Statul de drept si contraatacul lasitatii (Actualizat)

Schimbarile, prin demiteri sau demisii, de la MAI, IGSU si ROMATSA vor ramane de domeniul jumatatilor de masura daca nu vor viza si STS, unul din principalii vinovati ai intarzierii de localizare a accidentului aviatic din Apuseni. STS-ul se afla insa in subordinea exclusiva a presedintelui Basescu, care nu da niciun semn ca ar fi dispus ca tragerea la raspundere sa atinga conducerea STS, careia ii este indatorat pentru servicii politice si electorale, asa cum a rezultat din unele investigatii si analize media.

In momentul catastrofei, Traian Basescu se afla in vizita oficiala in Israel. Absenta din tara ar fi dus, dupa unele reactii critice, la relaxarea STS fata de alerta, probabil din obisnuinta de a lua in serios doar ordinele personale ale sefului sau de faptul ca, asa cum spune un proverb, cand stapanul nu-i acasa, soarecii joaca pe masa. Singura sansa ca vinovatii de la STS sa plateasca si sa afle ca statul de drept chiar nu-i o gluma, nici daca te afli sub protectia celei mai mari palarii politice, ar fi sa reuseasca demersul premierului Victor Ponta de demitere a acestora, prin convocarea unei sedinte extraordinare a CSAT. Vointa presedintelui de a NU convoca o astfel de sedinta ar putea fi contrabalansata de catre premier, daca, in calitatea sa de vicepresedinte al CSAT va obtine semnaturile a o treime din membrii Consiliului in favoarea convocarii. Se anunta o lupta dura, care, daca va zdruncina pozitia lui Basescu in fata CSAT, ar putea avea si alte consecinte.

Cum se intampla in astfel de cazuri, aroganta si lasitatea nu stau degeaba, contraataca. Unele din ideile fugii de raspundere pun in sarcina sistemelor de goniometrare si de radiolocatie ale Armatei detectarea locului de prabusire al aeronavei. Raspandirea tezei unei vinovatii globale este una din diversiunile comune strategiilor de disipare a raspunderii, care incalca in mod flagrant realitatile privind diviziunea muncii si titularul de responsabilitate. Exista institutii, oameni si aparatura cu finantari si destinatii speciale pentru astfel de misiuni civile, care sunt insasi ratiunea de a exista a unor state de organizare si dotare. Ca pot fi si responsabilitati sau utilizari secundare este cu totul altceva.

Pe de alta parte, se forteaza in mod grosier identificarea goniometrelor si radarelor civile cu cele militare, a celor mobile cu cele fixe, sa ne gandim numai, pentru a ne face o idée privind precizia de determinare, la ce inseamna sa localizezi un automobil in traficul rutier sau aerian intern, si ce inseamna localizarea unui bombardier strategic, unei nave de lupta sau rachete in spatiile de securitate nationala, regionala sau internationala. Si, de asemenea, pentru expertii neinregimentati politic este foarte clar faptul ca punctul de pierdere a unei tinte de catre un radar militar nu se identifica cu cel de  prabusire, diferentele pot fi de kilometri sau zeci de kilometri, in functie de viteza.

Sa ne intelegem, caderea unui avion nu este o cadere pe ringul de dans, acest lucru este inteles la fel in toata lumea, doar exploatarea emotionala este diferita, dar analiza cauzelor, responsabilitatilor si corectiilor trebuie sa fie exhaustiva, fara exceptii politice.

Actualizare (25.01.2014). Ultima gaselnita de evaziune a titularilor de responsabilitate este de directionare a atentiei spre pista unei asa-zise omisiuni din raportul Guvernului (care de fapt a fost o sinteza) a unei informatii despre accidentul aviatic: „Ministerul Apararii a determinat distanta dintre ultima pozitie cunoscuta a avionului si locul prabusirii – 2 km, dar datele nu au fost folosite.” (HotNews.ro).

In realitate, este vorba de o aproximare de distanta, repet de aproximare, de care am amintit, dintre punctul de disparitie de pe ecranul radarului a reflexiei electromagnetice de la tinta si arealul probabil, nu punctul, de prabusire. O astfel de aproximare functioneaza pana si in cazul celor mai performante sisteme de localizare, precum cele vizand recuperarile de epave sau capsule cosmice (a se vedea istoricul NASA).

Noua lucratura (cu iz de servicii?), incearca sa ascunda o neglijenta crasa inapoia unei pretinse neputinte, care sa antreneze o repozitionare de raspundere, cel putin in opinia publica, prin retragerea discreta din prim-plan. Practic, asistam la fenomene de „degivrare” a unor institutii si de „givrare” a altora. Se uita insa ca daca lucrurile ar sta cum se insinueaza, nicaieri in lume nu ar mai functiona diviziunea dintre securitatea civila si securitatea militara, solutia este la fel de absurda ca si ipoteza.

Actualizare 2. Ideea fundamentala, care ar trebui sa opreasca intr-un fel plimbarea bulei de emotionalizare si culpabilizare, ar fi ca in primul rand ar trebui urmarita nu taierea de capete, ci explorarea intregii plaje de erori posibile, pentru ca acestea sa nu se mai repete. O eroare posibila ar fi putut fi data si de decalibrarea sistemelor de localizare, care ar fi putut tine de neprofesionalism sau de nerespectarea regulamentului de calibrare.

Inca o batalie pierduta. Ne-a programat oare sistemul pe esec?

Nu doresc sa sporesc emotia provocata de accidentul aviatic din Apuseni. In acest caz, emotia nu incarca energetic judecatile, ci le viruseaza. Si nici sa amplific acuzele. Cred ca mult mai importanta ar fi o reflectie publica asupra sistemului. Ori, de ce nu, o autoreflectie de sistem.

In mod cert, batalia pentru controlul evenimentului s-a pierdut pe coordonare. Aparent, ar fi vorba de o boala veche, daca ne amintim de tragediile de la revolutie. Insa cei care au trait marele cutremur au alte amintiri despre interventia de atunci. Daca acceptam ideea lipsei de coordonare, este evidenta conexiunea cu sistemul, cu politica de sistem si, in final, cu politica, in general, singura responsabila de unificarea, coordonarea si directionarea de resurse si actiuni, pe obiective si proiecte.

Ceea ce mi se pare cu adevarat ingrijorator este ca ideea de coordonare unitara, in situatii de urgenta, pare a fi cu totul absenta, la nivel national. Exista niste mentalitati institutionale sectare, in care fiecare isi vede doar de bucatica lui de obiect, indiferent ce s-ar intampla, poate sa pice si cerul, numai guru-ul ii poate scoate din transa imobilismului. Nimeni nu pare sa fi auzit de autosesizare sau proactiune, ceea ce este perfect confortabil si autoprotectiv pentru birocratie.

Cine ar trebui sa fie creierul coordonator, in situatii de urgenta, daca nu capul sistemului? Cine ar trebui sa fie acelasi lucru la nivel de subsitem, daca nu cel aflat in fruntea subsistemului? Cred ca raspunsurile si individualizarile, pe caz, sunt la vedere.

O a doua problema ar tine de ceea ce s-ar putea numi filosofia sau conceptul unui sistem de interventie, din care nu ar trebui sa lipseasca indicatori tinta, de verificare-control si de evaluare-apreciere a reactiilor. Principala tinta in astfel de cazuri este lupta cu timpul, cu minutele si secundele, de care pot depinde vieti. Printr-o “bresa de timp” pot patrunde, pe masura ce se largeste, alte evenimente distrugatoare, care il pot depasi, ca proportii, pe cel initial. Este inacceptabil ca, pe eveniment, inertia sistemului sa dureze circa treizeci de minute, cum rezulta din cronograma, iar intarzierea de localizare sa se masoare in ore.

Inchiderea “bresei de timp”, contra-cronometru, trebuie sa fie principiul normativ si educational primordial, ceea ce inseamna contractarea maxim posibila a timpilor de paralelism si/sau de ping pong. De fapt, cred ca timpii de inertie, de activare si de inchidere a “bresei de timp” ar trebui sa fie variabilele care sa fie puse in aceeasi ecuatie.

Invocarea ca activarea sistemelor de localizare speciale se face numai in cauze penale, nu si la dezastre, este de nesustinut, daca e vorba de o lacuna legislativa ar trebui grabnic remediata. Inexactitatile de localizare pot avea cauze tehnice, ca si cele de avertizare sau echipare, care sunt o alta batalie pierduta, ce tine de resort, dar cele de reactie tin de interesul politic si managementul crizei.

O comparatie, nu din tendentiozitate, ci din pragmatism, ar arata ca daca ar fi existat un interes politic similar celui manifestat fata de DNA, reactia la dezastru ar fi fost fulgeratoare. Poate ar trebui sa reflectam mai adanc la ceea ce vrea sa spuna proverbul oriental potrivit caruia apa de departe nu stinge focul. Noroc cu romanii din teritoriu, salvatori de serviciu fara simbrie ai acestei tari, care ne arata, la fiecare criza, ca patriotismul si solidaritatea au acoperire in fapte, indiferent de relief, timp, anotimp si vreme.