Criza din Ucraina si identitatea Estului

23/02/2014

Semnarea de catre putere si opozitie a acordului de iesire din criza, mediat de UE, a facut ca Ucraina sa evite ceea ce ar fi fost cel mai rau, razboiul civil si secesiunea. Aceasta, in cazul in care, foarte putin probabil, armata nu s-ar fi implicat. Faptul ca scenariul martial, mai putin apocaliptic, l-ar fi depasit cu siguranta pe cel egiptean, pentru tentativa de crima de secesiune, l-a facut pe ministrul polonez de externe, Radoslaw Sikorski, sa exclame, ingrozit, catre unul dintre liderii protestatarilor violenti: „Daca nu sustineti acest (acord), veti avea legea martiala, veti avea armata. Veti fi toti morti.” Perspectiva ca UE sa fi ramas fara principalii pioni din opozitia ucraineana ar fi fost, intr-adevar, dramatica, dupa anii de eforturi de a o modela.

Nici consecintele geopolitice nu ar fi fost mai putin rele, avand in vedere proeminenta actorilor politico-militari din vecinatatea nemijlocita a Ucrainei, NATO, de o parte, Rusia, de cealalta. Riscurile nu au trecut insa cu totul, vor mai exista hartuieli politice intre putere si opozitie, dar revenirea la constitutia din 2004, care reduce prerogativele prezidentiale, amendarea codului penal, care a facut posibila eliberarea Iuliei Timosenko, condamnata politic si convenirea de alegeri anticipate, in 2014, schimba semnificativ raportul de forte si perspectivele pe scena politica ucraineana.

Cred insa ca timpul unor intrebari, concluzii sau invataminte, chiar daca preliminare, nu mai poate astepta. De ce s-a ajuns la o asemenea cangrena geopolitica, cu spectrul unor amputari teritoriale?

Unul dintre raspunsuri ar trebui cautat dupa 1991, cand dezmembrarea URSS a provocat ceea ce rusii au numit cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut. Nu are importanta ca occidentalii nu o recunosc, cu adevarat notabil este ca in urma acelui eveniment se crease un vid geopolitic in Est, pentru a carui umplere Vestul s-a pus in miscare, din acel moment, pe doua directii. Prima, care a dat si cel mai repede roade, desi a fost in valuri, a fost absorbtia unei parti, a celei central-europene, din care face parte si Romania, sub forma integrarii in NATO si UE.

Absorbtia si a celeilalte parti, care cuprinde tarile ex-sovietice, a trenat din cauza conditionarii reformelor si deschiderii Rusiei catre Occident de neincalcarea a ceea ce Kremlinul a numit linia rosie a „vecinatatii apropiate.” Cum prioritar era sa fie sparta cea mai tare nuca a Estului, occidentalii au facut aceasta concesie Rusiei, sperand ca va fi una de scurta durata, si au pregatit un plan B, cunoscut sub numele de Parteneriatul Estic. La Vilnius, PaE a fost un esec, si asa s-a ajuns la o solutie de tip forceps, de extractie atlanto-europeana a Ucrainei, cea mai importanta piesa din puzzle-ul „vecinatatii apropiate”, dar pe un fundal total schimbat, de revenire in forta a Rusiei in randul puterilor mondiale.

O data cu renasterea Rusiei si cu proiectiile sale privind o integrare euro-asiatica, ca un al doilea mare plaman al economiei mondiale, a devenit limpede ca sferele de influenta nu au disparut si nu vor disparea, dar si, ceea ce este mai important, ca nu astfel de sfere in sine sunt un pericol, in afara carora s-a probat deja ca nu poti sa supravietuiesti, ci modul cum acestea sunt constituite.

Pana acum, s-a consumat un model, istoriceste depasit, cel al sferei de influenta obtinute pe cale militara, utilizat de fostul imperiu sovietic si de cel american, ale carui zvacniri, in ultimul caz, le-am vazut si in Ucraina. Este modelul colonial clasic, de impunere si subordonare totala. In Ucraina s-a urmarit, daca nu o sirianizare, datorita conditiilor diferite, un amestec intern, dupa un crochiu, cel putin mental, care a devenit cunoscut opiniei publice dupa o anumita interceptare (episodul Victoria Nuland: „F…k EU!”), dar si dupa descrierile unei reputate publicatii de analiza strategica (Stratfor), referitoare la subminarea constitutionalitatii, prin utilizarea demonstrantilor, si la operatiuni de subversiune.

Lasand interpretarile la o parte, care pot fi distorsionate de subiectivitate, intrebarile de maxima neutralitate, imediat urmatoare cand iei act de o „doctrina a subversiunii”, sunt cum ar trebui sa fie perceputa de catre state?, unde ar trebui sa fie locata in raport cu riscurile si amenintarile de securitate?, cui si cum i-ar trebui opuse solidaritatea si „cercul de izolare”, ca modalitati de prevenire sau contracarare? Cand democratia invinge, avertismentele raman, aceasta ar fi principala lectie ucraineana post-criza care se cere invatata si in Est.

Un al doilea model, partial erodat, este cel al integrarii economice de tip UE, care mai devreme sau mai tarziu va trebui ajustat, ca dimensiune si concept, altfel istoriceste va deveni la fel de depasit ca si primul. Este o integrare politizata (de aici si justitia politica), care urmareste scopuri de control si de putere, prin impunerea propriei legi, in detrimentul legii pamantului. De fapt, vechea teza, aroganta pentru unii, dispretuitoare pentru altii, privind „intrarea in Europa” a fost ideologica, deci partizana, pentru ca in realitate Vestul a intrat in Romania si in Est, este un exemplu de ce inseamna forta de propaganda si de manipulare.

Greseala acestui model, care ca punct de pornire a fost corect, dar care in perioada neoliberalismului a degenerat, consta in faptul ca se foloseste de integrarea economica pentru a obtine de la tarile membre transferuri de suveranitate, la finalul carora sa ajunga la supranationalism si la suprastat, sub forma Statelor Unite ale Europei. Criza de recrutare a Ucrainei a atras in mod negativ atentia unor state membre UE, si asa nemultumite de criza din spatiul comunitar si de lipsa progresului asteptat dupa integrare(Ungaria este deja o problema, la cedarea de suveranitate), dar si unor tari candidate (Islanda si-a retras candidatura de integrare in UE).

Incontestabil, modelul are virtuti, Romania a beneficiat de pe urma lui, la data aderarii era realmente unica alternativa, ca umbrela de intangibilitate. Dar unele tendinte si chiar schimbari de directie, destul de evocatoare pentru ce va urma, impun o renegociere de statut, de de-vasalizare si de obtinere a deplinatatii de stat membru, fara discriminari si conditionari politice.

Un al treilea model de integrare, in curs de proiectare, sub forma UEA, este cel pe principii pur economice, in care integrarea economica si suveranitatea politica nu vor fi in conflict, ci va fi o integrare in suveranizare, analog principiului de unitate in diversitate, in care tarile membre isi vor pastra suveranitatea politica, implicit diversitatea identitatilor, dar isi vor pune in comun resursele si pietele, pe obiective comune, prin negociere si pe principii de piata.

Piatra de incercare pentru acest model va fi data de baza pe care vor fi reasezate integrarea si suveranitatea, despre care pana acum s-a spus ca nu exista integrare fara cedare de suveranitate. Dupa parerea mea, lucrurile nu stau chiar asa, depinde de cata politica si cata putere se toarna in aceasta relatie sau, altfel spus, cand sunt inevitabile si se intampla, de echilibrul proportiilor. Am remarcat in ideea de integrare prin de-suveranizare, sustinuta de Vest, o ciudata haina noua a vechii teze brejneviste a suveranitatii limitate, al carei faliment a antrenat, de fapt, prabusirea imperiului sovietic.

Asezarea pe alte baze a integrarii si suveranitatii nu se poate face decat intr-un singur mod, prin implicarea consensului de vointe ale partilor, ceea ce presupune negociere si compromis, ca in orice schimb de piata. Consensul nu inseamna cedare de suveranitate, ci o functionare, o manifestare de suveranitate. De prisos sa mai adaugam ca monitorizarile, infrigementurile sau alte chestiuni care se impun unilateral ies din sfera consensului. Ceea ce se intampla, acum, la Kiev, cu ceea ce poate prematur numim „post-criza”, este practic o incalcare a spiritului de consens, pentru ca pe acordul putere-opozitie este si semnatura presedintelui tarii, fara de care, atentie, acordul risca sa nu mai fie acord! (transand, o semnatura a unui presedinte „ilegitim” nu devine si ea „ilegitima”?!).

O alta idee ar fi cea a atractivitatii unui model de integrare. Comparativ, apare limpede ca un model de integrare care respecta legea, morala si religia locului, care nu impune conditii politice, de preluari sau acceptari, care le slabesc sau le sunt potrivnice, apare ca un puternic element de atractivitate. Cel mai subtil mod de a distruge familia si religia, dau aceste exemple pentru ca sunt cele mai vizibile si mai de actualitate, dar sunt si alte institutii sau moduri de viata care pot fi la fel de bine distruse dupa acelasi scenariu politic, este de a le impune sa accepte, in sanul comunitatilor nationale sau pe teritoriul statelor lor, propaganda unor practici contrare, nefiresti sau ostile. Unele dintre elementele de atractivitate care pot coagula (sau recoagula) o identitate est-europeana puternica sunt valorile morale si religioase, crestin-ortodoxe.

De ce Estul nu are o identitate geopolitica la fel de puternica precum cea a Vestului? Cel mai simplu raspuns ar fi ca Estul nu dispune de nuclee de integrare, sub forma unor puteri globale sau regionale (ca SUA, Germania, Franta etc.) sau inca nu le constientizeaza, nu le sustine sau nu le graviteaza, prin integrari regionale cum ar fi NAFTA, UE sau, posibil, SUA-UE.  Consecinta directa este ca Estul este atomizat geopolitic, ceea ce le expune tarile si le face neputincioase.

O cauza ar putea fi si lipsa initiativei strategice in contracararea unor utilizari speculative ale unor teorii politice sau politico-juridice, cum ar fi cea privind drepturile omului. Istoria, cu deosebire a ultimelor decenii, a artat ca interventiile militare, amestecurile in treburile interne ori stimularile externe ale unor revolutii s-au facut prin invocarea falsa a drepturilor omului. Prin acest pretext s-a folosit o mica masa de oameni impotriva totalitatii oamenilor, raportabili la scara unui stat si unui popor, distrugand atat statul cat si poporul, cu gravele consecinte umanitare cunoscute, numite, uneori, cu ipocrizie si condamnabila minimalizare, drept „efecte colaterale”.

Revolutiile nu se castiga insa pe drepturile omului, care fac trimiteri la indivizi sau grupuri mici, adeseori unele dintre incalcarile acestor drepturi si ale unor astfel de oameni fiind puse in scena, ci pe drepturile popoarelor. In consecinta, drepturile popoarelor ar trebui sa se bucure de aceeasi consacrare politica si politico-juridica precum drepturile omului. Prin utilizarea corelata a celor doua categorii de drepturi (concepte) se va putea impiedica pretextarea unilaterala si disproportionata a folosirii drepturilor omului impotriva drepturilor popoarelor, se va putea realiza o echilibrare a actiunilor de raspuns.

Alte doua probleme de reflectie extrem de pretioase, ridicate de criza din Ucraina, se refera la statul de drept, care se intemeiaza pe dreptul constitutional si electoral, si la sanctiunile internationale sau ale unor terti. Acestea determina, la nivel principial, cateva intrebari, care-si asteapta raspunsurile. Suspendarea/demiterea de catre parlament (deci de catre un grup sau o gasca, in sociologia grupurilor) a unui presedinte ales democratic de milioane de oameni este sau nu un “puci parlamentar”? Este sau nu condamnabila apararea intregului (poporului) de actiunile distrugatoare ale unei parti (grup), cu institutiile, mijloacele si in conditiile legii? Cum ramane cu doctrina juridica a statului de drept, se poate marsalui cu ea pe strazile Kievului intr-un car alegoric de triumf sau intr-un sicriu? Sanctiunile pot fi in masa sau individuale?

http://romanian.ruvr.ru/2014_02_17/Stratfor-confirma-Ucraina-nu-reprezinta-pentru-SUA-decat-o-platforma-de-atac-impotriva-Rusiei-3253/