Falsa dilema a unei crize de model (2)

21/05/2010

Marea manipulare

Alternativa austeritatii sociale este nu numai un raspuns ideologic al puterii de dreapta la criza economica si financiara, ci si unul manipulativ, printr-o anumita contextualizare si proiectie. Ca in multe astfel de cazuri, Guvernului Boc nu i-a mai ramas, in urma unor boacane nesfarsite, decat posibilitatea manipularii pentru a se mentine la putere. Desi prin discursul care a acompaniat anuntul reducerii drastice a cheltuielilor sociale se incerca acreditarea impresiei ca s-a ales raul cel mai mic pentru scoaterea tarii din criza, astazi stim, prin semnalele fara echivoc venite din mai multe medii, ca acest lucru nu se va intampla si ca sporirea fiscalitatii, apreciata la momentul respectiv drept cea mai proasta solutie, va fi inevitabila. Supralicitarea nu s-a oprit insa aici, pentru ca aflam acum cu stupoare de la guvernanti ca daca austeritatea preconizata nu va avea loc dracul va fi si mai negru: in decembrie ne paste falimentul (!). Neindoielnic, specialistii in psihologie sociala vor recunoaste cu usurinta in acest joc calculat al cererilor si motivatiilor anumite tehnici de manipulare (piciorul-in-usa, usa-in-nas etc., utilizate pe scara larga de catre negustorii necinstiti), menite a-i determina pe oameni sa accepte draconicile masuri de spoliere si sa-i convinga de cat de bine intentionat si de „eroic” este Guvernul de dreapta in lupta cu criza. In fapt, criza nu va putea fi invinsa de masuri care nu o vizeaza direct, ci doar „aspirarea” de bani din ce in ce mai multi de la populatie, pentru PDL si clientela sa politica, singurul lucru pe care „Guvernul-Aspirator-Boc” stie sa-l faca foarte bine…

Simboluri pierdute

In cei douazeci de ani care au trecut de la Revolutie, democratia a lucrat asupra romanilor, facandu-i mai imuni la manipulare, dar si mai civilizati in proteste. Categorii largi ale populatiei au iesit in strada, manifestand pasnic, sa-si ceara drepturile. La marele miting din 19 mai, impotriva masurilor guvernamentale de austeritate, au participat intre 30000 si 50000 de oameni, iar in 31 mai sindicatele au anuntat greva generala. Pe langa maturizarea democratica a comportamentului protestatar, exista insa un element nou, calitativ in aceasta ofensiva sindicala de primavara, cu multiple semnificatii simbolice, de rau augur pentru Guvernul de dreapta. Daca in dimineata zilei de 22 Decembrie 1989, muncitorii, cea mai numeroasa forta sociala a timpulului, au iesit in strada pentru a demonstra organizat si nonviolent impotriva unei Puteri instrainate de popor, aratand clar nevoia unei schimbari de la care nu mai era nicio cale de intoarcere, in conditiile de democratie dar si de criza din 2010 se intampla un eveniment relativ asemanator sub raport simbolic , dar avand un alt actor social (si chiar mai numeros): pensionarii. Atunci cand seniorii (a caror istorie traita le confera capacitatea de a compara regimuri politice si guverne, lucru deloc neglijabil in formarea opiniilor politice si intentiilor de vot) cer schimbarea Guvernului, e limpede ca acesta din urma si-a pierdut simbolurile pe care-si intemeiaza mandatul: incredera, credibilitatea si, in final, legitimitatea…


Falsa dilema a unei crize de model (1)

19/05/2010

Alternativele unui model ideologic cu o singura tinta

Stratagema Guvernului Boc de a aduce problema solutiilor anticriza pe taramul tertiului exclus este o incercare esuata de a impiedica cautarea acestora in afara „logicii” dreptei politice pedelist-udemeriste, care i-ar putea pune in pericol interesele de partid si pozitiile de guvernanta. Asa dupa cum s-a demonstrat prin planul anticriza al PSD (dar nu numai), exista si o a treia cale. Daca puterea de dreapta ar fi cunoscut ca orice obiect al gandirii logice nu poate fi simultan si adevarat si fals, nu s-ar fi autodecredibilizat jucand ping-pong cu criza (ba ca este, ba ca nu este, cand ne „grecizam”, cand nu…), iar daca ar fi stiut ca fondarea unei strategii pe baza unei minciuni (respectiv ca nu ar exista o a treia cale anticriza) va face ca la proba contrarie tot esafodajul de diversiuni al strategiei in cauza sa se prabuseasca, nu ar fi riscat sa cada intr-o asemenea capcana. Guvernantii se dovedesc insa incapabili sa depaseasca anumite limite doctrinare si ideologice, pentru ca atat cresterea fiscalitatii cat si reducerea cheltuielilor publice, prezentate in termenii unei false alternative, se inscriu in clasicul model de dreapta, intensiv exersat in Romania in ultimii cinci ani, de adancire agresiva a polarizarii sociale (de tip asimetroid, sub raport economic si financiar), prin prezervarea intereselor unei minoritati extrem de reduse si sacrificarea celor ale majoritatii covarsitoare a populatiei.

Gandirea unica si efectele ei dezastruoase

Alternativele de soc si groaza ale bocpocalypsei sunt nu numai excesive social, prin aruncarea dincolo de limitele subzistentei a milioane de oameni, dar si inoperante economic, neoferind niciun fel de garantii pentru iesirea din recesiune, ci dimpotriva, asa dupa cum arata numeroase analize, statistici si experiente istorice. Pretentiile puterii de dreapta de monopol al adevarului privind managementul crizei si respingerea oricaror propuneri si solutii venind din afara sa (de la partide, sindicate, patronate etc.) isi au izvorul in acelasi sindrom al gandirii unice, care in anii totalitarismului comunist a provocat cunoscutul colaps societal,  ale carui sechele ne urmaresc si astazi. Gandirea unica nu s-a impacat si nu se va impaca niciodata cu democratia.

Absurditatea „solidaritatii” post-factum

In pofida unor semnale contrare venind din spatiul politic si social, contractarea de catre Guvernul Boc a uriasului imprumut de la FMI nu s-a dovedit in niciun fel a fi „ancora de stabilitate” sau „colacul de salvare” pe care le-a clamat atat de mult propagandistic. Dimpotriva, acest fapt a declansat spirala unei indatorari crescande si impovaratoare, aruncand Romania intr-un cerc vicios, din care experiente similare (precum cele ale Argentinei si Rusiei, dar nu numai) au aratat ca se poate iesi prin ruinare economica si cu un cost social exorbitant (dar si un pret politic deloc de neglijat – au fost demisi presedinti, au cazut guverne), cazuri la care ar fi trebuit sa se ia aminte (ceea ce nu s-a intamplat insa pentru ca factura electorala trebuia platita). A veni, acum, dupa ce raul inrobirii financiare s-a produs, sa ceri „solidaritate” cu erorile si abuzurile guvernamentale este cel putin o bizarerie politica. Solidaritatea ar fi fost de inteles daca greseala strategica a indatorarii masive la bancile internationale nu ar fi avut loc, pentru ca romanii ar fi acceptat austeritatea pentru a nu-si cautiona viitorul. Pe cand asa, aplicandu-se principiul de dreapta „unii cu foloasele, altii cu ponoasele”, am devenit o tara datoare vanduta, cu o populatie supusa unui genocid social, Guvernul Boc condamnand generatiile viitoare la saracie si inapoiere economica, prin deturnarea resurselor nationale de la progresul Romaniei catre plata imprumuturilor externe si a dobanzilor aferente (inclusiv a unor dobanzi la dobanda). 

Atac la statul social

Statul are o determinare si un rol regulator esentialmente sociale, in afara carora ar reprezenta o absurditate (sa ne imaginam, fie si numai o clipa, la ce ar insemna, pentru echilibrul functional al societatii, un stat „privat”, de exemplu, sau unul „a-social” ori chiar „anti-social”). Din acest punct de vedere, orice stat ar trebui sa fie social, aceasta fiind o legitate sociala. De fapt, statul ar trebui sa exprime puterea sociala, iar nu una politica, dar cum acest ultim lucru se intampla se datoreaza dreptei politice, care urmareste minimalizarea sau chiar anihilarea statului social, pentru ca acesta reprezinta, in numele majoritatii membrilor societatii, o stavila in calea ultraliberalismului economic si adjudecarii intreagii avutii a natiunilor ( raportata la bunurile de consum si la munca ce le produce, Adam Smith, 1776) in favoarea unei minoritati restranse dupa principiul „invingatorul ia totul”. Tocmai acestei legi de jungla economica, a celui mai tare, statul social ii opune dreptul la egalitatea de sanse, la demnitate si viata decenta pentru toti cetatenii sai, prin politici redistributive, raspunderea sociala a corporatiilor si alte constrangeri sociale si ecologice (de observat ca pentru contracararea acestui rol incomod al statului social pentru dreapta politica, aceasta il atribuie exclusiv stangii, ceea ce este o diversiune, respectiv o incercare de relativizare, prin politizare, a unei legitati sociale). Capitalismul nu ar trebui in niciun caz identificat cu dreapta neoliberala sau ultraliberala (care nu este decat una din multiplele sale variante, din pacate cea extrema). Capitalismul nu este perfect, dar o alta forma mai buna de organizare social-politica si economica nu se cunoaste. De aceea, extensia capitalismului, inteles ca imbinare dintre economia sociala de piata, democratia sociala si statul de drept, va continua, luand locul celui neoliberal, care a esuat. Capitalismul de tip american nu mai este bun nici macar pentru America, devastata de tsunami-ul provocat de ultraliberalismul capitalului speculativ financiar si camataresc. Socialmente vorbind, modelul economic si financiar al dreptei neoliberale este unul extrem (prin ruperea echilibrelor dintre social si economic, dintre munca si capital, dintre dezvoltarea economica si  finalitatile ei sociale firesti) si discriminatoriu (prin de-socializarea rezultatelor muncii sociale si insusirea de grup a acestora), caracteristici care-l distanteaza, totodata, de fundamentele capitalismului democratic. Demantelarea mecanismului economic responsabil de provocarea unor efecte catastrofale, precum cele ale actualei crize mondiale, ar trebui sa constituie o tema de analiza profunda, cat si de reflectie privind masura in care neoliberalismul se situeaza pe pozitiile unui extremism de dreapta. Cat priveste politicile de autoritarism, stat clientelar si de austeritate sociala extrema ale puterii portocalii, din ultimii cinci ani (cu varful actual, inregistrat de Guvernul Boc), credem ca acestea sunt un ecou intarziat (si, pe cale de consecinta, prelungit) al neoliberalismului occidental.