Dupa scrutinul prezidential: Lectii de stanga si contralectii de dreapta

Dupa aflarea verdictului neasteptat al urnelor, care a rasturnat cele zece procente din turul intai in favoarea lui Klaus Iohannis, reactiile lui Victor Ponta au fost de tip lectie.

Nu cred sa existe cineva, in acest moment, care sa fi intrat in posesia vreunei “cutii neagre” din care sa afle cauzele care au facut dintr-un mare favorit un mare perdant. Nu am cunostinta de vreun caz asemanator, in democratiile occidentale, in care un candidat, in numai doua saptamani, sa-si arda un handicap electoral de zece procente, la care sa mai adauge inca zece, castigatoare. O intoarcere de voturi cu douazeci de procente, practic, care a adus candidatul dreptei in pozitia castigatoare este un rezultat extrem de ciudat, chiar controversabil, la limita.

Daca ne gandim ca puterea stangii nu a fost totala, ca a existat o coabitare intre guvern si presedintie, dar si la faptul ca guvernarea social-democrata si-a adaugat in palmares ceea ce a lipsit dreptei basiste, cresterea economica si reparatiile sociale, gasirea unor explicatii la esecul lui Ponta pare sa capete dificultatile unei probleme de cvadratura cercului. Evident, am in vedere explicatii din zona echilibrului, singura care le poate face credibile.

In plus, daca reflectam si la functionarea alternantelor prezidentiale ale americanilor, parteneri strategici si aliati ai romanilor, care sunt castigate la diferente aproape infinitezimale, ca victoriile “la fotografie” din competitiile sportive, explicatiile la esecurile invariabile, dupa intrarea in NATO si UE, ale alternantelor dintre stanga si dreapta la sefia statului roman nu pot scapa de tangenta geopolitica.

Opinia publica a notat, deja, dupa alegerile de ieri, tentaculatia dreptei spre puterea totala, presedintele ales de dreapta declarand ca si-ar dori un guvern de dreapta. In acest context, au venit doua declaratii ale lui Victor Ponta, care, pe fond, renasc fair play-ul politic, care schimba intrucatva butada gaullista potrivit careia democratia este buna mai ales cand esti in majoritate. Ei bine, Victor Ponta a dat o lectie clasei politice privind atitudinea si comportamentul si in cazul in care te plasezi in minoritate si pierzi intr-o competitie prezidentiala.

Primul gest al celui invins a fost sa-si recunoasca infrangerea, al doilea, sa-l felicite pe invingator. Nu a protestat, nu a acuzat. Victor Ponta si-a recunoscut duminica seara infrangerea, afirmand ca l-a sunat pe Klaus Iohannis pentru a-l felicita pentru victorie. In prima declaratie dupa anuntarea sondajelor, Ponta le-a multumit tuturor romanilor care s-au prezentat la vot, afirmand: „Poporul are intotdeauna dreptate”. Felicitari, Victor Ponta, ai demonstrat ca stanga a invatat cele doua lectii si ca le aplica si cand pierde.

Cea de-a treia lectie a normalitatii democratice, intoarcerea felicitarii si strangerii de mana de catre invingator celui invins este in asteptare. Il va felicita Iohannis pe Ponta, recunoscand ca a avut un adversar puternic si ca a participa este la fel de important cu a castiga, reunind, prin acest semnal constructiv, cele doua Romanii electorale?

Desfigurarea ideologica a mizei alegerilor prezidentiale: Despre mistificarea sperantei, infamiei, democratiei si etnocratiei (o pozitie de idei)

Grija pentru sensibilitatile autorilor nu trebuie sa ne impiedice sa le criticam opiniile. Daca vom critica idei si nu persoane ne vom afla cu siguranta pe calea cea buna. In plus, vom raspunde si unui drept moral, frecvent si pe buna dreptate invocat, de a nu tacea, de a dezaproba idei, proiecte sau actiuni care lezeaza, mistifica, denatureaza s.a.m.d.

Ideea de a desfigura ideologic si semantic miza politico-electorala de duminica, de a sfasia Romania in doua, intre “speranta” si “infamie”, intre “democratie” si “etnocratie” este scandalos de nedreapta si de nelalocul ei, nemaivorbind de substratul ofensator. Va fi jumatate din Romania “infama” sau “etnocrata” daca nu va alege un candidat sau altul? Cand o competitie, sportiva sau de alta natura, nu este castigata de cel asteptat (ori poate pariat), toti ceilalti sunt “infami”? O natiune sau un popor care isi apara interesele legitime cu mijloace legale si democratice inseamna “etnocratie”?

Cred ca astfel de idei sunt eronate, daca nu chiar tendentioase. O eroare este si fortarea unei falii intre democratie si etnocratie. In majoritatea cazurilor (iar majoritatea este regula de aur a democratiei), etnicul se identifica cu demosul si, prin urmare, si etnocratia cu democratia. In sensul originar, evident, nu in cel denaturat, de astazi, pe criteriul asa-zisei “corectitudini politice”, criteriu care, daca ar fi sa fie luat la bani marunti, am vedea ca are tot coloratura etnica (sau, dupa caz, religioasa sau rasiala, este binecunoscut sensul, inca din vremuri biblice, cuvantului “neamuri” ).

In fine, pentru a nu lungi discutia, pentru ca nuante si situatii particulare pot fi multe, o idée sau stare de etnocratie foarte clara si de netagaduit este atunci cand se foloseste razboiul impotriva altor popoare sau natiuni, deci intre agresiune si etnocratie se poate pune semnul egal fara nicio teama ca s-ar gresi.

In opinia mea, nici ideea de atac la fondul de lectura al unui intelectual, de genul ”Se vede ca ati citit mult Nichifor Crainic”, opusa unui comentator, nu este prea inspirata, o replica in stilul “Se vede mediul rezidential” ar fi foarte probabila si, pe fond, la fel de suparatoare, insa cred ca dezbaterile pe idei ar trebui sa fie senine, calme si dezinhibate, pentru a fi productive. Cu consideratie calma si senina.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/marea-miza-romania-intre-speran%c8%9ba-%c8%99i-infamie-intre-democra%c8%9bie-%c8%99i-etnocra%c8%9bie/

O reinventare tactica electorala: Atacul pe veriga slaba si iarna presedintilor

Neasteptata scurtare a toamnei ar putea insemna si o iarna electorala foarte lunga. Catre o asemenea probabilitate conduc si cele doua semnale, de ieri, care au venit de la Caru’cu bere, locul unde Traian Basescu a tinut cu apropiatii politici un comandament de campanie electorala.

Primul semnal a fost de dare inapoi in privinta dezvaluirii probei referitoare la ofiterul acoperit, dictata, se pare, de un al saselea simt, al pericolului, care il opreste instinctiv, pe cel care il are, dintr-o actiune riscanta, spunandu-i ca s-ar putea termina prost. Si cum sa nu ai o asemenea temere cand nu stii cine este legatura de acoperire a premierului, cand il vezi anturat de marimi ale lumii occidentale. Pe scurt, pentru ca steaua lui Ponta este urcatoare, ceea ce-l face mai tare ca Basescu, nimeni nu-si doreste un aliat in declin. Cand si marele maestru in diversiuni prezidentiale, Sebastian Lazaroiu, spune ca propaganda de campanie a lui Ponta este de tip sovietic, inteligenta pe care o invoca ar trebui sa ia in primul rand in calcul posibilitatea ca o asemenea aparenta sa reprezinte cea mai buna acoperire. Intr-un final, vom vedea ce va fi, dar nu-mi ascund impresia ca Ponta face un slalom printre politicile stangii privind resursele naturale, cel putin, mutand pe nesimtite PSD-ul spre dreapta. Mai pe romaneste, ca-si duce partidul cu presul, n-as vrea sa fiu in pielea niciunui lider care este descoperit de propriul partid ca face un joc dublu…

Al doilea semnal a fost preocuparea lui Basescu fata de „situatia legala dificila” a lui Klaus Iohannis privind dosarul de incompatibilitate, al carui termen de judecata urmeaza a fi schimbat, azi, de catre ICCJ, la cererea ANI. Ce ar fi putut discuta Basescu-Udrea-Boc, la restaurant, pe tema contracandidatului Iohannis? Cel mai probabil, o reinventare tactica, de mutare a loviturii principale de pe un punct tare pe o veriga slaba, de pe Ponta pe Iohannis. Ceea ce nu stim, in acest moment, este daca lovitura care va fi data lui Iohannis va fi inauntrul campaniei, dupa turul intai sau dupa turul al doilea, pentru ca efectele asupra alegerii presedintelui vor fi diferite, pe datele din prezent. Ultimul sondaj, CSCI, il indica pe Ponta favorit in ambele tururi, cu 41% in primul si 56% in al doilea, iar obiectivul anuntat de candidatul PSD pentru turul intai este obtinerea a 37,5% (dupa parerea mea, avansarea unei cifre este o repetare a greselii lui Crin Antonescu, sper sa nu fie si aceleasi consecinte). Acest scenariu nu va putea fi stricat decat printr-o singura manevra, aducerea lui Iohannis in pozitie castigatoare, prin abandonarea tacticii de fragmentare a dreptei in favoare sustinerii de catre intregul spectru a candidatului ACL. Am motive sa cred ca judecarea incompatibilitatii lui Iohannis se va face dupa turul doi, daca ar fi inainte nu ar fi niciun castig tactic pentru partida Basescu, instalarea lui Ponta la Cotroceni ar deveni un fapt implinit.

Daca Basescu, din netarmurita grija pentru destinul electoral al dreptei, va lansa sloganul „Dreptaci din toata tara, uniti-va!”, va fi un imens gest de cinism si ipocrizie, dar nu si un indiciu de colaborationism al lui Iohannis, asa cum suna predica de campanie a PSD. Nu spun ca la suprafata strategia pontista nu este buna, sper insa ca in profunzime sa nu se si creada asa ceva. Nu cred ca reorientarea strategiei basiste este altceva decat un calcul perfect de castig, de realpolitik. Cred insa ca lovitura anti-Iohannis va urma de abia dupa ce acesta va ajunge presedinte. Daca Iohannis va fi declarat incompatibil, va fi nevoie de organizarea unor noi alegeri prezidentiale, ceea ce va fi o adevarata iarna a presedintilor. Cu cat noile alegeri vor fi mai intarziate, cu atat sansele de castig vor fi redistribuite, iar Elena Udrea va fi printre beneficiari, desi nu singura. Raman de vazut cum vor reactiona puterea de stanga, opozitia de dreapta si ce candidati noi vor intra in scena, daca, in situatia fara precedent, problema alegerilor parlamentare anticipate se va impune in prim-plan.

Saptamana de foc a campaniei: Ultimele teste de stres electoral inaintea urnelor. Esecul operatiunii „Ponta, ofiter acoperit”, prima infrangere a lui Basescu

Despre nicio competitie nu se poate spune dinainte cu certitudine daca va fi castigata sau pierduta. Acest lucru este valabil si in cazul campaniei pentru alegerile prezidentiale, care, de luni, va intra in linie dreapta. Daca exista perseverenta si metoda, pot fi dejucate orice planuri sau strategii ale adversarilor politici. Cel mai elocvent exemplu este esecul operatiunii „Ponta, ofiter acoperit”, o ambuscada basista, in cel mai pur stil securist. Stim, azi, din dezvaluirile victimelor, ca securistii, cand voiau sa te termine, motivul nu prea avea importanta, ci comanda politica, te luau in anchete si te torturau psihic cu marota „Stim cine esti, ce ai facut, spune tot ce stii, altfel o patesti rau de tot”. Se miza pe clacare, chiar daca nu aveai o culpa, „recunosteai” si scapai mai ieftin, cel putin in propria inchipuire.

Duminica, la o intalnire cu Elena Udrea si Emil Boc, la „Caru’ cu bere”, din Centrul Vechi al Capitalei, Traian Basescu a declarat ca nu va prezenta o dovada a acuzatiilor sale referitoare la faptul ca Victor Ponta, candidatul PSD, ar fi fost ofiter acoperit SIE, intre 1997-2001, cand a fost procuror, o incompatibilitate prevazuta si sanctionata de Constitutia din 1991. Ceea ce ar trebui facut, a scaldat-o presedintele, ar fi ca premierul sa retraga ordonanta guvernamentala prin care i-a pus si pe rezervisti, alaturi de activi, sub protectia legii anti-deconspirare, ceea ce, evident, nu va face nimeni niciodata, fiind vorba de o masura suplimentara de securizare, reiesita din istoricul domeniului.

Sunt trei variante explicative pentru aceasta rasucire a lui Basescu. Prima, acuzatia nu are o acoperire in realitate, este o inventie, o minciuna, care s-a vrut transformata in adevar, prin repetitie nazist-goebbelsiana (mai nou, sub forma neoliberalista „cuvintele au consecinte”). A doua, Victor Ponta a fost ofiter acoperit, dar probarea deconspirarii l-ar fi pus in mod automat pe autor sub incidenta legii penale, cu impact imediat si asupra pozitiei prezidentiale. Aceasta varianta se pare ca a fost bine disecata, sub raportul urmarilor, poate chiar acolo, la o halba (probabil ca adevarul nu e numai in vin, ci si in bere!), din moment ce s-a ajuns la concluzia corecta. Spre norocul lui Basescu si al PMP, as zice, pentru ca niciunuia nu i-ar fi fost de folos sa-si incarce karma politica cu o asemenea consecinta in plan legal si constitutional.

O a treia este ceva mai complicata, despre care s-ar putea ca nici Basescu sa nu stie prea multe, ca posibil scos din joc, din moment ce vicepresedintele american Joe Biden nu-l mai suna la Cotroceni, ci il suna pe Victor Ponta la Palatul Victoria. Campul informational al unui agent de informatii externe se afla in afara tarii sale de origine, in mediul international, ceea ce, trebuie sa admitem, nu are nimic de-a face cu independenta justitiei interne, singurul caz incriminabil, pe teritoriul caruia Basescu s-a straduit, fara succes, sa-l impinga pe Ponta.

Daca ar fi fost agent acoperit SRI, era cu totul altceva, dar misiunile in exterior, anti-terorism, anti-mafie, anti-crima organizata internationala etc., erau cu dubla comanda, pentru a-l cita pe Basescu, nationala si aliata, sub egida NATO, implicit a SUA, ori asa ceva nu este incriminabil, ci dimpotriva, un act de risc, poate chiar eroic. Faptul ca Tony Blair i l-a prezentat lui Obama pe Ponta, cu prilejul funeraliilor lui Mandela, la Johannesburg, ca posibil „client”, cum a titrat presa evenimentului, apoi poza Obama-Ponta, de la New York, de pe timpul sesiunii Adunarii Generale a ONU, pot tine loc de multe explicatii si ipoteze, in primul rand ca premierul ar putea avea un gir prezidential american nemijlocit, pe care Basescu nu l-a avut.

Oricum, operatiunea „Ponta, ofiter acoperit” poate fi considerata inchisa, o infrangere pentru Basescu, dar nu o renuntare, ci, poate, o schimbare de abordare, poate chiar de tinta. PMP are nevoie de un varf de pozitionare, in campanie, pe care numai sustinerea si tacticile sale i-l pot aduce. Presedintii, fie ei romani sau americani, sunt vremelnici, vin si pleaca, partidele raman, sunt mai longevive. Mai ales daca vor fi pozitii de reintoarcere.

Puciul electoral. Un exercitiu de reactie

Tema poate parea excesiva, dar este doar o proiectie meditativa, privind o posibila situatie electorala extrema, care ar afecta normalitatea, o tangentare a unei simulari de reactie in cazul unei astfel de crize. Nu ma astept la nu stiu ce epidemie reflexiva pe aceasta glosa, pot exista sau nu sensibilizari si pe alte dimensiuni, ma gandesc in primul rand la cele politice si juridice. Important este, cred, sa exersam cat mai mult si cat mai multi libertatea de gandire si de exprimare, sa nu o fi castigat degeaba, sa aiba o utilitate publica.

Ideea de puci electoral este oarecum neconventionala, iese din tipologie, nu insa si din realitate, se afla pe masa democratiei occidentale, desi nu la vedere. Este acoperita de sofismele politically correct, cel putin in parte. Viitorul nu suna nici el bine pentru democratia directa, probabil ca electronizarea integrala a procesului electoral, care a inceput sa se vanture, va duce catre aceleasi pericole la care au dus banii fictivi, virtuali. Nu este departe ziua cand procesul electoral va dura cat o tastare digitala, cand vom afla cine este „Alesul” in secunda urmatoare, de pe ecranul calculatorului sau de la televizor.

Am mai auzit despre „puci” electoral in vara lui 2012, cand au curs valuri de declaratii si analize contradictorii. Atunci, ne amintim, santajul de „puci”, pe referendumul de demitere a presedintelui Traian Basescu, a venit de la Bruxelles si de la Washington: „S-ar putea sa fie, s-ar putea sa nu fie, lasati-l pe omul nostru la locul lui si reevaluam”, se putea citi printre randuri. Acum, in toamna lui 2014, mult mai fierbinte electoral, toata tectonica politico-electorala anunta un puci electoral de-adevaratelea. Cel care are toate motivele si resursele sa o faca o va face, pentru a-si perpetua sistemul si imunitatea, printr-o „Aleasa” (nu este o greseala de gen), care sa i le garanteze.

Mijloacele sunt si vor fi la fel de murdare ca si mandatele prezidentiale din ultimii zece ani. Sunt arhicunoscute cazurile de justitie politica, de „ciuruire” a adversarilor politici si a televiziunilor nealiniate, vor urma, cu siguranta, altele, la fel de scandaloase. Manevrarea, pana aproape de sensul fizic, a intrarilor si iesirilor in si din procesul electoral, prin canalele formale ale pozitiei supreme, in scopul ducerii in pozitia castigatoare a unui candidat prestabilit, care nu are de-a face cu competitivitatea reala sau legitimitatea reprezentativitatii populare, este echivalentul, sub aspectul efectelor, unui puci electoral. Exista analize de specialitate pe tema, despre aparatele de calatorie in timp ale serviciilor secrete si formarea in secret a presedintilor, nu ma intrebati insa unde este democratia, nu sunt pregatit sa dau un raspuns…

Trebuie, de asemenea, sa mai operez o delimitare. Popoarele nu provoaca puciuri electorale, puterea se afla in ele insele si le apartine, popoarele sunt mandante si conducatorii mandatati. Cazurile de imposibilitate de inlocuire prin mijloace democratice a unor regimuri populiste, care, dupa ce au castigat alegerile, isi consolideaza puterea pana ce ajung sa respinga, sa controleze sau sa manipuleze votul si legea, sunt anomalii, patologii sistemice, de regim. Fenomenul, pe care l-as numi de totalitarism populist, este semnalat, cel mai recent, de Ivan Krastev, unul dintre cei mai cunoscuti politologi europeni, membru fondator al European Council on Foreign Relations si fellow al Institute for Human Sciences din Viena, intr-un interviu, de Vlad Mixich, de pe Contributors.

Acest chip totalitarist-populist al democratiei occidentale avea sa fie insa prefigurat mult mai devreme, prin anii 70, de un fost futurist de la Institutul de Cercetare Stanford, pe care l-a denumit „fascism prietenos”. Se pare ca, intuitiv sau ca informatie aproximativa, fenomenul i-a fost cunoscut si premierului Victor Ponta, cand a comparat efectele regimului Traian Basescu cu cele ale regimului nazist. Desigur, speculativ, i se poate atribui populismul si lui Victor Ponta, aluziile sau acuzatiile directe nu lipsesc, dar Krastev ofera cu claritate criteriul de discriminare. Populisti totalitaristi sunt cei care promit pentru a ajunge la putere, dar care nu-si mai respecta promisiunile dupa castigarea alegerilor. Din acest punct de vedere, deosebirea dintre Basescu si Ponta este deosebirea dintre „Sa traiti bine!” din 2004 si taierile de salarii si pensii din 2010, de o parte, care apartine primului, si „Dreptate pana la capat” din 2012 si reparatiile graduale ale nedreptatilor, care au urmat si vor continua si dupa 2014, de cealalta parte, care apartine celui de-al doilea.

Interesant este cameleonismul populismului occidental, permanenta zbatere de a-si schimba forma de manifestare, pentru a nu fi prins in insectarul regimurilor fals populare sau pentru a-si face uitate cat mai repede politicile nepopulare. Sarkozy anunta revenirea in forta la conducerea formatiunii sale, UMP, al carui nume intentioneaza sa-l schimbe, Basescu a abandonat portocaliul si PDL-ul in favoarea marului si PMP-ului. Si tot asa, toti popularii falsi populari din Vest.

Nu ar trebui, prin urmare, sa fim surprinsi daca fortele „corectitudinii politice” si justitiei politice vor rearanja clasamentul electoral, in defavoarea sau chiar prin excluderea celui care a obtinut milioane de semnaturi de sustinere sau a umplut stadioane cu zeci de mii de simpatizanti. Prin contrast, candidatul marcat sau impins pentru a ajunge la Cotroceni a renuntat la lansarea candidaturii in stil american, cu bai-fluviu de multime si maree-stadion de sustinatori, pentru a nu oferi un moment al adevarului privind dimensiunea reala a sustinerii electorale.

Pentru a fi mai specific si a nu parea ca vorbesc in dodii, ma astept, in urma unor analize cantitative, calitative si de trend, la o tentativa „pucista” de rasturnare a asimetriei electorale dintre Victor Ponta si Elena Udrea, despre care este vorba in comparatia evocata. Toate sondajele si, ceea ce este si mai relevant, majoritatea manifestarile din campul electoral, indica un raport de forte care-l crediteaza pe Victor Ponta cu o victorie zdrobitoare. Numai o lovitura data procesului electoral ar mai putea intoarce un rezultat atat de previzibil, eveniment care nu este imposibil, daca avem in vedere istoricul electoral din 2009 (eliminarea lui Mircea Geoana). De aceasta data se pare ca nu va fi vorba de o lovitura imagologica de tip clasic, printr-o manipulare de catifea, cu ajutorul cuvintelor, ci de ceva mai sofisticat, mai intruziv si mai imperativ, intr-un cuvant de coercitie, in urma recursului politic la instrumente ale statului de drept.

Pornind de la studii de distopie (Orwell) sau de gramatica generativa (Chomsky), care au invederat posibilitatea ca nu numai gandirea sa perverteasca limbajul, dar si limbajul sa perverteasca gandirea, in jurul lui Ponta se ridica un esfodaj cu care sa i se obtina capul de premier si de candidat. Lansarea de catre Basescu a temei incendiare privind existenta unui ofiter acoperit printre candidatii la presedintie, explodarea bombei Turcescu, de „recunoastere” a unei astfel de inregimentari, acuzatia fara probe a opozitiei ca premierul ar fi ofiterul acoperit de care vorbeste presedintele, reincalzirea tezei rusesti din 2012 ca Ponta ar fi agentul unei puteri straine nu fac decat sa incinga mediul electoral, pentru a perverti gandirea si deciziile, in momentul „dezbracarii publice’ a „ofiterului acoperit”.

In aceeasi marja generativa si pervertitoare, in aceste zile, premergatoare declansarii campaniei electorale, se ridica si mai mult temperatura cu un pretins scenariu de putere al lui Ponta ca presedinte, in care l-ar numi ca premier pe „seful sau”, directorul SRI, George Maior. Cine planifica asemenea zvonuri si in ce scop nu este greu de ghicit. Si depunerea de contestatii la CCR pentru candidaturile la prezidentiale si respingerea lor pe banda ar putea fi tot o tactica pregatitoare, pana la contestarea pe care o va face Traian Basescu, prin „descoperirea acoperitului”, pe care, fie-mi iertata antepronuntarea, mi-e greu sa cred ca Zegrean i-ar putea-o respinge protectorului sau.

Cat priveste scoaterea din cursa a candidaturii lui Klaus Iohannis, foarte deranjanta pentru cei care cred ca PDL a fost inghitit de catre PNL, arma „incompatibilitatilor” o va putea face cu mult mai multa usurinta. Nu exclud nici posibilitatea ca apelul la unitate sa puna capat „fragmentarii” dreptei, prin retragerea, in ultimele zile ale campaniei pentru turul intai, a candidaturilor acestei parti de esichier in favoarea unui candidat unic, care sa o duca pe Elena Udrea in turul doi. Daca pana in turul doi va cadea capul lui Victor Ponta, nimic nu o va mai opri pe Elena Udrea sa fie succesoarea lui Traian Basescu.

Marile consecinte ale puciului electoral vor fi, in primul rand, cu cele mai mari sanse de probabilitate si anvergura, ca PSD sa ramana fara candidat la presedintie, in al doilea rand, intr-o masura mai diminuata, ca PNL sa impartaseasca aceiasi soarta. Cu alte cuvinte, s-ar putea confirma ca USL si-a dat, in urma destramarii, cu dreptul in stangul si cu stangul in dreptul. Pe de alta parte, s-ar putea dovedi ca de fapt PDL a inghitit PNL. Asta daca, intre timp, nu vor iesi din somnolenta forte politice care sa reactioneze, impreuna cu electoratul, si sa darame tot acest joc de domino.

Eu-ro-parlamentare 2014: O postfata prefatatoare

Nu voi comenta rezultatele alegerilor de duminica, din Romania, pentru Parlamentul European, in niciunul din tonurile invingatorilor si invinsilor. O vor face cu destula agitatie partizana si unii si altii. Mai importanta ar fi discernerea consecintele probabile de orice zgura ideologica de partid, in favoarea unei abordari critice, cat mai  echidistante posibil.

In limbajul sec al cifrelor, alianta de stanga PSD-UNPR-PC a castigat detasat, cu 37,60%, in fata oricarui partid al dreptei. Cele doua partide consacrate si cu pretentii ale dreptei nu au reusit cu mult peste doua cifre, PNL-15% si PDL-12,23%, scoruri umilitoare in raport cu tintele propuse, de peste 20%. Ascensiunea scontata nu s-a produs, dimpotriva, ambele au fost sanctionate de catre electorat cu usturatoare de-culminatii de incredere. Miscarea Populara, partid nou creat si sustinut activ in campanie de catre presedintele Basescu, a inregistrat un rusinos scor, de numai 6,21%, mai putin decat un independent, Mircea Diaconu (6,81%) si un partid cu bazin electoral limitat, UDMR (6,30%). Alte doua partide de dreapta nu au trecut pragurile de calificare, Forta Civica (2,60%) si PNTCD (0,89%).

In ciuda acutelor din interior privind nerealizarea unificarii electorale pentru europarlamentare, mai degraba se poate vorbi de o strategie decat de o pierdere pe ansamblul dreptei. Scorurile insumate ale celor cinci partide de dreapta, de 36,93%, sufla foarte de aproape in ceafa stangii. Daca partidele de dreapta au ales sa mearga pe liste separate pentru a afla care le sunt puterile, ca un moment al adevarului de la care sa porneasca in cristalizarea strategiei pentru alegerile prezidentiale din toamna, o miza mult mai mare si mai disputata, acesta a functionat la centima. Pe acest tablou, pierderile din separatie sunt inselatoare, se pot transforma cu usurinta in castiguri prin aditionare.

Scrutinul a ilustrat cum nu se poate mai bine rolul aliantelor in castigarea alegerilor, faptul ca niciun partid nu poate fi un invingator absolut. Cazurile cand se intampla altfel au ramas in urma, au tinut (sau mai pot tine, uneori) de radicalizarea electorala si/sau imaturitatea democratica. Este cat se poate de limpede, pentru cine are simtul trendurilor, ca ideea de impartire in coalitie a puterii va castiga din ce in ce mai mult teren, ca va deveni inseparabila de normalitatea democratica. Efectele acestei mutatii se vor vedea in cresterea de-demonizarii ideologice si multipartizanismului politic, cu impact benefic asupra largirii pluralismului si consolidarii democratiei si stabilitatii. In opinia mea, coabitarea atat de contradictorie de la noi va sfarsi prin a deveni ceva firesc si necesar, precum cea dintre conservatori si socialisti in Guvernul Angelei Merkel (foarte probabila va fi si o coabitare in viitoarea Comisie Europeana, avand in vedere pozitia foarte apropiata a socialistilor de castigatorii populari ai euroalegerilor, cooptarea euroscepticilor nereprezentand o optiune de echilibru).

Neasteptatul scor care l-a impus pe candidatul independent a venit din partea electoratului liberal pro-USL, nemultumit de iesirea PNL de la guvernare si spargerea uniunii. Se poate observa ca procentajul fostului liberal Mircea Diaconu a fost smuls din cel al PNL, ca este exact cel care l-ar fi ajutat sa-si atinga tinta electorala. Judecand si dupa calitatea de fost actor, se poate presupune ca polul semnificativ de nemultumiti care s-a coagulat in jurul candidatului independent provine din straturile de baza ale clasei mijlocii, din randurile acelor intelectuali din domenii grav afectate de excesele de austeritate ale guvernelor de dreapta (din invatamant, sanatate, cultura etc.), care au vazut in guvernarea social-liberala o contrapondere si o sansa.

Dreapta speculeaza ca un semn de declin diferentele relativ mari dintre exit-poll-uri si rezultatele oficiale, stanga se apara ca scorul este in limitele angajate si asteptate, dar exista si un alt adevar. Unii intreprinzatori, din aceeasi clasa de mijloc, din partea mai rarefiata, s-au vazut sufocati de taxe si impozite, iar unii tineri, ocoliti de promisiunile social-liberale privind locurile de munca. Aceste stari de lucruri au mai influentat, ce-i drept tangential, unele intentii de vot, la fel exercitiul guvernarii, care inevitabil uzeaza. In orice caz, este un semnal, care daca va mai creste pana la alegerile prezidentiale va mari corespunzator si presiunea pe guvernarea actuala.

Cateva cuvinte despre impactul europarlamentarelor asupra liderilor si partidelor. Am fi tentati sa credem ca Traian Basescu nu mai conteaza, protejatii sai s-au dovedit niste liliputani politici, insa timpul care a mai ramas pana la prezidentiale s-ar putea sa ne contrazica. Ii am in vedere abilitatea de a nu ramane intre linii, de a intoarce situatiile si de a forta formarea de majoritati neasteptate, acum, pe date concrete, chiar daca ultima, daca va fi sa fie, nu va fi pentru sine, ci pentru urmasii politici.

Victor Ponta se mentine tare pe pozitii, imbunatatirea situatiei economico-sociale ii este cel mai bun agent electoral, Joe Biden l-a numit si „presedinte”. Cu toate acestea, cred ca expunerea de varf pe care a avut-o nu ar fi o garantie prea buna pentru inceperea unui eventual mandat de sef al statului. De preferat ar fi arderea, o perioada de timp, a tuturor posibilelor capete de acuzare sau de santaj, legate de guvernare, pentru a nu risca oprirea sau abaterea din drum (practica nu este numai in Romania, cel mai recent exemplu este din Franta, arestarea preventiva a unui fost ministru de interne si apropiat al lui Sarkozy, in rasunatorul dosar Bernard Tapie, de afaceri „in banda organizata”). Pe de alta parte, indispensabila ar fi si capacitatea de a pune capat scamatoriei alba-neagra cu statul de drept, cand este, cand nu este, ori aici speta din vara 2012 arata ca pentru tanarul lider social-democrat mai este inca loc de crestere politica.

Oricum, imediata mare provocare a lui Ponta va fi daca va reusi sa refaca USL cu PNL-ul lui Calin Popescu-Tariceanu, care nu este nicio indoiala ca va lua locul presedintelui demisionar al formatiunii, Crin Antonescu, ceea ce va repune pe tapet problema impartirii puterii. Cat despre ultimul, cred ca va trebui sa se lupte mult timp cu perceptia de „colaborationist” al „PMP”-istului Basescu, mai ales dupa ce a cerut afilierea PNL la PPE. Seful PDL, Vasile Blaga, se va clatina, dar nu va cadea, ramane totusi greu de intrevazut ce rost ideologic sau doctrinar va mai avea partidul sau intre PNL si PMP. Exista motive de fuziune cu oricare dintre cele doua, desi inclin sa cred ca primul ar trebui sa-si conserve caracterul istoric, fuziunea cu al doilea ar fi mai reusita, cel putin pentru ca i-a fost precursor si au avut acelasi creator. Elena Udrea nu va merge la „mop”, cum cerea cineva necrutator, probabil va candida la prezidentiale, ceea ce va ramane ca o pata de culoare, doar atat, prin intentia de feminizare a presedintiei, ceva cu totul nou pentru electoratul roman.

Ar mai fi de remarcat ca spre deosebire de popularii europeni, care s-au mentinut la putere, desi probabil vor fi nevoiti sa o imparta, popularii romani se afla in opozitie, si acolo pe una din treptele cele mai de jos. Cred ca aceasta necoincidenta de putere va fi inca un motiv ca PMP, sustinut de PPE, sa tinda spre a-si ingrosa randurile cu partide de dreapta (si FC ar putea fi vizata) si a parasi cat mai grabnic bancile opozitiei.

Concluziv, pe baza fotografiei raportului de forte, din 25 Mai, doua idei mi se par a fi castigatoare. Prima, relansarea competitiei pentru alegerile prezidentiale intre stanga si dreapta de pe pozitii relativ comparabile (cea de dreapta va fi obtinuta prin unificare), ceea ce va da castig de cauza strategiilor de argumentatie, preponderent economice si de relatii internationale, si mai putin celor de campanie negativa. A doua idee castigatoare va fi, cred, cea a unei noi coabitari, dar de pe pozitii inversate. Alegerile prezidentiale, al doilea indicator puternic, dupa europarlamentare, al raportului de forte de pe esichierul romanesc, vor antrena repozitionari si schimbari in structura de putere, in care cred ca acul balantei va fi miscat de PNL, de UDMR sau de amandoua.

O ideologie de acoperire?

„Va previn, presedintele Romaniei in 2014 incolo va fi de dreapta”, a afirmat, printre altele, Crin Antonescu, la B1 TV, in emisiunea lui Robert Turcescu. Cine cunoaste insa ce se intampla cu dreapta, care seamana cu o casa ruinata ce-si asteapta demolarea si apoi reconstructia, stie ca acest lucru nu are cum sa se intample. Urmele dezastrului portocaliu sunt inca evidente si greu de sters, memoria sociala este inca vie, iar un proiect de refacere politica si recastigare a increderii electorale este extrem de anevoios si indelungat, de ordinul mai multor sezoane de alegeri.

Seful PNL si copresedintele USL este un politician inteligent si abil pentru a face afirmatii gratuite sau care sa-l incomodeze. Cel mai probabil, afirmatia serveste unui scop, care ni s-ar putea devoala cu anticipatie, daca vom sti sa-l deducem din coroborarea unor idei si interese din zona dreptei, ascunse in noianul de detalii ideologice. Daca exista un plan sau, cel putin, un inceput de coordonare, indiciile clarificatoare vor aparea dupa o mutare semnificativa, cum ar fi anuntarea candidatilor pentru alegerile prezidentiale (nu mai tarziu, cred, de 1-2 luni).

In acest moment, cea mai succinta definire de stare a esichierului ar fi: liniste la stanga, agitatie la dreapta! Pentru ambele stari, explicatiile ne sunt la indemana. Calmul, de o parte, este un ingredient apreciat al unei bune guvernari, dupa tectonica fostelor executive, de cealalta, dorinta unei ameliorari de pozitie, oricat de mici, este la fel de fireasca. Un fapt ramane insa straniu: de ce dreapta se preocupa de un prezidentiabil de la PSD, as spune chiar ca si-l doreste, care, aproape ca intr-un fel de laudatium si la Traianica si la Crinut, ar putea fi, bine-mersi, Victoras?

In conditiile in care, intr-un fel sau altul, steaua impopularului regim Basescu va apune, cea a unui regim Antonescu va fi putin probabila, iar PSD se bucura, in pofida avatarurilor unei coalitii si guvernari policrome, de cel mai mare capital de incredere, strategiilor electorale ale dreptei, pentru prezidentiale, nu le ramane decat posibilitatea de a gasi o formula indirecta de a folosi in avantaj propriu rezultatele electorale ale adversarilor. Pana la urma, pe consecinte, important pentru „nemuritorii” dreptei nu este ca viitorul presedinte al Romaniei sa fie neaparat de dreapta, ci sa slujeasca interesele dreptei. O relatie de putere, exersata prin coabitare, poate functiona la fel de bine si inversand pozitiile ideologice, o anumita vizita peste ocean putand insemna si o astfel de binecuvantare politica.

Sa ne-ntelegem, nu pun nicio clipa la indoiala probitatea de lider politic a nimanui. Capacitatea de a iesi din corzile unei vointe supranationale este insa cu totul altceva. Romanii au inteles acest lucru anul trecut, cand, dupa cum s-a vazut, un emisar, care a venit val-vartej la Bucuresti si a batut cu pumnul in masa, a intors rezultatele referendumului de demitere, ca un act de suprema umilire nationala! Pe de alta parte, pentru cineva care se afla foarte departe de finalul carierei politice, riscul de a pierde totul, daca s-ar pune de-a curmezisul, ar fi enorm, slabiciunea de a da curs „corectitudinii” politice fiind, omeneste, de inteles. Probabil ca lucrurile ar sta altfel intr-un singur caz, cel al unei rectitudini care ar veni din imunizarea la santaj, persecutie sau colaboratiune, care ar face sa nu mai ai nimic de pierdut. O atare posibilitate a fost insa perfect blocata, juridiceste, de sistemul papusat politic, doar un miracol (gen „Timoshenko”?) ar mai putea schimba calculul politic.

Se mai indoieste cineva ca reunificarea dreptei este un mit, cand obsesiile lui Crin Antonescu se intalnesc cu cele ale lui Traian Basescu, pe tema prezidentialelor? Sunt trei mari obsesii, care vin din tot atatea temeri, care unifica dreapta: PSD, Ponta, Nastase! Daca primele doua ar putea avea, prin repede inainte, niste finalitati ingenioase, ultima este de-a dreptul grotesca, prin identificarea victimei cu calaul. Dar, cum se intampla intotdeauna, simtul esecului slabeste cenzura, panica o ia inaintea precautiunilor, lasand sa cada masti, care ne dezvaluie ridicolul unei situatii in toata lipsa sa de splendoare.  A face din cea mai echilibranta si performanta guvernare din istoria tranzitiei si reformei, 2001-2004, o perioada comparabila cu epoca Basescu este o enormitate, care va deschide si mai mult ochii opiniei publice, pentru ca arata cine si pentru ce se tem, pentru cine este cu adevarat un pericol spiritul renasterii nationale, al reintrarii in normalitatea unei natiuni economice.

Nu stiu daca, asa cum se vaieta Crin Antonescu, vom avea si un prezidentiabil „invins de servicii”. Acest lucru numai Cotroceniul il poate sti, impreuna, evident, cu un numar limitat de lideri ai dreptei, care sa-l includa sau nu si pe cel vizat. Solidaritatea dreptei, in integralitatea sa, pe speta afacerii „Calarasi” induce, totusi, o idee de coordonare, la fel ca si declaratia lui Vasile Blaga ca la prezidentiale PDL se va bate cu Ponta, Antonescu fiind obosit de prea lungile antrenamente. Pot insa presupune ca un fotoliu de premier ar putea fi mai putin ipotetic decat cel de presedinte.

Prin vointa politica, USL poate functiona si fara un prezidentiabil comun, dupa cum se poate sparge in mai multe feluri. Ce se va intampla daca, de pilda, Crin Antonescu ar renunta la candidatura, in favoarea sau nu a lui Victor Ponta? USL nu s-ar rupe, poate numai printr-o vointa expresa (ce i-ar aduce insa mai multe pierderi decat beneficii), dar se vor produce importante transferuri de imagine, iar calculul cu Ponta presedinte ar capata mai multa consistenta. Oricum, dreapta nu ar avea cum sa castige. Dar, atentie, ca si yankeii neoliberalisti, de la care par sa-si fi luat obiceiurile, cele doua varfuri ale dreptei joaca fara fair play!