Escaladarea declaratiilor si propagarea acesteia nu fac bine Romaniei (un semnal catre Traian Basescu, PDL si cutiile de rezonanta portocalii)

13/08/2012

„Exagerarea de dragul prudentei”, pe care ne-o propune Miron Damian, intr-un articol pe Contributors, este una dintre cele mai cinice si agresive filosofii politice, care poate justifica absolut orice faradelege, de la orice incalcari ale drepturilor individuale, comune statelor politienesti, pana la cele mai grave crime organizate impotriva natiunilor, sub forma razboaielor preventive, proprii statelor militariste.

Din perspectiva institutionalizarii acestui periculos sofism politic, orice lege si orice constitutie s-ar dovedi inutile si neputincioase, pentru ca orice cetatean ar putea fi arestat, torturat sau condamnat pentru delicte imaginare, dar motivate de interese politice cat se poate de reale, iar in ceea ce s-ar numi casus belli lucrurile nu ar fi cu nimic diferite, poate doar ca pretextele politice ar ascunde interese economice la fel de reale.

Este filosofia teroarei, care nu cunoaste limite si care nu cruta pe nimeni, nici chiar pe inspiratorii acesteia, si este suficient sa ne amintim de cazul lui Robespierre, adept si apologet al politicii de teroare impotriva adversarilor politici, careia in cele din urma i-a cazut prada chiar si el insusi, sfarsind ghilotinat.

Cine uita istoria risca sa o repete, iar cine nu vede iacobinismul politicii lui Basescu, care-si motiveaza exagerarile politice printr-un fals patriot act, pe care-l foloseste, ca pe un ambalaj, pentru a impacheta interese extrem de restranse si de intens colorate in portocaliu, nu are nicio sansa in a-si schimba in bine propria soarta si nici pe cea a comunitatii pe care o numim tara.

Exagerarea nu s-a dovedit niciodata un bun sfatuitor, motiv pentru care nu a facut niciodata casa buna cu intelepciunea.

PS: Avertismentul ministrului de Externe german, Guido Westerwelle, potrivit caruia „Tonul dezbaterii este foarte periculos. Trebuie sa fim atenti sa nu omoram Europa prin declaratii”, este la fel de valabil si in cazul Romaniei. Escaladarea unor declaratii ca „lovitura de stat” sau „puci parlamentar” nu face bine sanatatii politicii si democratiei.

http://www.hotnews.ro/stiri-international-13010942-der-spiegel-zece-dintre-cei-mai-periculosi-politicieni-europei.htm

http://www.contributors.ro/administratie/cand-exagerarea-nu-mai-e-exagerata/#comment-92463


Politlocvii (4): Despre Ideal si Credinta

30/10/2011

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

Cred ca ar fi inutil sa fac o pledoarie pentru o istorie psihobiografica, cand inceputurile acesteia se confunda cu cele ale scrisului. Si da, avem nevoie si de o astfel de retrospectiva cat mai cuprinzatoare, extinsa la toti liderii politici, si de la stanga, si de la dreapta, pentru ca sunt convins ca excesele partizane, si dintr-o parte si din alta, se anuleaza reciproc, lasand spre mijloc cale libera adevarului. Totusi, daca m-as lasa acaparat total de aceasta linie de cercetare (in parte acoperita si de liderologie), as gresi fundamental, pentru ca nu voi reusi sa vad niciodata padurea din cauza copacilor.
 
De aceea nu ma voi grabi sa ridic statui, fie ele albe sau negre, fara a studia mai intai solul, conditiile economice si sociale care au facut posibile germinatia unor idei si aparitia unor lideri de genul celor comuniste si, respectiv, al lui Mizil, dar nu numai. Oricat de afectogen sau de libertarian mi-ar fi limbajul, nu voi putea sa patrund in miezul lucrurilor si nici sa ofer un model explicativ multumitor. Faptul ca folositi sintagmele de “socialism de tip leninist” si “capitalism democratic” arata ca distingeti si acceptati nuante, ceea ce este meritoriu, desi Lenin nu a avut niciodata de-a face cu socialismul (pe care l-a persecutat cat i-a stat in putinta), ci numai cu comunismul, iar cea de-a doua sintagma, daca n-ar fi o tautologie, suna ca dracu’, ca si “socialism stiintific”!
 
Parerea mea este ca termenul de “comunism” (nu si cel de “stalinism”) este un cuvant care exprima o ratacire pe drumul cautarilor de mai bine pentru toti, iar legatura sa evidenta cu interesul national face tautologica si expresia de “comunism national”. Afirmati ca in Romania nu a fost un “comunism national”, ci un “stalinism national”, ca strategie de “desovietizare”. Mi-e greu insa sa inteleg ce mecanisme de dislocare ar putea fi folosite pentru a rupe legaturile atat de intime si de indivizibile dintre stalinism, national sau nu, si sovietizare si dintre comunismul national si desovietizare, fara riscul de a ramane fara obiectul de cercetare (!).
 
Va intrebati, pe buna dreptate, de unde a venit forta unei asemenea loialitati de care au dat dovada Mizil si altii ca el. Cred ca in raspunsul la aceasta intrebare nu pot fi ignorate cel putin doua lucruri. Este vorba, in primul rand, de forta Idealului, care lumineaza Calea. Retoric, desigur, ne putem intreba daca fara lumina Independentei cei care au luptat in Razboiul cu acelasi nume ar fi gasit calea care a dus la formarea SUA?! Dar nu numai popoarele si natiunile au idealuri, ci si indivizii, fiecare dintre noi (si aici exemplele la indemana fiecaruia nu sunt putine). In al doilea rand, este vorba de Credinta, care ne intareste si ne sustine, motorul care ne urneste si ne pune in miscare, la nivel individual si societal.
 
Negationistii se vor repezi sa conteste si una si alta: “Pai ala a fost Ideal?! Aia a fost Credinta?!”, cand au dus unde au dus?! Nu Idealul si nici Credinta au fost gresite (au cea mai mare cota de reprezentativitate sociala), ci Mijloacele, total inadecvate si inacceptabile (care este iarasi o alta discutie).
 
Insa ceea ce produce o adevarata perplexitate pentru cercetatorul stiintific este citatul cu care incheiati, intrebandu-va, ca si autorul acestuia, care sunt “radacinile antropologice (nu sociale) ale angajarii atat de puternice in doctrine si grupuri cum au fost marxismul si partidul”???!!! Cum adica “nu sociale” (pe cele antropologice le gasim in orice curs de liderologie!), adica respingem, ab initio, cunoasterea cauzelor, a solului social pe care incoltesc ideile si pe care orice putere isi ridica propriul castel, respingand posibilitatea ca acesta ar putea fi construit pe nisip?!… Eliminam socialul, adica “ineliminabilul”?!
***
Si eu va multumesc. Democratia (ca si cultura dialogului) este un lucru minunat, pentru ca ofera posibilitatea interactiunii, indiferent de pozitii sau opinii.
 
Nu stiu daca exagerez sau nu, dar cred ca daca la o masa ar discuta numai Ingeri ar trebui oferita o sansa si Diavolului de a-si spune parerea (evident, contributorii la discutia de pe blog se exclud) sau, cum spunea Voltaire (desi, dupa unele descrieri din epoca, era un mare intrigant si manipulator!): “As fi in stare sa-mi dau viata pentru dreptul de a spune nu”.
 
Cat priveste raspunsurile la intrebarile “De ce in Germania?” si “De ce in 1933?”, cred ca adevarata problema tine in primul rand de cauze, si de abia dupa aceeea de loc si de timp sau, cu alte cuvinte, atunci si acolo au fost ocazia, iar nu cauza…
 
Cred ca meritul acestui studiu si acestor dezbateri este ca indeamna la multiple regandiri, reevaluari si reconsiderari, care insotesc inevitabil procesul de sedimentare a adevarului. Cineva indica un link pentru accesarea unor fotografii, ceea ce am si facut, si am ramas profund tulburat de marturisirea lui Mizil: “Sunt comunist!”, pentru ca iti dai seama ca astfel de oameni pretuiesc Credinta mai mult decat Viata! Cum poti sa ramai insensibil si sa nu te intrebi “De ce?”…
 
 

Politlocvii (3): Mizeria speculatiei

30/10/2011

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

D-le Victor V., ar fi amuzant daca nu ar fi dramele economice si sociale in care se zbat economia globala si satul global, datorate urmarii orbeste a unei scoli de gandire economica ce s-a dovedit a fi falimentara. Observ ca faceti din America ceea ce nu a fost niciodata, cel mai mare stat social (si, in subtext, chiar si pe cel gestionat de guvernul Basescu-Boc!), ca si cand ati ignora ca regimurile/statele de dreapta nu au inghitit niciodata asa ceva si ca in prezent ii poarta sambetele mai abitir ca niciodata.

Inca mai credeti in conditionarea morala a liberei initiative, teoretizata de un profesor de filosofia moralei, in Avutia Natiunilor (1776), dar atat de drastic infirmata de actuala criza financiara si economica?! V-as ruga sa luati act ca nu sunt deloc sensibil la argumentele de prestigiu (ceea ce v-as indemna si pe domnia voastra!), fiind mult mai sigur si mai productiv a reface rationamentele pe cont propriu, nu asa cum s-a intamplat cu o armata de economisti, autori de carti/tratate si detinatori a multor titluri inalte, care au luat pe nemestecate spusele lui Adam Smith, care nu era nici macar profesor de economie (!).

V-ati intrebat vreodata de ce printre cele mai mari reusite economice s-au numarat si cele apartinand unor oameni cu cea mai precara cultura economica posibila, care nu citisera niciun curs universitar de specialitate si nici habar nu aveau de teoriile niciunui nobelist?! Simplu, pentru ca legile profitului si camatariei sunt dezarmant de…simple! Daca economia ar tine de stiinta si nu de politica, cum va explicati esecurile rasunatoare ale misiunilor FMI, care nu au dat rezultate nicaieri in lume sau cum de se bat cap in cap teoriile unor laureati Nobel, cum ar fi cele ale unor Sargent si Sims cu cele ale unor Krugman si Stiglitz, de exemplu?! Nu va cer sa imi raspundeti, pentru ca sunt convins ca stiti ca in orice reusita economica se impletesc elemente de stiinta si de arta (pricepere), cel mai adesea in proportii inimitabile, dar v-as ruga, cand veti ajunge pe culmea unui munte, sa observati cate cai duc spre acelasi varf…

(http://nastase.wordpress.com/2011/10/12/tvr-info-ora-21-05/#comments)


Politlocvii (2): Despre un facelift politic. De la cultul personalitatii la cel al imaginii

29/10/2011

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

Cultul personalitatii este o tentatie pentru orice politician, neavand legatura cu natura regimului politic.

Instrumentarea acestuia tine insa de cultura manipularii, de abilitatile liderilor, consilierilor sau staff-ului, pe de o parte, si de cultura politica a maselor, pe de alta parte.

A spune ca aceasta dorinta politica (dar si general umana) ar fi straina regimurilor pe care le numim democratice ar fi o ipocrizie incomensurabila. Diferenta o face doar rafinamentul psihosociologic al metodelor utilizate de a da o statura uriasa imaginii sefului in mentalul colectiv.

Istoric, cultul personalitatii s-a nascut din nevoia de ascultare a liderilor politici, militari si religiosi de catre mase sau din cea de centralizare a puterii in fata razboaielor sau altor pericole comune. Ulterior, acesta a devenit un mecanism mai mult sau mai putin subtil de a cuceri, pastra sau perpetua puterea.

Dintotdeauna, cultul personalitatii, fie ca s-a numit Napoleon, Churchill, Roosevelt, Hitler sau Stalin, pentru a lua la intamplare doar cateva nume de lideri istorici, a fost o resursa de putere. Azi, acelasi rol revine cultului imaginii.

Nu exista conducator politic care sa nu se trezeasca dimineata cu gandul la ce va face pentru a se impune in fluxurile de stiri ale zilei sau pentru a umple ecranele televizoarelor.

Inauntru, aceasta obsesie este din plin recognoscibila in serialul cu basescomania atotstiutoare si binecuvantatoare, care ne fericeste cu de-a sila de peste sapte ani…

La fel in afara, daca privim cu atentie pentru a-i recunoaste efectele: acolo unde nu se schimba nimic in bine, oricat ai protesta, fie ca te numesti opozitie sau electorat, sa fii sigur ca status-quo-ul este rezultatul unui cult al sefului si al gastii sale. S-a schimbat oare ceva in bine in lumea asta muritoare de foame (care a cam sarit de un miliard!), dupa ce s-a prabusit comunismul ?!

In trecut, se vorbea de cultul personalitatii, in zilele noastre, de cel al imaginii, dar eu unul nu vad nimic nou sub soare. Poate doar ca nu ar exista publicitate negativa, cum sustin cei de peste Ocean, insa nu ma intrebati daca acest lucru este unul bun sau rau…


Politlocvii (1): Agitatoroidul, redivivus?

28/10/2011

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

Asa dupa cum vantul intareste copacii, cred ca si vitregia comunista ne-a stimulat anticorpii la bolile politicii. Oamenii nu mai pot fi inselati si manevrati de discursul politoid, care le-a ramas adanc inradacinat in memorie.

Acest soi de agitator era usor de recunoscut, pentru ca intotdeauna avea la purtator doua liste, de care facea mare caz. O lista era cu baietii “buni”, iar cealalta cu cei “rai”. Verbiajul sau era cand cleios-lipicios, pentru a-si atrage victimele, cand caustic-vitriolant, pentru a-si anihila dusmanul, mai mult sau mai putin de clasa.

Metoda de manipulare era aproape perfecta, pentru ca incercand sa evite lista cea rea si sa ajunga pe cea buna, oamenii erau pe nesimtite inglobati in dispozitivul intereselor personale sau de grup ale agitatorului.

Cand ma uit la Basescu, Boc, Udrea sau la alti politicieni ori intelectuali ai Puterii, care exerseaza electoral dupa tipicul amintit, incerc un sentiment ciudat, ca si cand as fi fost teleportat undeva, candva… Mai nou, a trebuit chiar sa ma ciup pentru a-mi da seama ca nu visez, cand am vazut niste imagini din Congresul american cu aplauze, ridicari in picioare si osanale la adresa lui Obama, de parca ar fi fost Mesia… Cu siguranta, la noi „fenomenul” are o explicatie, dar la altii?!…


%d blogeri au apreciat: