Puci prezidential cu referendum: Cum incearca Basescu si PDL sa rescrie manualul loviturilor de stat

24/07/2012

Probabil ca niciodata sau de foarte mult timp sintagma “lovitura de stat” nu a fost invocata cu atata frecventa, cinism si lipsa de sens cum au facut-o presedintele suspendat Basescu si PDL intr-o singura luna, cea de campanie pentru referendumul de demitere, care se incheie peste cateva zile. „Baietii destepti” cu politichie portocalie au luat in brate aceste cuvinte oribile pentru orice democratie pentru a se culca si scula cu ele in gura in fiecare zi, racnindu-le din toti rarunchii, cu speranta ca doar-doar vor prosti pe unii sau infricosa pe altii.

Atunci cand vrea sa insele sau sa intimideze pe cineva diavolul devine un fel de personaj-orchestra, care sufla in toate trompetele, ciupeste toate corzile si bate toate tobele, pentru a crea iluzia de multime care concerteaza pe o melodie data sau, dupa caz, de vuiet de lupta, caruia nu i te poti opune. Numai cel care va rupe panza dinapoia careia se aud sunetele unei astfel de „reprezentatii” nu se va lasa inselat, pentru ca va descoperi un singur ins, jalnic de asudat si consumat de „virtuozitatile” unei asemenea inselatorii… Nu cred ca in politica, in general sau in cazul de fata, in special, sa fie altfel, poate cel care scrie si distribuie partiturile ori cei care le interpreteaza sa poarte alte nume, de presedinti, sefi de guvern,  de partid, ambasadori, ong-uri etc., dar scopul de inselare a opiniei publice este acelasi.

Nu stiu daca aceasta asociatie de idei am citit-o undeva sau daca este un rezultat subconstient, intuitiv, propriu tuturor oamenilor normali care simt o manarie necurata si care nu vor sa se lase amagiti, pentru ca este imposibil, oricate vraji a-i face, ca o perioada de opt ani de prezidentiat basist ori de patru ani de guvernare pedelista sa o comprimi atat de mult incat sa-i ascunzi abuzurile si ilegalitatile strigatoare la cer dupa cele de-abia doua luni de guvernare ale noului Guvern USL, care nici macar nu a avut timpul fizic necesar pentru auditarea situatiei economico-financiare lasate de Guvernele Boc si MRU, darmite sa repare toate stricaciunile si sa arate ce poate. Nicio orchestratie nu poate sterge din memoria sociala vaierele milioanelor de salariati, pensionari, mame, copii si batrani, din timpul administratiei basist-pedeliste, carora li s-au taiat salarii, pensii, ajutoare, medicamente, in timp ce banii erau transferati, fara de lege si fara de rusine, dinspre munca spre profiturile capitalului. Ar fi absolut stupefiant sa crezi, de pilda, ca Elena Udrea isi punea poponetul pe capace de WC de 15.000 de euro, asa cum au dezvaluit listele de achizitii de la ministerul turismului, din timpul fostei ministrese, si ca acei bani, care, cel mai probabil, nu reprezinta decat varful aisbergului jafului din banii publici, nu au umplut gentile Vuitton ale fostei prim-turiste portocalii a tarii.

Asa se face ca ecourile  unui pretins puci parlamentar, care l-ar fi suspendat in mod abuziv pe presedintele tarii, desi sanctiunea si procedura sunt constitutionale, iar aplicarea lor a urmat perfect Constitutia, in litera si spirit, au facut inconjurul lumii, punand pe jar lumea civilizata si facand imense deservicii de imagine tarii. Asa s-a ajuns ca dezinformarile si mesajele alarmist-extremiste, de intoxicare ale lui Basescu si PDL, care au iesit din matca realitatii politice din Romania dar si a normalitatii unei lupte electorale sau opozitii democratice, sa atraga reactii dure ale cancelariilor occidentale, de la Washington pana la Berlin si, nu in cele din urma, Bruxelles, unele dintre ele fiind normale si chiar asumate de catre premierul Victor Ponta, ca rezultat al unei comunicari guvernamentale defectuoase, desi ti-ar trebui o doza mare de agramatism in ale democratiei sau de tendentiozitate ca sa nu observi ceea ce este vizibil de la o posta, contradictia in termeni a unei expresii lingvistice, deoarece hotararile unui parlament liber ales, institutia blazon a democratiei si unica legiuitoare, nu provoaca puciuri, ci impune vointa celor care l-au ales si pe care-i reprezinta, poporul fiind titularul de drept si de fapt al puterii.

Din aceasta perspectiva, una din cerintele necutumiare ale Comisiei Europene, cea de legare a validarii referendumului de un prag de prezenta la vot, de cel putin 50% plus 1 din numarul alegatorilor inscrisi in liste, pare excesiva sau cel putin ciudata, cu posibile complicatii asupra democratiei insasi, in anumite circumstante, pe care, acum, doar le putem banui sau presupune, la o analiza mai atenta. Sper insa ca electoratul sa se mobilizeze si sa participe in proportie majoritara la referendum, prezenta la vot de la locale, de 56,39%, arata ca este posibil, cu o singura conditie…

Strategia de campanie pentru referendum a lui Basescu si a PDL ar putea fi asemuita cu o „furcuta”, ca paliere de desfasurare si ca dublu mesaj. Pe o ramura, Basescu cheama sus si tare la referendum, clamand cu o jucata intransigenta nonpartizana (sa-l creada cucii, ca romanii pe care i-a jupuit pana la oase, nu!) ca daca PDL-ul va proceda invers va intra in „coliziune directa” cu el, dar in acelasi timp se prezinta ca un alfa si omega al recastigarii „credibilitatii” Romaniei, scoaterii tarii din „izolare” si opririi „prabusirii” leului, ceea ce echivaleaza cu un indemn la boicot pentru camarila care viseaza la restabilirea establishmentului de dinaintea suspendarii. Pe cealalta, MRU si PDL joaca pe cartea caricaturizarii suspendarii si a descurajarii, mai mult sau mai putin voalate, a participarii la referendum, fiind de asteptat ca, dupa ce se vor convinge ca electoratul portocaliu a inteles mesajul, sa dea verde „libertatii” de constiinta (probabil, azi, din cate au lasat sa se inteleaga) privind participarea sau nu la referendum.

Ce s-ar putea intampla la referendum? Nu vreau sa acreditez nimic, as fi extrem de bucuros sa fiu infirmat de rezultatele care vor fi anuntate a doua zi dupa referendum, pe 30 iulie, pentru ca ne vom elibera cu totii de un cosmar, dar una din situatiile posibile si probabile ar fi ca referendumul sa fie invalidat ca urmare a lipsei de cvorum, a neprezentarii la urne a celor peste 9 milioane de alegatori, cati ar reprezenta jumatate plus unu din listele de alegatori. Cauzele ar putea fi multe, intre care sezonul vacantei estivale, in care se inregistreaza cea mai mare absenta de la locurile de domiciliu ale populatiei, ar putea juca un rol important. Dar cea mai importanta sursa a absenteismului ar fi boicotarea votului de catre electoratul PDL, al carui consemn tacit, chiar daca nu va fi recunoscut, l-au primit in campanie, iar daca din varful de participare de la alegerile locale, din 10 iunie, care, cu toata mobilizarea, greu ar putea fi atins in conditiile verii, vom scadea fie si numai o parte din electoratul prezumat a-i fi ramas fidel, intrunirea cvorumului ar putea fi pusa sub semnul intrebarii.

Dar, in conditiile invalidarii, s-ar putea inregistra si o alta situatie, de-a dreptul aiuritoare din punct de vedere al democratiei. Ultimele alegeri, din 2009, Basescu le-a castigat cu un avantaj minim, cu putin peste cele circa 5 milioane cati au reprezentat jumatatea, din cele 10 milioane care au participat la vot, cu vreo 70.000 de voturi in plus, daca ne aducem bine aminte. In 2012, la referendumul de demitere ar putea vota „DA” un numar mult mai mare decat cel din 2009, cat a votat pentru Basescu, sa zicem sase milioane, sapte milioane sau opt milioane, ceea ce ar putea reprezenta un procent covarsitor pentru demitere, care nu ar fi exclus sa atinga scoruri absolut surprinzatoare, de peste 80%, avand in vedere cum va vota electoratul de stanga, cel putin, pentru care nu exista o alta sansa de mai bine decat prin pensionarea sau trimiterea inapoi la vapoare a marinarului. Dar, in pofida unui vot covarsitor pentru demitere, si in valoare absoluta si in valoare relativa, fata de 2009, Basescu se va putea intoarce linistit la Cotroceni, situatie absolut stanjenitoare pentru democratie, pentru ca nu a fost cvorum!!!

In loc de concluzii. Cine a impus schimbarea regulii in timpul jocului, prin introducerea cvorumului la referendumul de demitere a presedintelui?! Onorata Comisie Europeana! Si, acum, sa revenim la definitia loviturii de stat, care, intr-o acceptiune nepretentioasa, de bun simt ar spune ca, in esenta, lovitura de stat are loc atunci cand vointei poporului sau reprezentantilor sai legali, constituiti in Parlament, singurul organ care ii impune vointa prin lege, i se substituie o vointa straina. Daca situatia descrisa, de invalidare a referendumului, se va adeveri, in conditiile de asimetrie neta a rezultatelor comparative, in defavoarea presedintelui suspendat Traian Basescu, pentru care numarul celor care se vor pronunta in 2012 pentru a i se retrage increderea si mandatul va fi mai mare decat cel al celor care i le-au incredintat in 2009, dar vointa electoratului va fi ignorata, fata democratiei occidentale, la a carei masa am fost invitati sa luam loc pe cel mai mic scaun, pe motiv ca nu am avea experienta democratica, va fi greu de spalat, pentru ca, iata, adevaratul puci va fi unul prezidential, comis cu cvorumul, cu voie de la Imparatie! Ce-i de facut?


CCR contra Parlament? Constatarea unei absurditati (plus o ipoteza si o concluzie)

19/07/2012

In Raportul MCV pentru Romania se prezinta “indoieli serioase privind angajamentul fata de respectarea statului de drept sau privind modul in care este inteles statul de drept intr-un sistem democratic pluralist.” Bun, de aici retinem ideea corecta a legaturii indisociabile dintre pluralism, democratie si statul de drept, de care ne vom folosi ceva mai jos. Este de la sine inteles ca fara pluralism nu exista democratie, dar si ca absenta statului de drept ar inseamna acelasi lucru.Tot taraboiul privind separatia puterilor si statul de drept a plecat de la restrangerea competentelor Curtii Constitutionale,  care pare sa fi constituit bulgarele a carui rostogolire a dus la avalansa de critici occidentale la adresa noii puteri. Seful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, este fara echivoc la publicarea Raportului pe Justitie: „Evenimentele din ultima perioada ne-au zdruncinat increderea. Competentele Curtii Constitutionale nu pot fi schimbate peste noapte.” Drept pentru care ne va mai arde inca un Raport pana la sfarsitul anului!

Dar este CCR-ul un supra-Parlament? Nu si da, pentru ca nu are nicio urma din pluralismul si reprezentativitatea institutiei unice si fundamentale a democratiei, dar care prin sanctionarea hotararilor parlamentare indirect limiteaza vointa legiuitorului sau o poate impinge intr-o directie prestabilita, malformata politic, care poate inseamna tot un fel de legiferare, chiar daca este mascata. 9 judecatori numiti politic contra a 469 de alesi ai neamului sau, ma rog, a 256 cati au votat pentru suspendarea presedintelui, este o chestiune care iese total din sfera justitiei constitutionale, care ar trebui sa fie independenta, si care aterizeaza direct in mocirla politicii, ceea ce, ar trebui sa recunoastem, nu-i o treaba tocmai kusher.

O a doua observatie pe care o facem este ca in urma schimbarii majoritatii parlamentare (implicit a algoritmului parlamentar dupa care se numesc judecatorii constitutionali) a aparut o contradictie intre aceasta si componenta pe criterii politice a CCR. Altfel spus, autoritatea de jurisdictie constitutionala nu mai reflecta noile raporturi de putere dintre partidele din Parlament, iar consecinta practica imediata pentru o noua putere care ar fi pusa sa functioneze sub arbitrajul de ultima instanta al vechii puteri ar fi ca prima ar fi o putere fara putere, incapabila sa-si indeplineasca mandatul, in timp ce cea de-a doua, in dispretul esecului politic si electoral, ar continua, din umbra, sa detina adevarata putere. Pe undeva, situatia este similara celei despre care s-au pronuntat unii bancheri celebri, care au spus ca nu-i intereseaza cine face legile si cine guverneaza, ci cine controleaza finantele unei tari, mutatis mutandis nu conteaza cine detine majoritatea parlamentara si puterea guvernamentala, ci cine controleaza politic puterea judecatoreasca.

Evidenta absurditatii pe speta romaneasca a CCR-ului politizat nu mai necesita niciun alt comentariu, este doar necesar si suficient sa remarcam ca nicaieri in Occident nu vom gasi astfel de Curti politizate. Partea proasta a unui CCR politizat este ca orice schimbare de putere, nemaivorbind de regim (in cazul alternantelor de la stanga la dreapata si invers), ar trebui sa se reflecte corespunzator si in schimbari ale raportului de forte la nivelul Curtii, daca noua putere vrea sa iasa de sub controlul camuflat al vechii puteri si sa-si asume si implementeze propriul program de guvernare. In cazul schimbarilor de guverne de aceeasi culoare sau familie politica, mai treaca-mearga, modificarile respective se pot face tacit, dar in cel al unor schimbari contrare reactiile pot fi dintre cele mai scandaloase, ca in cazul de fata.

Cand Basescu i s-a plans Merkeloaiei ca noua majoritate parlamentara si noua putere guvernamentala vor sa-i ia toiagul de pastor al CCR, nu i-a spus si ca trei dintre judecatori sunt numiti de catre el, iar restul pana la depasirea pragului majoritatii, care-i asigura controlul politic asupra Curtii sunt numiti de catre partidul sau, PDL, si unul si altul prabusiti in increderea parlamentului, institutiilor statului si electoratului. Veti rade, dar situatia este similara cu controlul asupra unui pachet majoritar de actiuni, nu baietii destepti din PDL au descoperit roata, ei nu au facut decat s-o monteze, cu sprijinul unor baieti nu mai putin destepti din PSD, la masinaria justitiei constitutionale, fiecare gandind in sinea lui ca atunci cand va ajunge la putere o va invarti cum va dori!

Cel care a observat facatura si a incercat ruperea cercului vicios al justitiei politice, prin alegerea in CCR a unor judecatori independenti din cadrul ICCJ, a fost chiar premierul Victor Ponta (caruia probabil nu i s-a acordat degeaba, o data cu titlul de doctor, distinctia „Summa Cum Laude”, de catre profesorii in drept, cunoscuti pentru morga lor rigid-profesionala, ca de rigor mortis!), dar latralogii basisti au sarit ca arsi ca nu se poate, ca asa si pe dincolo…

In fine, am ajuns la ipoteza si propunerea sau, daca vreti, concluzia la care m-am referit in titlu si pe care nimeni nu le-a prevazut, pentru ca cu greu am fi acceptat ideea ca am putea avea vreodata un presedinte demis. Ce se va intampla cu CCR-ul politic al lui Basescu in cazul in care acesta va fi demis din functia de presedinte la referendumul din  29 iulie? Lucrurile vor fi simple din punct de vedere logic si al relatiei dintre cauza si efect, de-legitimarea politica si destituirea electorala a presedintelui Basescu se vor rasfrange automat si asupra judecatorilor constitutionali numiti de catre acesta, criza de incredere si autoritate a ocupantului functiei prezidentiale va fi, in mod inevitabil, si una pe masura a componentilor CCR girati politic de catre presedintele demis!Nu vorbesc de institutiile ca atare, ci de persoane, pentru ca aici este cuiul lui Pepelea, in lipsa lor de independenta fata de partide si de politica, care daca nu va fi smuls din justitia romaneasca problemele si scandalurile de azi vor trena sau se vor reproduce si in ciclurile electorale viitoare.

Demiterea presedintelui va oferi si cauza si prilejul care nu vor trebui ratate in ruperea pisicii suspiciunilor si acuzatiilor reciproce, in asa fel incat justitia sa nu mai fie dependenta nici de putere, nici de opozitie. Solutia este la fel de simpla, reforma alegerii/numirii judecatorilor constitutionali in sensul in care deja a fost evocat in spatiul public (vezi mai sus) si reconstituirea CCR pe noua baza, independenta. Nu exista Justitie independenta fara un CCR independent.


Democratia cu fes: Cateva reactii rapide

18/07/2012

1. Declaratiile de ieri seara ale lui Traian Basescu se inscriu in “strategia” insului disperat, care loveste in toti, pentru ca nu mai are ce pierde. Probabil ca “instructiunile” i-au venit, deviat, de pe telefonul negru, singurul in care mai are incredere (poate ca un ultim reflex despotic, precum cel al lui Ceausescu, care-si privea obsesiv ceasul, la proces, de la care parca si-ar fi asteptat scaparea!), pentru ca in “necompetitivul” popor roman, cum il denumea cu nerusinare, nu a avut niciodata incredere (si apropos de lipsa de incredere, de ce fostul locatar de la Cotroceni si-a sigilat biroul la suspendarea din functie, are ceva de ascuns?!). Cazul suspendatului Basescu, care a pierdut increderea in interiorul tarii iar sustinacii sunt din afara Romaniei, este propriu regimurilor nepopulare, stipendiate din exterior. De altfel, profilul sau psiho-politic este cel al unui dictator, plin de sine si discretionar, care vede in orice adversar politic un “puscariabil”, iar in orice alternativa democratica o “lovitura de stat”, tot asa cum in statul politienesc un securist vedea in orice cetatean un atentator la “siguranta nationala” iar un gardian vedea in orice om un posibil detinut. Oricum, va fi interesant de analizat si explicat, inclusiv de catre unele cancelarii occidentale, cat de democratica este paradigma contradictiei dintre pierderea de catre Basescu a increderii propriului popor si “castigarea” unor sustineri care-i vin din afara tarii!

2. Cred ca ar trebui sa multumim echipei AN pentru inspiratele selectii din textele politice ale lui Adrian Nastase si pentru comentariile colegilor, care, in absenta autorului, aflat in detentie politica, reprezinta un reper si o sursa de tarie si coeziune pentru noi toti. In ceea ce ma priveste, nu mi-am pierdut speranta ca intr-o zi, care sper sa fie cat mai apropiata, voi citi pe blog prima scrisoare a lui Adrian Nastase din temnita politica, urmata apoi de o a doua, o a treia samad, care se vor constitui intr-un ciclu care ar putea purta foarte bine numele de “Scrisori din temnita politica”, cu invataminte pentru tinerii politicieni, de azi si de maine, ai Romaniei. Bineinteles, toti asezam pe primul loc dorinta ca Adrian Nastase sa redevina un om liber, dar se pare ca drumul dreptatii si libertatii este anevoios, mai ales dupa ce justitia nationala este politizata, culmea, de catre cei de la care te-ai astepta mai putin, Comisia Europeana (CE), care impreuna cu popularii europeni (PPE), dominanti politic in institutiile europene, formeaza un sui generis partid-stat european, folosit impotriva partidelor nationale apartinand altor familii politice europene, cat si impotriva unor guverne nationale de alte culori politice. A se vedea capitolul politic (!) din Raportul MCV privind justitia din Romania al CE, care contine, nici mai mult nici mai putin, ingerintele politice formulate de seful executivului european, Jose Barroso (!!). Probabil ca unii dintre marii romani de spirit ar numi aceast tip de democratie, care ne vine pe filiera UE, o democratie cu fes (!!!), ca o parafrazare a zicalei “Interesul poarta fesul”, in care interesul este unul strain, din pacate, nu unul national.


Despre curaj, in 2012

16/07/2012

Frica despre care ne vorbea Adrian Nastase, in 2008 (http://nastase.wordpress.com/2012/07/15/despre-frica-in-2008/), ca fenomen psiho-socio-politic pe care-l demantelase si denuntase necrutator, avea sa devina, ne amintim, paroxistica in anii ce aveau sa urmeze, in care Presedintele-Foarfeca avea sa taie fara mila nu numai salarii si pensii ci si orice idée de schimbare, iar pe precursorii acestora avea sa-i urmareasca cu toate mijloacele statului politienesc, pentru a-i reduce la tacere, inclusiv prin inscenari judiciare si aruncarea in temnita. Dar intre timp aveam sa experimentam impreuna remediul pe care acelasi puternic si vizionar lider social-democrat ni-l recomandase pentru a pune capat fricii din noi, dintre noi ori fata de ceilalti, neincrederii fata de ideile si proiectele noastre, fata de forta lor transformatoare in bine, fata de izbanda noastra ca izbanda a tuturor romanilor care trudesc din inima pentru aceasta tara, cu mintile si cu bratele. Astazi, stim ca idealurile noastre sunt corecte, ca drumul si calauza sunt cele bune. Este suficient sa privim in Europa pentru a ne convinge ca nu suntem singuri si ca evenimentele au inceput sa curga in acelasi sens innoitor. Dupa cum observa noul presedinte francez, socialistul Hollande, la aniversarea Zilei Nationale a Frantei, Europa este in criza din cauza adaugarii unui plan de austeritate peste alte planuri de austeritate. Austeritatea, asa cum ne-a mintit cu nonsalanta Basescu pentru a-si proteja clientela si cum continua sa o faca in campania pentru referendum, nu este un factor anti-criza, ci dimpotriva, este o frana in calea cresterii economice. Am depasit stereotipul luptei oarbe dintre stanga si dreapta, care dezbina si fac rau unui popor, am gasit acea axa care trece prin mijlocul esichierului si pe care se inscriu punctele comune ale fortelor politice de centru-stanga si centru-dreapta, pe care se poate construi trainic o Romanie a echilibrului si, implicit, a viitorului. Uniunea Social Liberala (USL) arata ca bipartizanismul intern este la fel de posibil si de necesar ca bipartizanismul extern, de tip american, in caz de criza. Cred ca daca ar fi fost liber, Adrian Nastase ne-ar fi scris in aceste clipe de lupta despre curaj. Despre curajul faptelor constructive ale noului Guvern USL, despre curajul asumarii civice a acestora, despre curajul de a indrazni, de a spera si a putea spune “Da, si noi putem!” sa ne ridicam din colbul crizei si al demolarilor basiste si sa incepem repararea tuturor nedreptatilor si reconstructia tuturor stricaciunilor Romaniei portocalii! Despre curajul de a fi solidari cu noua economie si noua societate, despre curajul schimbarii, despre curajul de a spune NU!, la referendum, restauratiei basiste si pedeliste, despre curajul de a gandi impreuna si implementa impreuna un nou proiect care sa aduca un viitor mai bun pentru toti romanii. Despre curajul de a ne impotrivi minciunii, diversiunii si manipularii din aceste zile in care presedintele suspendat tine conferinte de presa si discursuri demagogice in “apararea” Constitutiei nationale si a statului de drept, Constitutie cu care a alergat pe la toate cancelariile occidentale sa o schimbe cu una a unei Europe federale (sic!) iar statul de drept l-a golit de orice atribut al statului national (sic!,sic!) sau despre culmea cinismului si imposturii prin care in fieful PDL de la Cluj Napoca a aprins o asa-zisa “flacara a democratiei”, simbolul olimpic al intrecerilor corecte si cinstite fiind astfel pervertit politic de catre un Presedinte-Frauda si un Presedinte-Non Fair Play, care a furat alegerile prezidentiale si si-a aruncat in inchisoare adversarul politic (sic!, sic!, sic!). Ori despre curajul de a da pe fata o alta frauda simbolica, in scopuri electorale, aceea a “Camasilor Albe”, care, trecand peste rezonanta de trista amintire a altor “Camasi” (Negre, Verzi etc.), incearca sa confiste albul estival, pentru a da impresia de omniprezenta, desi, ironic sau nu, cineva ar trebui sa le atraga atentia ca in fata “Coatelor Goale”, nu numai din timpul verii ci si ca stare sociala in care Basescu a adus majoritatea romanilor, nu au nicio sansa! Cred ca alaturi de curaj Adrian Nastase ar mai fi vorbit si despre virtutea rabdarii, al negrabirii, al lucrului bine facut, al argumentului si al demonstratiei… Si poate ca ne-ar fi indemnat sa privim in oricare din cele doua lucruri tot atatea atitudini mentale si de comportament care pot da lucrurilor marunte o umbra mare.


Ultima carte ?

06/07/2012

Dupa caderea ultimului guvern portocaliu, in urma retragerii increderii prin mecanismul constitutional al motiunii de cenzura, sanctiune puternic confirmata si de catre scorul catastrofal inregistrat de catre partidul basist la alegerile locale, am asistat la un fenomen greu de imaginat in democratie, refuzul de a preda puterea catre guvernul noii majoritati parlamentare. Timp de aproape doua luni de zile, Romania a fost sabotata de catre presedintele Traian Basescu si PDL, facand-o aproape de neguvernat, prin agatarea cu ghearele si cu dintii de putere si generarea unei situatii aproape absurde, o opozitie care nu era de fapt in opozitie si o putere care nu avea putere. De abia ultimele evenimente, jucate cu toate cartile democratiei pe masa, au pus noua putere social-liberala in drepturile ei legitime, in institutiile de putere ale statului. 

Dupa pierderea, rand pe rand, a principalelor piese portocalii (Blaga, Anastase, Iancu, partial CCR) de pe marea tabla de sah ce i-a opus pe Basescu si PDL, de o parte si Ponta si USL, de cealalta parte, in prima tabara nu au mai ramas in picioare decat “Regele”, amenintat, inevitabil, de suspendarea de catre parlament si, in final, de demiterea prin referendum si cativa pioni in zona justitiei politice, care vor fi spulberati fara drept de apel de catre reformele de depolitizare si indreptare institutionale. “Sunt incriminat pentru declaratii, nu pentru fapte”, s-a aparat Basescu, in parlament, la citirea capetelor de acuzare din cererea USL de suspendare din functie a sefului statului. Si Hitler s-ar fi aparat probabil la fel, pentru ca el personal n-a comis practic nicio nelegiuire, i-a pus pe altii sa-i infaptuiasca ordinele abominabile.

In acest context, m-a uimit „conceptul” contradictoriu, speculativ-avocatesc al ambasadorului Mark Gitenstein despre institutii, prin care, pe de o parte, privilegiaza institutia prezidentiala si pe ocupantul acesteia, amicul Basescu, dar, pe de alta parte, intra in contradictie cu distributia, separatia si echilibrul puterilor in stat, pe care si l-a facut cunoscut prin trimiterea la cartea “De ce esueaza natiunile” (Daron Acemoglu, James Robinson, „Why Nations Fail”, Crown Publishers, 2012), a carei idee despre nevoia de institutii puternice o interpreteaza intr-o maniera manipulabila, intorcand-o ca la Ploiesti: “Atunci cand creeaza institutii economice si politice cuprinzatoare tarile prospera, iar atunci cand puterea este concentrata in mainile catorva persoane, ele esueaza”!

Din pacate, ca si in cazul unei schimbari care poate fi in bine sau in rau, nu am aflat nimic despre sensul de folosire a puterii institutiilor si mai ales cat de “cuprinzatoare”, ca si limite, ar trebui sa fie aceste institutii, pentru ca si regimurile totalitare au avut institutii puternice, a caror nemarginire a simtit-o pe pielea lui fiecare cetatean din astfel de societati revolute. Dar, pentru a fi cinstiti pana la capat, ar trebui sa recunoastem ca riscul derapajelor autoritariste poate exista si in democratie, in cazul unei institutii unipersonale precum cea prezidentiala, indiferent daca aceasta s-ar afla in Statele Unite sau in Romania, si este foarte probabil ca semnalul autorului citat sa se refere tocmai la acest pericol, atunci cand vorbeste despre esecul natiunilor, consecutiv concentrarii puterii in mainile unei singure sau catorva persoane. Daca ne referim la Romania lui Basescu, pentru ca in ea traim si acest lucru ne ocupa tot timpul, nu avem cum sa nu identificam acest pericol si acest esec in actele presedintelui „jucator”, de desconsiderare a dialogului public, cu parlamentul, partidele sau cetatenii sau in cele ale CCR, de anulare a hotararilor reprezentantilor legitimi ai alegatorilor in parlamentul tarii, institutia simbol a oricarei democratii. Nu stiu daca se poate vorbi despre o afacere de tip „Basenstein”, dar este deja un fapt ca interventiile in spatiul public romanesc ale unui ambasador au avut loc ori de cate ori presedintele portocaliu a fost incomodat de catre adversarii politici sau au fost in joc mize economice strategice, cum ar fi cele legate de instrainarea resurselor naturale sau productive ale tarii.

Asadar, ce i-a mai ramas de facut lui Traian Basescu, in situatia in care acesta nu mai reprezinta pe nimeni sau aproape pe nimeni in Romania? O solutie de tip Ceausescu, in care sfarsitul politic ii va fi acoperit de oprobriul referendumului de demitere, pentru ca nu exista nicio indoiala cum vor vota alegatorii, mult prea abuzati si inselati de regimul politic al ultimilor opt ani, sau o demisie de onoare, de tip de Gaulle sau Nixon, care-i va aduce impunitate, lasand istoria sa-l judece. Din ultimele stiri aflam ca Basescu si-a reactivat contul pe Twitter. Sa fie acesta un canal „civil” de comunicare, alternativ la cel oficial, de sef al statului? Ce vor aduce orele urmatoare, de dinaintea votarii in parlament a suspendarii sau, eventual, zilele de dinaintea referendumului de demitere? In ciuda caniculei, sa ramanem pe receptie, vom afla vesti importante pentru Tara!


Despre rottweileri si avioane cu o singura aripa

01/07/2012

Tuturor ne lipsesc analizele politice ale lui Adrian Nastase. Venind din chiar inima politicii, cel care cu o stredelitoare autoironie isi surprindea destinul politic prin doar trei cuvinte, “ministru-prim ministru-blogger”, in care punea tot dulcele-amar al carierei sale politice de exceptie, decripta orice input, orice manevra sau orice strategie care era aplicat sau iesea din black-box-ul politicii, mergand fara gres la esente. Oare cum ar fi caracterizat Adrian Nastase Conventia Nationala Extraordinara a PDL, de ieri?

Arareori mi-a fost dat sa vad asemenea stupiditati, arogante si lipsa de rusine la niste indivizi care, la nici doua luni de zile de la uscarea cernelii pe motiunea de cenzura care i-a trimis in opozitie si la doar trei saptamani de la esecul dezastruos de la alegerile locale, puneau la cale o monstruoasa lovitura imagologic-electorala, bazate pe minciuni sfruntate, procese de intentie si de justitie politica, calomnii, diversiuni si toata recuzita securist-procuror-ista, in cel mai pur stil gangsteresc, comunist sau neoliberalist, care sa-i readuca, in toamna, in fruntea bucatelor. Nu tu o analiza critica, nu tu o ideologie, o doctrina sau un program politic, niste invataminte sau corectii, pe niste orizonturi de timp intermediare, cu strategii si tactici de etapa, nimic din toate acestea, ci doar o pretentie absurda, imposibil de atins in sase luni de la catastrofa nimicitoare de la locale.

O fi ea memoria sociala scurta, ori mai fi ele si unele gripe sau stranuturi ale noii puteri, dar nimic nu se poate compara cu o pandemie, genocidara social si convulsiva economic, precum cea portocalie. Cine si-ar mai dori revenirea la austeritate, inevitabila sub o guvernare neoliberalista, pentru ca de aici clientela portocalie si-a extras cele mai mari profituri, cu salarii si pensii taiate sau inghetate, cu derobarea statului de obligatii fundamentale fata de proprii cetateni, sub rezerva unei false necesitati a statului minimal, dar care in fapt se dovedeste a fi maxim maximorum pentru un grup restrans, cu multinationale lipsite de raspunderea sociala corporatista ori fata de mediu, cu scoaterea la mezat a resurselor naturale si productive ale natiunii, cu fenomenele crescande ale lipsei locurilor de munca, somajului, precaritatii prestatiilor din sanatate si educatie ori ingradirii accesului persoanelor nevoiase la serviciile elementare ale acestora et caetera, et caetera?!…

Alegerea lui Vasile Blaga, component al celebrei triplete dure B(laga)-V(ideanu)-B(erceanu), drept presedinte al PDL nu ar trebui sa ne mire, avand in vedere impasul disperat in care se afla acest partid de tip “rottweiler”, dupa cum nu ar trebui sa ne surprinda nici lansarea formatiunii, exact a doua zi dupa Conventie, in campania electorala, ceva nemaiauzit si nemaicunoscut, care sigur va ramane in istorie, dar care da si adevarata masura a disperarii portocaliilor. “PDL a iesit din CNE cu obiectivul de a coagula dreapta care sa se opuna in toamna USL”, si-a declarat drept unica tinta proaspatul presedinte de partid, fara nicio viziune sau strategie economica ori vreo referire la problemele actuale cu care se confrunta Romania, ca si cand acestea nu ar exista sau nu ar interesa, ceea ce lasa sa se intrevada ca pedelistii vor avea o singura preocupare, intreprinderea de atacuri politice virulente si in valuri, in toata perioada care urmeaza pana la alegerile parlamentare.

“Vreau un partid muncitor si disciplinat”, a cerut Blaga ramasitei de oaste, de dupa prapadul din 10 iunie, pe a carei flamura zdrentuita, ce bate mai mult in palidul unui zombi decat in portocaliul plin de viata de altadata, si-a inscris cu litere rosii, intr-o tentativa oarba de rebranduire mincinoasa, sloganul motiunii cu care si-a sustinut candidatura la sefia partidului, “PDL-Pentru o societate dreapta”. Culmea ipocriziei si ridicolului, de fapt a inselatoriei (dar oare mai conteaza?!) a acestei false reiventari sau reidentitari este data de faptul ca ideea este furata din denumirea Programului de Guvernare al PSD, “Romania corecta-Romania sociala” si, printr-o alchimie politica a sinonimiei, un cuvant care exprima o valoare si un principiu al stangii social-democrate este utilizat manipulatoriu de catre dreapta democrat-liberala, pentru care acesta nu exprima decat pozitia pe esichier si nimic altceva (daca vi se pare ceva deja vu, amintiti-va de Alianta DA!).

Dincolo de impartirea pe caprarii, care este de fapt o schimbare de esaloane, sa mai observam ca din noua conducere a PDL fac parte nume grele si verificate in administratia centrala si locala, in comisiile parlamentare sau ca si consilieri prezidentiali, care sunt deasupra oricarei suspiciuni de flexibilitate sau, cu atat mai putin, de incalcare de consemn (Cezar Preda, Cristian Preda, Mihai Stanisoara, Dorin Florea, Gheorghe Flutur, Anca Boagiu etc.). Privind mult trambitata Initiativa Civica de Centru-Dreapta a meteoricului si ultimului premier basist, Mihai Razvan Ungureanu, evocata in chip salvator la Conventie, care se asteapta sa furnizeze o platforma de unificare a dreptei sub forma unei Uniuni Popular Liberale (UPL), sa remarcam ca aceasta, spre deosebire de USL, va avea un viciu de proiectare fundamental, lipsa oricarei reprezentativitati pe una din partile esichierului, ceea ce o va face sa semene cu un avion cu o singura aripa. Oricate motorase i se vor adauga, sub noua anvelopa motoare vom ghici cu usurinta acelasi balast sau motor cu rateuri care va ramane PDL. Ce alegator va alege sa calatoreasca, intr-un nou ciclu electoral, cu un astfel de cosciug zburator?!

In loc de concluzii, o lectie a crizei. PDL s-a dovedit inca o data obtuz si lipsit de imaginatie, coplesit de propriul exclusivism, izvorat din interese egoiste, de grup, de gasca, chiar. Criza a demonstrat nevoia depasirii schismele ideologice, in eforturile de iesire din recesiune, atat in cazul unor tari UE, ca Grecia (Guvern conservatori-socialisti), dar nu numai, cat si al UE insasi (vezi pactul pe crestere, adoptat la recentul Consiliu European, prin acomodari reciproce intre socialistii si popularii europeni). In urma punerii in umbra de catre cerintele dezvoltarii eonomico-sociale a schismelor ideologice, intelectualii lui Basescu, care s-au opus cu vehementa oricarei formule de acompaniament intre stanga si dreapta, pe care o etichetau ca fiind contra naturii, au inregistrat un rasunator esec politic si intelectual. De aici si pana la cel al noii constructii politice a ungurenilor nu-i decat un pas.


De ce a incercat Adrian Nastase sa se sinucida?

26/06/2012

Este greu de dat, in acest moment, un raspuns pe deplin clarificator la intrebarea de ce a incercat Adrian Nastase sa se sinucida, avand in vedere predominanta elementelor emotionale, dar si faptul ca din cazuistica lipseste cel mai important element, marturisirea autorului, pe care nici nu cred ca o vom avea prea curand, posibilitatea de a o afla doar din memorii neputand fi exclusa. Totusi, orice schita-profil de tip „Qui prodest?” a cazului ne va conduce intr-un punct de bifurcatie, de la care pornesc doua tipuri de cauze si efecte concurente, unul care ar tine de detentia, iar celalalt de sinuciderea omului politic Adrian Nastase. Analiza comparativa, prin punerea in balanta a castigurilor si pierderilor pentru fiecare din cele doua evenimente si pentru fiecare dintre partile implicate ar putea da cheia in elucidarea misterului care invaluie aceasta tentativa suicidara.

Un prim aspect asupra caruia nu poate plana nicio urma de indoiala este ca gestul dramatic, care din fericire nu a fost si tragic, al liderului social-democrat a fost unul politic si ca, prin urmare, am putea fi de acord ca un suicid politic este cu totul altceva decat unul clasic, prin absenta patologiei (a se vedea studiile lui Maurice Duverger despre fenomenul suicidar). Sunt absolut lipsite de fundament proiectarile patologiei suicidare, ca si cazuri psiho-medicale sau ale anomiei sociale, asupra suicidului politic. Disparitia sperantei, pasivitatea si lasitatea din primul caz nu pot fi asociate cu idealul, lupta si curajul din al doilea caz, in care provocarea propriei morti poate fi folosita, in extremis, ca arma politica impotriva adversarilor ori pentru apararea ideilor sau camarazilor de cauza, carora le poate transmite un extraordinar semnal si imbold de lupta. In timp ce suicidul patologic inseamna abdicare si sfarsit, suicidul politic, s-au vazut numeroase cazuri in istorie, poate insemna un nou inceput, continuitate sau chiar victoria propriului Crez, prin asaltul noilor generatii, carora le-a aratat Calea. Nimeni nu si-l poate imagina pe Adrian Nastase ca ar fi putut fi invins de depresie in lupta sa politica, fara riscul de a friza fantasmagoricul, nu pentru ca in codul sau genetic de politician nu ar avea inscrisa si infrangerea, ci pentru ca dupa douazeci si ceva de ani de selectie naturala sau darwinism social pe taram politic acesta ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi putut intampla. De nedreptate, da, dar cu posibilitatea unei revanse politice postume, asa cum cred ca a si incercat.

O a doua idee care, ab initio, iese din discutie ar fi pretinsa probabilitate ca Adrian Nastase sa fi simulat sinuciderea (nu spun inscenare, care poate inseamna si altceva). Indiferent din partea cui ar veni si de forma pe care ar imbraca-o, mai voalat sau mai vocal, este clar ca acei oameni care gandesc si colporteaza asa ceva si l-ar fi dorit trecut, instantaneu, la cele vesnice, fara ca destinul sa fi abatut calea glontului. Dupa cum observati, evit sa pronunt cuvantul fatidic, dar nu o fac intamplator, pentru ca acest intelectual rasat si politician de anvergura, care a facut multe lucruri bune pentru Romania, adevar evocat, la aflarea vestii, nu numai de catre socialistii europeni dar si de politicieni apartinand altor familii politice, va intra, neindoielnic, in Panteonul Eternitatii. Faptul ca plaga impuscata nu s-a dovedit letala tine numai de noroc, pentru ca gaura pe care i-a facut-o proiectilul deviat in gat de catre interventia politistului este o zona puternic vascularizata si inervata (sper ca am folosit bine termenii), de mare risc, nemaivorbind de bolile cardiaca, hipertensiva si diabetica, care-l fac extrem de vulnerabil la astfel de socuri, ce se pot dovedi fatale. Dar stiti cum se intampla, cand vrei si te astepti, nu se intampla si invers, se vede treaba ca omul Adrian Nastase mai are zile, iar cu politicianul probabil ca Dumnezeu mai are un plan, in aceasta viata!

Cu siguranta, actul liderului social-democrat, greu de inteles intr-o logica obisnuita, reflecta un caracter politic extrem, ale carui tarie si rationalitate tin de un calcul politic postum: atunci cand moartea unui om politic face parte din planul altora si este inevitabila, singura modalitate inteligenta de raspuns ar fi ca aceasta sa faca parte din propriul plan, din care sa razbata semnale si mesaje care pot intoarce soarta unei lupte politice sau care pot face ca sacrificiul sau sa nu fie inutil.


O idee geopolitica ocultata, dar uzitata: „Cele doua semicercuri”, o posibila teorie

20/06/2012

Intr-un editorial din Jurnalul National, reluat si pe blogul personal, liderul social-democrat Adrian Nastase abordeaza, interogativ-dubitativ, problema ideii europene.

http://nastase.wordpress.com/2012/06/20/a-obosit-ideea-europeana/#comment-163579

Nu, nu ideea europeana a obosit, ar fi ca si cum am spune ca am obosit sa traim laolalta, in comunitatea europeana, ci contextul in care se afirma e vechi si uzat, suficient cat sa o traga inapoi. Desi ideea europeana e foarte veche, integrarea europeana este doar un “copil”. Toti europenii avem nevoie de o integrare sporita a spatiului comun, in care traim, dar, atentie, inlaturarea ingradirilor poate insemna, in acelasi timp, si niste brese (pentru imigratia ilegala, crima organizata, competitia neloiala etc.). Si China si SUA (cred ca aceasta este ordinea de enumerare) au niste instrumente specifice de integrare, partidul unic, de o parte, economia unica, de cealalta parte (nu e locul sa dezvolt aici ce este “economia unica”, ma multumesc numai sa mentionez ca monopolul privat, concentrarea economiei in cateva maini concura in cel mai inalt grad la configurarea unicitatii in cauza, aidoma cu cea, candva, a economiei de comanda). Pe de alta parte, a devenit evident ca efectele de propagare si contagiune, generate de criza, ar trebui stopate, iar acest lucru nu se va putea face cu succes daca anticorpii nu vor fi multiplicati in fiecare celula a tesutului european, pe care o reprezinta fiecare economie nationala. Lantul dependentelor reciproce, pe care se transmit sporii tuturor maladiilor economice, si nu numai, ar trebui tinut cat mai din scurt sau chiar inlocuit cu noua relatie intre local si global, intre national si european (ceea ce spuneam pe vremuri ca ar fi o unitate in diversitate ar trebui reactualizat si extins la socio-economie). Circulatia cetatenilor nu va trebui sa fie haotica, ci ordonata, la fel si cu cea a agentilor economici, potrivit unei legi a pamantului (consonante, evident, cu cele europene si internationale). Problemele niciunei economii nationale nu se pot rezolva din afara acesteia, din niciun punct exogen, fie ca s-ar numi el si Bruxelles!

De fapt, ce inseamna ideea europeana? In primul rand, constiinta unitatii in multiple planuri, cu deosebire in cele geopolitic si geoeconomic, aspecte care au avut cel mai mult de suferit in secolul trecut. Unitatea geografica, istorica, culturala, religioasa si psihologica sunt mult prea evidente pentru a putea fi contestate de cineva, si atunci, identitatea comuna, pentru ca asta inseamna pana la urma ideea europeana a fost atacata pe cele doua directii, geopolitica si geoeconomica, care au divizat adanc Europa, in comunism si capitalism, care au fost contrapuse pentru a-i macina si slabi progresiv fortele, numai bine pentru a deschide calea ocupatiei politice si economice. Cele doua “inventii” sistemice au fost special concepute pentru a deschide drumul spre dominatia globala, care, in opinia mea (si va rog sa deschideti bine mintile si ochii!) ar putea fi articulate intr-o teorie sui generis, al carei cel mai potrivit nume ar fi “Teoria celor doua semicercuri”. Semicercurile, in fapt doua tipuri de totalitarisme, perfect simetrice, dar construite pe valori polare, in care autorii sunt insa aceiasi, sunt expresia manipularii globale perfecte, care dau posibilitatea de falsa alegere (unii au fugit in Vest, altii, in Est, dar nicaieri nu au fost liberi, pentru ca saracia reflecta intodeauna inrobirea economica), dar ale caror poli de comanda, in varful carora se afla doar un singur om, gratie unor aparate de stat autonomizate in raport cu cetatenii si, in egala masura, imperfectiunilor democratiei, pot fi cu usurinta cuceriti, prin coruptie, de cei care controleaza marea finanta mondiala. In aceasta teorie e doar o problema de”cand”, nu de “daca”, pentru ca cele doua semicercuri sa se uneasca, inchizand cercul, iar stapanul unui astfel de Inel sa devina stapanul lumii. Planul a esuat, datorita prabusirii comunismului, in urma unei rezistente despre care, candva, istoria va vorbi in alti termeni, dar el nu a fost insa si abandonat. Ceea ce se incearca, acum, prin vanturarea unui proiect de formare a unor State Unite ale Europei, dupa modelul american, sunt o alta tentativa de construire a unui nou “semicerc”.


Reprezentarea Romaniei: De la presedintele jucator la presedintele legatar

25/05/2012

Cu un remarcabil simt al umorului, fostul premier Adrian Nastase spunea, pe blogul personal, in toiul controversei referitoare la cine este sau ar trebui sa fie seful politicii externe, ca daca ar fi intr-o biserica, presedintele Basescu ar vrea sa tina el predica, in locul preotului, numai pentru a arata ca el este sef peste toti si peste toate! Remarca nastasiana mi-a amintit de cea a lui Hollande despre Sarkozy, din campania franceza pentru alegerile prezidentiale, in care socialistul ii reprosa neoliberalistului ca vrea sa fie „presedintele a orice, seful a toate si, la sfarsit, responsabil pentru nimic”.

Dupa cum stim, viata politica a celui care a fost pana nu demult presedinte-jucator al Frantei s-a terminat fara glorie, iar acum vedem cum ceilalti mohicani ai dreptei neoliberaliste europene dau semne a se duce, unul cate unul, context in care nici politichia lui Basescu nu pare a se simti prea bine. Pe speta romaneasca, spre deosebire de cele europene, nu mi se pare insa a fi in regula ca un sef de stat sa fie tras in jos de falimentul unei doctrine politice ori erorile unui partid sau guvern.

In ultimii opt ani, de cand Basescu isi face veacul la Cotroceni, institutia prezidentiala pare sa fi suferit un proces progresiv de alienare, prin distantarea de nevoile si aspiratiile sociale si de interesul national. In mod practic, romanii nu mai au in frunte un legatar, in raporturile lor cu lumea, un om de stat respectat, cu autoritate morala nationala, un simbol neatins de patimile si, nu in ultimul rand, mizeriile luptelor politice. Da, liderul social-democrat are dreptate cand afirma ca presedintele ar trebui sa fie precum monarhul, care domneste dar nu guverneaza.

Celor care se vor grabi sa observe diferentele de statut dintre cele doua tipuri de sefi de stat, in care unul e pe mandat, iar celalalt, pe viata, le voi raspunde ca au dreptate, dar mai importanta decat deosebirea ar trebui sa fie preocuparea de a apropia reprezentarea prezidentiala de cea monarhica, in care ultima, ca echidistanta si neimplicare in actul guvernarii, este intotdeauna, dar absolut intotdeauna, unica supravietuitoare in orice criza politica. Aceasta trimitere nu inseamna in niciun fel o pledoarie pentru o forma de guvernamant care subzista datorita inertiei traditiei, in raport cu care virtutile democratice ale republicii sunt inegalabile (nu intamplator parintii fondatori ai Americii au optat pentru republica).

Sa privim cu atentie la regina Marii Britanii, in care guvernele Majestatii Sale s-au perindat sau cazut unul cate unul, dar regina a ramas mereu in picioare, ori la imparatul Japoniei care si in cea mai neagra pagina de istorie nationala a ramas intangibil. Sa nu uitam ca daca regele Mihai I ar fi fost seful guvernului si/sau al politicii externe, ar fi sfarsit precum cei doi Antonesti la Jilava, iar daca Ceausestii nu ar fi fost capo di tutti capo, nu li s-ar fi decontat, la Targoviste, lista greselilor de guvernare, la fel de dramatic, ca si in primul caz…

Desigur, pastrand proportiile si revenind in zilele noastre, ale democratiei si statului de drept, ar fi foarte important sa constientizam, desi e mai greu, dupa deceniile de dictatura, ceea ce amplifica si mai mult rolul educatiei si autoeducatiei in eliberarea de stereotipurile nefaste, sa constientizam, repet, necesitatea primordiala a existentei unui “punct fix”, de stabilitate, neafectat de vanzolelile partidelor si crizele politice, de care sa ne “agatam”, in caz de turbulente, si de unde sa repornim inaltarea, asa cum chiar si Sisif o facea, pornind de pe o baza fixa… Iar acest aliniament de stabilitate ar trebui sa fie, trebuie sa acceptam si sa ne remodelam gandirea in acest sens, nimeni altul decat Presedintele, ca legatar electoral si constitutional al Romaniei.

In persoana Presedintelui ar trebui sa se reuneasca toate acele principii care sa asigure perenitatea statalitatii si natiunii romane, iar institutia prezidentiala sa fie deopotriva sambure germinativ si chivot al valorilor de neam si tara. Acest legat de reprezentare se bucura deja de cea mai mare cota de reprezentativitate electorala, comparativ cu orice alta entitate eligibila, care va trebui insa sa capete si o consacrare constitutionala pe masura si fara echivoc.

Ideea ca Presedintele nu guverneaza, ci mediaza a inceput sa capete o tot mai mare sustinere politica, in ultimul timp (si nu ma indoiesc ca civic si electoral lucrurile ar sta altfel), dar as face observatia ca nici macar medierea nu ar trebui sa fie un apanaj prezidential, cel putin pentru a nu substitui Curtea Constitutionala (care isi are rolul ei foarte bine definit in arhitecrura statala), ci medierea de catre seful statului ar trebui sa fie una de ultima instanta (de pilda, istoria a consemnat un singur caz de interventie a imparatului Japoniei in treburile guvernului, in problema capitularii din cel de-al doilea razboi mondial).

Vorbim adeseori despre a fi om politic si/sau de stat ca despre doua lucruri diferite si, intr-adevar, caracteristica definitorie unui om de stat este data de non-apartenenta politica si neatasamentul de niciun partid si niciun guvern. Din aceasta perspectiva, coabitarea sau non-coabitarea dintre presedinte si premier este o falsa tema de discutie, pentru ca cele doua ramuri ale puterii executive nu sunt concurente (si cu atat mai putin interschimbabile). Pe cale de consecinta, in probleme de reprezentare a statului (care este altceva decat cea a reprezentarii guvernamentale) nu exista actionariat. Presedintele, ca sef al statului, titular al unui dublu legat, electoral si constitutional ar trebui sa fie unicul proprietar al dreptului de reprezentare a tuturor romanilor si a Romaniei.

http://nastase.wordpress.com/2012/05/23/cine-e-seful-politicii-externe/


Din nou, despre diviziunea de expertiza si responsabilitati a puterii executive

20/05/2012

Drumul pe care Guvernul Ponta angajeaza Romania este cel bun, neindoielnic, cel al revenirii la normalitate, chiar daca acesta este presarat cu obstacole de catre oamenii Presedintelui. Dar, daca institutia guvernamentala se tot impiedica de actele celei prezidentiale, nu ar trebui sa existe o separatie a puterilor si in interiorul puterii executive? Nimeni nu-i contesta sefului statului intaietatea in probleme de securitate si aparare nationala (este capul constitutional al ostirii), dar in cele de gestiune administrativa si economico-financiara a tarii exista un Guvern, care, tot atat de constitutional, ar trebui sa fie lasat sa-si faca treaba, acesta avand in plus de partea sa si argumentul expertizei. Am urmarit declaratiile presedintelui la intalnirea cu romanii din Chicago, primirea calda si adeziunea de care s-a bucurat, dar am observat si o fractura de discurs (sper sa o fi facut si altii) intre abordarea problemelor de securitate, care coincide, corect, 100% cu cea a partenerului strategic american, dar atunci cand incepe sa se amestece in probleme economico-financiare, la care nu se pricepe si nu are feelingul de trend, ramane pe dinafara, uneori rau de tot, pentru ca-i tot da inainte cu austeritatea, ceea ce-l apropie de cancelarul german Merkel, care, dupa cum s-a vazut, a ramas izolata la summitul G-8. Celor care nu au sesizat deja, le-as recomanda sa compare conceptul despre cresterea economica al presedintelui american Obama cu cel al Guvernului USL, vis-a-vis de austeritate, si intr-un caz si in celalalt, pentru a observa identitatea perfecta dintre acestea… Am facut aceste remarci pentru a intelege, pe o speta concreta, nevoia, aproape naturala, unei diviziuni a reprezentarii externe, pe cele doua ramuri ale puterii executive.

UPDATE. M-da, virtuozitatile de interpretare par a tine intotdeauna de pozitia dominanta, dar nu stiu daca este bine sa privim in mod absolut puterea executiva ca pe un mediu concurential, desi notiunile de coabitare si non-coabitare exprima, in termeni politici, tocmai acest lucru. Doi, nu cred ca Guvernul ar trebui sa caute cu lumanarea ambuscade, mai ales acum, premergator alegerilor, cand totul se transforma in scor electoral. Dincolo de Constitutie si de pozitia dominanta, ca sustinere parlamentara, a noului Executiv, problema tine si de perceptia uzuala, in termenii cetateanului, de aceasta data, care e, pe undeva, precum Dictionarul, obligat, in cele din urma, sa retina sensul atribuit de vorbirea populara, in detrimentul celui atribuit academic. Ori a veni, chiar daca pe noul val guvernamental, si sa incerci sa caricaturizezi rolul Presedintelui, reducandu-l la unul de opereta, nu stiu daca va reusi sa infranga stereotipurile legate de statutul simbolic si reprezentativ, dar nu numai, al sefului statului. Nu spun ca ar fi bine sau rau, ci riscant si ca poate ca ar fi fost mai bine ca problema sa fi fost transata dupa alegeri, pentru ca oricum tratatele si deciziile strategice vor ajunge in Parlament… Trei, e clar ca unii isi vor musca sau frange degetele, vazand ca au pariat, ca la curse, pe calul necastigator, si din acest punct de vedere, soldul Guvernului si al Romaniei va fi, categoric, unul pe plus. Deja s-a vazut si la Chicago, unde cei care au inteles foarte repede la cine e bagheta s-au adresat cu revendicari unui ministru al Guvernului, nu Presedintelui… (NB: oare pe unde o fi Harabula, ca parca se simte nevoia de opiniile lui?!).


%d blogeri au apreciat: