarea puterii militare a acestor state servește drept țintă primară pe termen scurt. Siria se va destrăma, în conformitate cu structura sa etnică și religioasă, în mai multe state, cum ar fi în Libanul actual, astfel încât va exista un stat șiit alawi de-a lungul coastei sale, un stat sunit în zona Alepului, un alt stat sunit în Damasc, ostil vecinului său din nord, și druzilor care vor înființa un stat poate chiar în Golan-ul nostru și, cu siguranță, în Hauran și în nordul Iordaniei. Această stare de fapt va fi garanția pentru pace și securitate în zonă pe termen lung, iar acest obiectiv este deja la îndemâna noastră astăzi.

23

Irakul, bogat în petrol pe de o parte și rupt intern pe de altă parte, este garantat ca un candidat pentru obiectivele Israelului. Dizolvarea sa este chiar mai importantă pentru noi decât cea a Siriei. Irakul este mai puternic decât Siria. Pe termen scurt, puterea irakiană constituie cea mai mare amenințare pentru Israel. Un război intre Irak și Iran va sfâșia Irakul și va cauza o prăbușire acasă chiar înainte de a putea organiza o luptă pe un front larg împotriva noastră. Orice tip de confruntare inter- arabă ne va ajuta pe termen scurt și va scurta drumul către obiectivul mai important de a diviza Irakul în confesiuni, precum în Siria și Liban. În Irak, este posibilă o împărțire în provincii de-a lungul liniilor etnice/religioase ca și în Siria în timpul otomanilor. Deci, trei (sau mai multe) state vor exista în jurul celor trei mari orașe: Basra, Bagdad și Mosul, iar zonele șiite din sud se vor separa de nordul sunit și cel kurd. Este posibil ca actuala confruntare iraniano-irakiană să adâncească această polarizare.

24

Întreaga peninsulă arabă este un candidat natural pentru dizolvare din cauza presiunilor interne și externe, iar problema este inevitabilă în special în Arabia Saudită. Indiferent dacă puterea sa economică bazată pe petrol rămâne intactă sau dacă este diminuată pe termen lung, rupturile și defecțiunile sale interne reprezintă o dezvoltare clară și naturală în lumina structurii politice actuale.

25

Iordania constituie o țintă strategică imediată pe termen scurt, dar nu pe termen lung, deoarece nu constituie o amenințare reală pe termen lung după dizolvarea sa, încetarea îndelungatei domnii a regelui Hussein și transferul puterii către palestinieni, pe termen scurt.

26

Nu există nicio șansă ca Iordania să continue să existe în structura sa actuală pentru o lungă perioadă de timp, iar politica Israelului, atât pe timp de ​​război cât și pe timp de pace, ar trebui să fie îndreptată către lichidarea Iordaniei sub actualul regim și transferul puterii către Majoritatea Palestiniană. Schimbarea regimului la est de râu va provoca, de asemenea, încetarea problemei teritoriilor dens populate cu arabi la vest de Iordan. Indiferent dacă este în război sau în condiții de pace, emigrația din teritorii și înghețarea demografică, economică, în acestea sunt garanțiile pentru schimbarea viitoare pe ambele maluri ale râului și ar trebui să fim activi pentru a accelera acest proces în cel mai apropiat viitor. Planul de autonomie ar trebui, de asemenea, să fie respins, precum și orice compromis sau divizare a teritoriilor pentru, având în vedere planurile OLP și cele ale arabilor israelieni înșiși, planul Shefa’amr din septembrie 1980, nu este posibil să plecăm de a trăi în această țară în situația actuală fără a separa cele două națiuni, arabii în Iordania și evreii în zonele de vest de râu. Coexistența și pacea autentice vor domni asupra țării numai atunci când arabii înțeleg că fără stăpânirea evreiască dintre Iordan și mare, nu vor avea nici existență, nici securitate. O națiune proprie și securitate va fi posibilă pentru ei numai în Iordania.

27

În Israel, distincția dintre zonele din ’67 și teritoriile de dincolo de ele, cele din ’48, a fost întotdeauna lipsită de sens pentru arabi și în zilele noastre nu mai are nicio semnificație pentru noi. Problema ar trebui văzută în întregime, fără diviziuni începând cu ’67. Ar trebui să fie clar, în orice situație politică viitoare sau constelație militară, că soluția problemei arabilor indigeni va veni numai atunci când vor recunoaște existența Israelului în granițe sigure până la râul Iordan și dincolo de acesta, ca fiind nevoia noastră existențială. În această epocă dificilă, epoca nucleară, nu mai este posibil să locuim cu trei sferturi din populația evreiască pe un țărm dens populat, este foarte periculos într-o epocă nucleară.

28

Prin urmare, dispersia populației este un obiectiv strategic intern de cea mai înaltă ordine; în caz contrar, vom înceta să mai existăm în orice frontieră. Iudeea, Samaria și Galileea sunt singura noastră garanție pentru existența națională și, dacă nu devenim majoritari în zonele montane, nu vom domni în țară și vom fi ca cruciații, care au pierdut această țară, care nu era a lor oricum și în care erau străini de la început. Reechilibrarea țării din punct de vedere demografic, strategic și economic este cel mai înalt și cel mai important obiectiv de astăzi. Prinderea bazinului hidrografic montan de la Beersheba până la Galileea de Sus este scopul național generat de considerația strategică majoră care stabilește partea muntoasă a țării care este astăzi fără de evrei.

29

Realizarea obiectivelor noastre pe frontul estic depinde mai întâi de realizarea acestui obiectiv strategic intern. Transformarea structurii politice și economice, astfel încât să permită realizarea acestor obiective strategice, este cheia realizării întregii schimbări. Trebuie să trecem de la o economie centralizată în care guvernul este implicat pe scară largă, la o piață deschisă și liberă. Dacă nu suntem capabili să facem această schimbare în mod liber și voluntar, atunci vom fi forțați de evoluțiile mondiale, în special în domeniile economiei, energiei și politicii, și de propria noastră izolare tot mai mare.

30

Din punct de vedere militar și strategic, Occidentul condus de SUA nu este capabil să reziste presiunilor globale ale URSS în întreaga lume și, prin urmare, Israelul trebuie să stea singur în anii ’80, fără asistență externă, militară sau economică, iar acest lucru este în limitele noastre astăzi, fără compromisuri. Schimbările rapide din lume vor aduce, de asemenea, o schimbare a condiției evreilor din lume, la care Israelul va deveni nu numai o ultimă soluție, ci singura opțiune existențială. Nu putem presupune că evreii americani și comunitățile din Europa și America Latină vor continua să existe în forma actuală în viitor.

31

Existența noastră în această țară este certă și nu există nicio forță care să ne poată îndepărta de aici, sau prin trădare (metoda lui Sadat). În ciuda dificultăților politicii greșite de „pace” și a problemei arabilor israelieni și a celor din teritorii, putem face față în mod eficient acestor probleme în viitorul previzibil.

Concluzie

1

Trebuie clarificate trei puncte importante pentru a putea înțelege posibilitățile semnificative de realizare a acestui plan sionist pentru Orientul Mijlociu și, de asemenea, de ce a trebuit să fie publicat.

2

Contextul militar al Planului

Condițiile militare ale acestui plan nu au fost menționate mai sus, dar în numeroasele ocazii în care se explică ceva foarte asemănător în cadrul ședințelor închise ale membrilor stabilimentului israelian, acest punct este clarificat. Se presupune că forțele militare israeliene, în toate ramurile lor, sunt insuficiente pentru activitatea efectivă de ocupare a unor teritorii atât de largi, așa cum am discutat mai sus. De fapt, chiar și în perioadele de „tulburări” palestiniene intense în Cisiordania, forțele armatei israeliene sunt dispersate prea mult. Răspunsul la aceasta este metoda de guvernare prin intermediul „forțelor Haddad” sau al „Asociațiilor Satului” (cunoscute și sub numele de „Ligile Satului”): forțe locale aflate sub „lideri” complet disociați de populație, neavând nici măcar structuri feudale sau de partid (cum au avut falangiștii, de exemplu). „Statele” propuse de Yinon sunt „Haddad-land” și „Asociațiile Satului”, iar forțele lor armate vor fi, fără îndoială, destul de asemănătoare. În plus, superioritatea militară israeliană într-o astfel de situație va fi mult mai mare decât este chiar și acum, astfel încât orice mișcare de revoltă va fi „pedepsită” fie prin umilințe în masă ca în Cisiordania și Fâșia Gaza, fie prin bombardarea și obliterarea unor orașe, ca în Liban acum (iunie 1982), sau de ambele. Pentru a asigura acest lucru, planul, așa cum este explicat oral, prevede înființarea garnizoanelor israeliene în puncte cheie între mini-state, echipate cu forțele mobile distructive necesare. De fapt, am văzut așa ceva în Haddad-land și vom vedea cu siguranță, în curând, primul exemplu al acestui sistem care funcționează fie în sudul Libanului, fie în tot Libanul.

3

Este evident că ipotezele militare de mai sus și întregul plan depind, de asemenea, de faptul că arabii continuă să fie și mai divizați decât sunt acum și de lipsa oricărei mișcări de masă cu adevărat progresiste între ei. Este posibil ca aceste două condiții să fie înlăturate numai atunci când planul va fi avansat, cu consecințe care nu pot fi prevăzute.

4

De ce este necesar să publicăm acest lucru în Israel?

Motivul publicării este natura duală a societății israeliano-evreiești: o măsură foarte mare de libertate și democrație, în special pentru evrei, combinată cu expansionismul și discriminarea rasistă. Într-o astfel de situație, elita israeliano-evreiască (pentru că masele urmează discursurile TV și Begin) trebuie convinsă. Primii pași în procesul de persuasiune sunt orali, așa cum s-a indicat mai sus, dar vine un moment în care devine incomod. Materialul scris trebuie să fie produs în beneficiul „convingătorilor” și „explicatorilor” mai stupizi (de exemplu, ofițeri de rang mediu, care sunt, de obicei, remarcabil de proști). Apoi „învaț-o”, mai mult sau mai puțin, și predică altora. Trebuie remarcat faptul că Israelul și chiar Yishuv-ul din anii ’20 au funcționat întotdeauna în acest fel. Îmi amintesc bine cum (înainte de a fi „în opoziție”) necesitatea războiului mi-a fost explicată mie și altora cu un an înainte de războiul din 1956 și necesitatea de a cuceri „restul Palestinei occidentale când vom avea ocazia” a fost explicată în anii 1965-67.

5

De ce se presupune că nu există un risc special din exterior în publicarea unor astfel de planuri?

Astfel de riscuri pot proveni din două surse, atât timp cât opoziția principială din Israel este foarte slabă (situație care se poate schimba ca o consecință a războiului asupra Libanului): Lumea arabă, inclusiv palestinienii și Statele Unite. Lumea arabă s-a arătat până acum destul de incapabilă de o analiză detaliată și rațională a societății israeliano-evreiești, iar palestinienii nu au fost, în medie, cu nimic mai buni decât ceilalți. Într-o astfel de situație, chiar și cei care strigă despre pericolele expansionismului israelian (care sunt suficient de reale) fac acest lucru nu din cauza cunoașterii faptice și detaliate, ci din cauza credinței într-un mit. Un bun exemplu este credința foarte persistentă în scrierea inexistentă de pe peretele Knesset-ului, versetului biblic despre Nil și Eufrat. Un alt exemplu sunt declarațiile persistente și complet false, care au fost făcute de unii dintre cei mai importanți lideri arabi, potrivit cărora cele două dungi albastre ale steagului israelian simbolizează Nilul și Eufratul, în timp ce, de fapt, sunt luate din dungile de pe Șal-ul de rugăciune evreiesc (Talit). Specialiștii israelieni presupun că, în ansamblu, arabii nu vor acorda nicio atenție discuțiilor lor serioase despre viitor, iar războiul din Liban le-a dat dreptate. Deci, de ce nu ar trebui să continue cu vechile lor metode de convingere a altor israelieni?

6

În Statele Unite există o situație foarte similară, cel puțin până acum. Comentatori mai mult sau mai puțin serioși își iau informațiile despre Israel și multe dintre părerile lor despre acesta, din două surse. Primul este din articole din presa „liberală” americană, scrise aproape în totalitate de admiratori evrei ai Israelului care, chiar dacă sunt critici cu privire la unele aspecte ale statului israelian, practică loial ceea ce Stalin obișnuia să numească „critică constructivă”. (De fapt, cei dintre ei care pretind, de asemenea, că sunt „anti-staliniști” sunt, în realitate, mai staliniști decât staliniștii, Israelul fiind zeul lor care, încă nu a eșuat). În cadrul unei asemenea închinări critice, trebuie să presupunem că Israelul are întotdeauna „intenții bune” și doar „face greșeli” și, prin urmare, un astfel de plan nu ar fi un subiect de discuție – exact așa cum nu sunt menționate genocidele biblice comise de evrei. Cealaltă sursă de informații, The Jerusalem Post, are politici similare. Prin urmare, atât timp cât există situația în care Israelul este într-adevăr o „societate închisă” pentru restul lumii, deoarece lumea vrea să închidă ochii, publicarea și chiar începutul realizării unui astfel de plan sunt realiste și fezabile.

Israel Shahak

17 iunie 1982 Ierusalim

Despre traducător

Israel Shahak este profesor de chimie organică la Universitatea Ebraică din Ierusalim și președintele Ligii Israeliene pentru Drepturile Omului și Civile. A publicat The Shahak Papers, colecții de articole cheie din presa ebraică și este autorul a numeroase articole și cărți, printre care Non-evrei în Statul Evreiesc. Cea mai recentă carte a sa este Israel’s Global Role: Weapons for Repression, publicată de AAUG în 1982. Israel Shahak: (1933-2001)

Sursa: https://saccsiv.wordpress.com/2021/05/15/planul-sionistilor-pentru-orientul-mijlociu/#more-59232

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: