Mijloacele care distrug scopul: De la utopia comunista la distopia capitalista

07/08/2015

Cum ne raportam la comunism? Nu cred ca mai este o intrebare de actualitate, istoria ne-a dat deja cel mai argumentat raspuns, in 1989-1991. Chiar daca politologul Silviu Brucan, o eminenta cenusie a celor doua regimuri, estima, la scurt timp dupa revolutie, ca problema comunismului ar fi urmat sa se puna cam peste 20 de ani, iata, a trecut peste un sfert de secol fara ca acest lucru sa se intample. Istoria, daca-mi este ingaduit sa o spun, joaca un joc al numerelor mari, prin urmare, un numar de generatii cel putin egal cu cel al celor care au trait in comunism ar trebui, dupa aceeasi probabilitate a numerelor mari, sa nu-l mai cunoasca.

Re-raportarea, peste un numar de decenii, este o alta tema de discutie si, fireste, va fi o problema a generatiilor viitoare, dar, daca va fi sa fie, mi-e teama ca se va intemeia pe evenimente care vor urma, care nu vor mai tine, deci, de nemijlocirea comunista, ci de cea postcomunista, liberala sau neoliberala. Conceptualizarea sistemelor si regimurilor in desfasurare este inca fluida, presupun ca fixarea va fi pe ingrosarea uneia sau unora dintre diferentele specifice, in curs de evolutie. In orice caz, barbarismul politic de “oranduire”, in numele caruia a fost maltratata diversitatea, este ejectabil si a fost definitiv abandonat.

Ceea ce cred insa ca ar merita atentia inteligentei politice rationale ar fi recursul la mijloace comuniste, care nu mai sunt inhamate la scopuri utopice, specifice stangii internationaliste, de tip sovietic, oriental, ci la scopuri distopice, proprii dreptei supranationaliste, de tip unional, occidental. Distopia, suntem martori cu totii, a confiscat unul dintre mijloacele utopiei, interdictia de exprimare, dar si emotionalizarea scopurilor, este motivul pentru care accentuez pe nevoia unor inteligente rationale, critice si publice, fara indoiala, dar rationale, in primul rand.

Ideile lui Tony Judt, care ar fi avut, acum, 67 de ani, imprumut exemplul si pentru o rememorare, s-au bucurat tocmai de rationalitatea criticii comunismului. Opinia ca ideile sale ar fi fost un fel de emotii mi se pare neimpartasibila, emotia artistica este una, o data cu caderea cortinei sau inchiderea cartii revenim in viata reala, rationalitatea politica este alta, in special in ce priveste mijloacele si scopurile, care nu trebuie sa fie utopice sau distopice.

Concluzia lui Judt despre revolutiile est-europene, din “1989: Sfarsitul carei epoci europene?”, potrivit careia “Europa este pe cale de a intra intr-o epoca de dezordine, intr-o perioada de tulburari” a fost la fel de rationala ca cea despre consecintele dezechilibrului puterilor la nivel mondial. Vladimir Putin a numit acest dezechilibru drept cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut, o idée de neacceptat, fie si pentru faptul ca ar fi absurd sa-l suspectam, intr-o istorie contrafactuala, de putinism pe Tony Judt.

Rationalitatea concluziei judtiste are, totusi, o confirmare istorica, sa fi insemnat, oare, o ponderare critica sau autocritica, un inceput de reversibilitate sau de nostalgie, dupa inefabilul echilibru al contrariilor, poate dupa intelepciunea ca e rau cu rau dar e mai rau fara rau? De la Tony Judt nu vom afla niciodata, poate din dezbaterile de idei, chiar si in cele mai divergente se afla, intotdeauna, un sens.  Importante sunt, cred, sa avem curajul sa ne intrebam, sa cautam raspunsuri si sa credem in democratia critica,

http://www.contributors.ro/global-europa/nu-cred-ca-sunt-singurul-despre-modul-cum-ne-raportam-la-comunism/

http://www.contributors.ro/cultura/tony-judt-%C8%99i-emo%C8%9Bia-ideilor-eseu-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir-tismaneanu/

 


O idee geopolitica ocultata, dar uzitata: „Cele doua semicercuri”, o posibila teorie

20/06/2012

Intr-un editorial din Jurnalul National, reluat si pe blogul personal, liderul social-democrat Adrian Nastase abordeaza, interogativ-dubitativ, problema ideii europene.

http://nastase.wordpress.com/2012/06/20/a-obosit-ideea-europeana/#comment-163579

Nu, nu ideea europeana a obosit, ar fi ca si cum am spune ca am obosit sa traim laolalta, in comunitatea europeana, ci contextul in care se afirma e vechi si uzat, suficient cat sa o traga inapoi. Desi ideea europeana e foarte veche, integrarea europeana este doar un “copil”. Toti europenii avem nevoie de o integrare sporita a spatiului comun, in care traim, dar, atentie, inlaturarea ingradirilor poate insemna, in acelasi timp, si niste brese (pentru imigratia ilegala, crima organizata, competitia neloiala etc.). Si China si SUA (cred ca aceasta este ordinea de enumerare) au niste instrumente specifice de integrare, partidul unic, de o parte, economia unica, de cealalta parte (nu e locul sa dezvolt aici ce este “economia unica”, ma multumesc numai sa mentionez ca monopolul privat, concentrarea economiei in cateva maini concura in cel mai inalt grad la configurarea unicitatii in cauza, aidoma cu cea, candva, a economiei de comanda). Pe de alta parte, a devenit evident ca efectele de propagare si contagiune, generate de criza, ar trebui stopate, iar acest lucru nu se va putea face cu succes daca anticorpii nu vor fi multiplicati in fiecare celula a tesutului european, pe care o reprezinta fiecare economie nationala. Lantul dependentelor reciproce, pe care se transmit sporii tuturor maladiilor economice, si nu numai, ar trebui tinut cat mai din scurt sau chiar inlocuit cu noua relatie intre local si global, intre national si european (ceea ce spuneam pe vremuri ca ar fi o unitate in diversitate ar trebui reactualizat si extins la socio-economie). Circulatia cetatenilor nu va trebui sa fie haotica, ci ordonata, la fel si cu cea a agentilor economici, potrivit unei legi a pamantului (consonante, evident, cu cele europene si internationale). Problemele niciunei economii nationale nu se pot rezolva din afara acesteia, din niciun punct exogen, fie ca s-ar numi el si Bruxelles!

De fapt, ce inseamna ideea europeana? In primul rand, constiinta unitatii in multiple planuri, cu deosebire in cele geopolitic si geoeconomic, aspecte care au avut cel mai mult de suferit in secolul trecut. Unitatea geografica, istorica, culturala, religioasa si psihologica sunt mult prea evidente pentru a putea fi contestate de cineva, si atunci, identitatea comuna, pentru ca asta inseamna pana la urma ideea europeana a fost atacata pe cele doua directii, geopolitica si geoeconomica, care au divizat adanc Europa, in comunism si capitalism, care au fost contrapuse pentru a-i macina si slabi progresiv fortele, numai bine pentru a deschide calea ocupatiei politice si economice. Cele doua “inventii” sistemice au fost special concepute pentru a deschide drumul spre dominatia globala, care, in opinia mea (si va rog sa deschideti bine mintile si ochii!) ar putea fi articulate intr-o teorie sui generis, al carei cel mai potrivit nume ar fi “Teoria celor doua semicercuri”. Semicercurile, in fapt doua tipuri de totalitarisme, perfect simetrice, dar construite pe valori polare, in care autorii sunt insa aceiasi, sunt expresia manipularii globale perfecte, care dau posibilitatea de falsa alegere (unii au fugit in Vest, altii, in Est, dar nicaieri nu au fost liberi, pentru ca saracia reflecta intodeauna inrobirea economica), dar ale caror poli de comanda, in varful carora se afla doar un singur om, gratie unor aparate de stat autonomizate in raport cu cetatenii si, in egala masura, imperfectiunilor democratiei, pot fi cu usurinta cuceriti, prin coruptie, de cei care controleaza marea finanta mondiala. In aceasta teorie e doar o problema de”cand”, nu de “daca”, pentru ca cele doua semicercuri sa se uneasca, inchizand cercul, iar stapanul unui astfel de Inel sa devina stapanul lumii. Planul a esuat, datorita prabusirii comunismului, in urma unei rezistente despre care, candva, istoria va vorbi in alti termeni, dar el nu a fost insa si abandonat. Ceea ce se incearca, acum, prin vanturarea unui proiect de formare a unor State Unite ale Europei, dupa modelul american, sunt o alta tentativa de construire a unui nou “semicerc”.