Reinvierea si conservarea traditiilor politice: Despre institutia monarhica

Fosta basarabeanca, va impartasesc punctul de vedere. Intr-un sistem pluripartid, institutia prezidentiala nu va fi in veacul vecilor impartiala. Inca nu s-a aflat nici macar o moasa nationala, ca cele comunale au disparut de mult, care sa-i taie presedintelui legatura ombilicala cu partidul de origine. In al doilea rand, alegerea prin vot a presedintelui a dovedit ca pe post poate ajunge si cine nu trebuie. A se vedea Hitler, dar nu numai. In al treilea rand, ar trebui sa ne debarasam de stereotipul imitatiei politice, care de multe ori s-a dovedit toxica. Una s-a jucat pe scena, alta in culise. Se pare ca statul dublu chiar exista. Nu chiar de la Orwell, ci cu mult mai departe. In al patrulea rand, daca monarhia, unul din pilonii unei societati stabile, a fost distrusa de catre comunism (se pare ca pilonul religiei este la rand, in capitalism), acum, ca am scapat de alienare (instrainare), parca decomunizarea ar insemna in primul rand revenirea la traditia institutiei monarhice. Intr-o lume cu multe riscuri si pericole, care de obicei patrund prin portile schimbarii, conservatorismul este cea mai buna cale. Nu degeaba americanii au un partid conservator, idem britanicii. Istoria se repeta, se spune, daca este adevarat ar trebui sa facem sa se repete si lucrurile bune, ca de cele rele ne-am cam saturat.

https://nastase.wordpress.com/2015/05/06/in-atentia-csm-si-a-ministrului-justitiei/

Umbra lui Ceausescu: Tentatia unor comparatii

Daca ar fi trait, fostul presedinte Nicolae Ceausescu, executat in 1989, ar fi implinit, azi, 97 de ani. Dupa 25 de ani, rememorarile sunt amestecate, iar Romania inca nu s-a reconciliat cu istoria sa recenta.

Despre Ceausescu si comunism nu sunt numai amintiri amare. Fara indoiala, anii ’80 au fost de criza a comunismului, plini de lipsuri si umilinte, de o austeritate peste limite, asa cum cunoaste si capitalismul, de o buna bucata de timp. Grecia pare sa fie prima tara care a rabufnit, o „revolutie economica” este foarte probabila, in absenta unei relaxari a ceea ce tot mai multe tari est-europene (de pe alte meridiane nu mai vorbesc) acuza a fi „imperialism financiar” sau „capitalism colonial”.

Sunt si amintiri frumoase, din anii ’70, de crestere si de prestigiu international. Am revazut, in aceste zile, premergatoare zilei de 26 Ianuarie, 50 de fotografii cu Nicolae Ceausescu in compania celor mai mari lideri politici ai lumii, din partea carora s-a bucurat de cea mai inalta atentie. Creditele si contractele prietenoase curgeau din toate partile Occidentului.

Sincer, cu toata propaganda cenusie inculcata pe aceasta tema in ultimii 25 de ani, nu ai cum sa nu te bucuri si sa nu te simti mandru ca Romania a fost tratata cu consideratie, de la egal la egal, intr-o anumita perioada. Teza ca Ceausescu i-ar fi dus de nas pe toti liderii occidentali nu poate fi sustinuta fara riscul unei grave insultari a inteligentei politice occidentale.

Fals se vorbeste si despre „comunismul dinastic”, asa ceva nu s-a intamplat in Romania, e o teza contrafactuala, dar si ipocrita si insultatoare pentru „capitalismul dinastic”, pentru a extrapola sintagma, care s-a consumat sau este pe cale de a se consuma in cazuri concrete, foarte cunoscute (implicand tati, fii, frati, soti, sotii), fara a fi ceva blamabil.

Din dorinta de a intari recuzarea comunismului, se fac, uneori, greseli-bumerang, de afirmatii discutabile sau absolutizante, care suscita comparatii nefavorabile capitalismului. Tentatia unor abordari comparative comunism-capitalism este tot mai puternica, atat in privinta ciclurilor economice crestere-criza, cat si a statului politienesc – aici, anii 2001-2003 au deschis o adevarata cutie a Pandorei. Azi, am auzit un lucru cutremurator, ca Europa, mama democratiei si refugiul de ultima instanta al libertatii, sa devina politieneasca, prin adoptarea unui „patriot act”!

Cum le recunoastem?

Motto: Idealurile sunt libere, utopiile sunt coercitive (F. P.)

Ma identific pe deplin cu dispretul fata de pasiunile radicale si iluziile desarte, pe care cred ca este de datoria luciditatii politice si civice sa le respinga cu hotarare. Dar cum ne dam seama ca o ideologie sau un proiect politic ar putea ascunde o pasiune radicala sau o iluzie desarta, care sunt consumptive si, prin definitie, esuabile? Cum facem deosebirea dintre o iluzie si un ideal, care nu sunt unul si acelasi lucru? Cum ne aparam idealurile, care ne lumineaza vietile, de iluziile sau pasiunile politice care ni le intuneca, de vointele si obsesiile totalitare?

Probabil ca mijloacele pe care le folosesc, spatialitatea si orizontul intre care se misca sunt indicii puternice. In mod cert, razboiul sau razboaiele care impanzesc multe regiuni ale lumii, consecintele de slabire a statalitatilor, de haos si terorism, din zonele de invazie sau post-ocupatie, arata o fata care nu poate fi ascunsa sub niciun voal sau sub niciun steag strain. La fel, preocuparea de a fabrica pe banda rulanta idei si teorii revolutionare pentru consumul altora, niciodata pentru cel propriu, ahtierea dupa “leadershipul mondial”, o utopie in lumea multipolara,  pe care spiritul scrutator al lui Francois Furet cu siguranta ar fi inclus-o in “Trecutul unei iluzii” (2014).

Indiferent de ce spun sau vor spune stangistii, care-si au locul lor in democratie, cel putin pentru ca ne amintesc de esecul parintilor lor ideologici, comunismul este un deseu toxic, retestarea lui nu mai este posibila in primul rand pentru ca economic nu functioneaza. O spun si aici, pericolul nu il mai reprezinta comunismul, dar il poate reprezenta liberalismul, daca isi va revendica, la fel de pasional si de radical, unicitatea si globalitatea pe care comunismul le-a pierdut. Pericolele din trecut nu ar trebui sa ne orbeasca in fata pericolelor din prezent.

Putina istorie economica si mai multe intrebari. In dialog cu Blog Ideologic despre reteta uitata a NEP

Intr-adevar, Blog Ideologic, perioada NEP-ului (Novaia Ekonomiceskaia Politika, 1921-1929) a fost inaugurata de Lenin, dupa cea a dezastruoasei perioade a comunismului de razboi (1917-1921), si era de fapt un socialism de piata, asemanator celui de dupa 1978, din China, introdus de celebrul reformator Deng Xiaoping, care a adus marele popor chinez in avanscena economica a lumii de azi (as spune ca un Dumnezeu economic, daca exista, a facut dreptate pentru tara cu cea mai numeroasa populatie, iar comunistii chinezi, chiar daca sunt atei, ar merita o liturghie pentru eforturile lor staruitoare si adesea dramatice de a asigura fiecarui chinez o farfurie cu orez, care nu era putin lucru pentru o asa uriasa explozie demografica).

 Chiar Aleksandr Soljenitan se referea la acea perioada cu nostalgie, numind-o “anii fara de nori ai NEP-ului”. In principiu, NEP-ul a tintit reabilitarea clasei de mijloc, dupa anii de confiscari ale proprietatilor si recoltelor, prin dreptul la proprietate privata, la vinderea surplusului de recolta pe piata libera, la libertatea deciziilor economice ale intreprinderilor, in problemele care le priveau nemijlocit etc., ceea ce a dus la relansarea economica, atat la sate cat si la orase (un detaliu care i-ar putea lasa fara grai pe unii dintre cei care s-au trezit peste noapte capitalisti este faptul ca URSS-ul devenise, la acea vreme, cel mai mare producator de cereale din lume!).

Defectiunea s-a produs odata cu aparitia trusturilor, a monopolurilor si a tentatiilor nestavilite ale acestora de a mari preturile la produsele industriale fara nicio legatura cu performantele economice. Cum era de asteptat, dezechilibrele dintre cerere si oferta nu au intarziat sa apara, au aparut pietele speculative, inclusiv in agricultura, pentru ca taranii, vazandu-se dezavantajati si demotivati prin foarfecele preturilor, au inceput sa-si ascunda recolta si sa o valorifice si ei la preturi de specula, dupa tipicul speculativ al trusturilor.

Nevazand adevaratele cauze ale dezechilibrelor aducatoare de crize (si probabil ca nici nu erau capabili de asa ceva), pentru ca ele tineau de mecanisme economice subtile, comunistii dogmatici si inflexibili, in frunte cu Stalin, au ales sa se razboiasca cu cei care asigurau hrana tarii si cu NEP-ul, pe care i-au desfiintat si la propriu si la figurat, dupa bezmetica lozinca a ascutirii luptei de clasa, care i-au adus unde i-au adus, in 1991.

Ce vedem astazi?! O asimetrie sociala monstruoasa, in care 1% din populatie detine activele unei tari, fiind super-bogata, iar restul de 99% nu detine nimic, fiind super-saraca. Intre acestea, unde ar trebui sa fie clasa de mijloc, cea mai numeroasa si cea mai propulsoare pentru cresterea economica a unei tari (si care da si adevarata dimensiune unei democratii), aflam o tabula rasa, o multime aproape vida! Trusturile de alta data, care nu mai au frontiere, se numesc acum multinationale, iar ceea ce se ascute, cu aceeasi osardie internationalista de odinioara, este austeritatea sociala! Si, pe deasupra tuturor, isi falfaie aripile aceeasi criza de sistem, care, nemaiimpiedicandu-se de comunism, a devenit globala. Pai, ma veti intreba, si care ar fi deosebirea intre comunismul de ieri si neoliberalismul de azi?! Inteleaga fiecare ce poate!

http://nastase.wordpress.com/2012/05/15/romania-din-nou-ca-o-familie/#comments