Marele interconector strategic

Analiza discursului international releva ca acesta tinteste transformari sistemice, in directia realizarii unui nou echilibru de putere mondial. Cand ideile incep sa circule, inseamna ca si lumea va incepe, mai devreme sau mai tarziu, sa se miste, urmandu-le. NATO dezbate un nou concept strategic, cu accent pe restrangerea sau chiar abandonarea disuasiunii nucleare, in favoarea scuturilor antiracheta (idee marca Obama). Rusia se pregateste sa se retraga onorabil din Transnistria, rusii fiind deschisi la propunerile UE si SUA de solutionare a acestui conflict inghetat. Iliescu si Schroeder, reuniti la masa dezbaterilor Institutului „Ovidiu Sincai” (Europe, what next ?), sustin idei complementare, ca Rusia sa nu devina membra a UE, dar sa faca parte dintr-o forma de asociere cu aceasta. European Council on Foreign Relations (ECFR) pledeaza pentru trecerea de la „concertul de putere” (al sferelor de influenta post razboaiele napoleoniene, Congresul de la Viena, 1815) la un „concert de proiecte”, in care securitatea europeana sa aibe drept actori principali UE, Rusia si Turcia. Merkel si Sarkozy urmeaza sa se intalneasca, la Deauville, cu Medvedev, pentru a raspunde, dupa doi ani, chemarii acestuia, din 2008, la o dezbatere privind o noua arhitectura de securitate a Europei. Si lista evenimentelor, care descriu noul trend structural, mondial si european, ar putea continua…

In toate aceste cautari de securitate si stabilitate exista insa un paradox. Dupa incheierea Razboiului Rece si reunificarea europeana, in urma careia dihotomia ideologica Est-Vest de pe continent a fost inlaturata, toata Europa Centrala si de Est privind spre Vest, inapoia acesteia s-a ridicat un alt zid, desi invizibil, vechea dihotomie, transformata intr-una politica, mutandu-se mai la Est. Consecinta a fost ca Europa a continuat sa fie schioapa, sa se sprijine doar pe un pilon, pe cel atlantic. Desi in mod natural, fizico-geografic, face parte din Eurasia, cea mai mare insula a lumii, Europa a ramas despartita de aceasta printr-o falie geopolitica. Prin pozitia sa mediana, intre spatiul atlantic si cel asiatic, Europa ar trebui, in virtutea globalizarii, sa joace rolul unui interconector strategic, lucru care din pacate nu se intampla. Marile piete si resurse din Orient, catre care Europa sta cu spatele, nu mai pot fi ignorate, cu atat mai mult cu cat acestea ar putea smulge Occidentul din criza in care se zbate. China si India, de exemplu, sunt gigantice si intr-o ascensiune nestavilita. Dar si Rusia si Turcia, prin dublul lor caracter, de tari euroasiatice, pot juca un rol major in stabilizarea si securizarea Europei, asa dupa cum demonstreaza tot mai multe studii de securitate. Chiar daca Rusia si Turcia au alternativa optiunii asiatice, Europa ar trebui sa valorifice in interesul securitatii europene orientarile pro-europene ale actualelor guverne din aceste tari. Concomitent cu consolidarea pilonului euro-atlantic, Europa ar trebui sa-si puna in valoare rolul de interconector geopolitic si geoeconomic si sa-si construiasca cel de-al doilea pilon de sustinere, cel euro-asiatic.

Misiune indeplinita

Surprinzator sau nu, vestea sfarsitului misiunii de lupta a militarilor americani din Irak nu a fost primita cu entuziasmul specific terminarii unui razboi. Media si opinia publica au primit-o cu relativa raceala, tratand-o, in cea mai mare parte, aproape ca pe o stire de duzina. Cel mai probabil, o asemenea cota de scepticism si neincredere si-ar putea avea sursa in faptul ca anuntul politic facut de Barack Obama nu va fi urmat, pe termen scurt cel putin, de consecintele militare uzuale unor astfel de declaratii, intre care retragerea trupelor de pe teritoriul ocupat se situeaza pe primul loc. Perceptiile asupra evenimentului par sa fi fost influientate si de dificultatile de intelegere a ceea ce inseamna sfarsitul misiunii de lupta si terminarea razboiului, cat si a modului cum fiecare dintre acestea se vor proiecta asupra suveranitatii si independentei reale a Irakului.

Potrivit presedintelui Obama, desi de la inceputul mandatului sau, in 2009, din efectivele de invazie au fost retrasi peste 90.000 de militari, circa 50.000 vor continua sa ramana pe teritoriul irakian, pe care nu-l vor parasi mai devreme de sfarsitul anului 2011. O tema de discutii si controverse pentru specialistii militari o reprezinta consistenta precizarii sefului executivului de la Casa Alba potrivit careia din momentul anuntului respectiv cetatenii irakieni sunt responsabili de securitatea tarii lor, in conditiile persistentei unei prezente militare americane atat de numeroase pe teritoriul national al acestora. Atentia analistilor a fost retinuta si de nuantarea motivatiei razboiului drept „dezarmarea unui stat”, interpretata ca o pregatire a opiniei publice internationale pentru o posibila extensie a acestui tip de razboi asupra Iranului. Presedintele Barack Obama a subliniat ca SUA au fost la inaltimea responsabilitatilor sale pe acest „teritoriu”, apreciere privita critic pentru reflexele sale belice, implicit aprobative fata de politica predecesorului sau (acelasi mesaj de legitimare a razboiului poate fi intalnit si la fostul premier britanic, Tony Blair, care, in cartea sa de memorii, „A Journey”, declara ca-i pare nespus de rau pentru cei morti in Irak, dar razboiul a fost justificat). Dupa peste sapte ani de la invazia ordonata de George W. Bush si aproape doi ani de la trecerea de la un presedinte de razboi la unul al pacii, laureat cu Premiul Nobel, Barack Obama cheama acasa cainii razboiului.

De ce SUA pot, iar Romania, nu ?

In discursul aniversar prilejuit de Ziua Nationala a SUA  (4 Iulie), din 2010 Anno Domini, ambasadorul american la Bucuresti, Mark Gitenstein, ii indemna pe romani sa-si abandoneze expresia populara „Asa e viata !” in favoarea motto-ului presedintelui Barack Obama, „Yes, we can !”. Un act imagologic, de PR si rebranduire, indisociabil de eveniment, ar putea spune unii, ori un sfat prietenesc, plin de bune intentii, spunem cei mai multi, cu care Excelenta Sa ne-a obisnuit din prima clipa de cand s-a prezentat la postul de pe plaiurile mioritice. Cum insa PDL si Guvernul Boc, ingemanate sub bagheta presedintelui Traian Basescu intr-un soi de partid-stat, au adus Romania intr-o stare de dezastru fara precedent, in care o paste falimentul, dorinta de schimbare a majoritatii romanilor ar putea fi mai degraba sintetizata intr-un alt tip de slogan: „Yes, we want !”.

Din pacate, Domnul Ambasador nu ne-a dat nicio idée despre “Ce ?” si “Cum ?” sa facem ca sa “putem”, lasandu-ne sa orbecaim si sa gasim singuri leacul putirintei nationale. Cu toate acestea, un posibil “secret” l-am aflat de la insusi presedintele Obama, care a declarat ritos, la Summit-ul G20 de la Toronto, ca SUA nu vor plati pentru a asigura prosperitatea lumii. De ce ar face Romania contrariul pentru altii ?

Spre deosebire de eficienta intransigentei americane, paguboasa politica romaneasca isi are originea in statul clientelar, care a transformat “societatea oportunitatilor” sociale si nationale (de care se pomenea in discursul amintit), intr-una a “oportunitatilor” pentru mita (prin oferirea de bani sau obiecte pentru incalcarea obligatiilor de serviciu), smen (inselaciune, escrocherie), coruptie (prin abaterea de la moralitate, de la cinste), clientelism (prin favoruri si avantaje acordate susutinatorilor de catre politicieni si partide) etc.

Cat priveste filosofia expresiei romanesti “Asa e viata !”, aceasta vine pe un filon european (a se vedea “C’est la vie”, “Cosi e la vita” etc), mai cu seama prin muzica, si nu s-ar putea spune, ascultand sau vazand pofta de viata care exalta din cantecele care o proslavesc, ca ar fi pesimista. Dimpotriva, emana multa intelepciune si o forta adaptativ-regenerativa deosebita. Romanii iubesc viata pentru ca au constiinta cosmica a vremelniciei raului (“Ce e val, ca valul trece !”), optimismul lor incorigibil fiind o sursa de supravietuire (ce poate parea esoterica pentru unii). In consecinta, nu din schimbari identitare va veni adevarata solutie a iesirii din criza, ci din asanarea racilelor  aduse in viata politica de pegra portocalie, care au facut din Romania o societate a oportunitatilor clientelare.

Vulnerabilizarea Romaniei

Surprinzator sau nu, comandantul Traian Basescu reuseste din nou (de parca nu era de-ajuns !) sa dea cu stangu-n-dreptu’ Romaniei. Cu mare tam-tam si profunda mandrie patriotica, marinarul Popey (ce nutreste ascunse si marete ambitii geopolitice la Marea Neagra, precum, altadata, cismarul megalomano-planetar Ceausescu) si-a convocat echipajul pe puntea bietei epave numite Romania si i-a anuntat ce mana cereasca a cazut pe capul romanilor: Romania a fost invitata de Barack Obama sa participe la sistemul antiracheta ! Nu trebuie, politic, sa fii pro sau contra americanilor sau rusilor sau, militar, nu stiu ce expert ca sa-ti dai seama la ce riscuri si amenintari strategice se expune Romania prin amplasarea pe teritoriul national a unor componente ale scutului american antiracheta: potentialele atacuri balistice, din orice azimut ar veni, vor viza, cu grad de prioritate zero, lovirea si neutralizarea unor asemenea tinte, oriunde s-ar afla. Nu are nimeni nimic cu parteneriatul strategic romano-american sau cu bazele americane dislocate pe teritoriul national, care, ca aliati, sunt normale si binevenite, dar proiectata amplasare a interceptorilor terestri respectivi creste exponential riscul de a deveni o tinta strategica. „Vechea amplasare a sistemului nu acoperea teritoriul Romaniei decat intr-o mica parte in vestul tarii. Noua amplasare acopera in intregime teritoriul Romaniei…Romania nu era echipata impotriva eventualelor atacuri cu rachete balistice”, ne lamureste, adanc-cugetatoriu, marele carmaci si strateg. Pai, tataie, cine si de ce sa atace cu rachete balistice un popor de flamanzi si zdrentarosi ?!… De ce sa ne bagam, singuri si fara alt motiv decat cel al prostiei, in catarea prea-puternicilor nuclearizati, cand am putea sa ne vedem linistiti de fasolea si mamaliga noastra ?!… De ce sa ne asmutim, in mod gratuit, dusmani asupra-ne (sau si mai rau), cand nu contam pentru nimeni  ?!… Rusii nu sunt naivi, orice scut din care nu vor face parte il vor percepe intotdeauna drept o amenintare directa. Cu toate dezmintirile Cotroceniului, in mod evident nu vom face decat sa le sporim inutil ostilitatea (deja l-au catalogat pe Basescu drept dusmanul „secret” al Moscovei). Pe de alta parte, oferindu-le argumentul „pericolului romanesc”, vor continua sa tina cu dintii de Transnistria si sa puna presiune pe Chisinau, ceea ce  va complica si mai mult ecuatia geopolitica. Noi cu ce ne alegem din tot gheseftul asta ?!… Cu cucuie si cu praful de pe toba ?!…